MOARTEA LA COLŢ.

Nu eram prea încântat de cardiologii mei. De fapt, era mai potrivit să nu fi fost mulţumit de mine, nu de ei. Nu cei doi medici purtau vreo vină. Vinovat eram eu însumi, deoarece sunt un închipuit. Cititorul a băgat de seamă că am schimbat timpul verbal al naraţiunii. Aceasta provine din faptul că păcatul meu a fost, este şi va fi acela de a mă socoti mai inteligent decât ceilalţi.

Nu pot uita un cuvânt al Leopoldinei Bălănuţă. Îi propusesem să alcătuiesc un scenariu pe versuri de Bacovia, în vederea unui recital anume visat pentru ea. A acceptat cu entuziasm. Acesta constitui momentul prost ales de mine. I-am explicat – fără să-mi acord şansa de a-mi lua vorba înapoi – că nu agream ideea să pună în scenă altcineva spectacolul meu, că intenţionam să debutez ca regizor cu acele pagini.

Actriţa – fără vreo ezitare necesară clădirii unei fabule – îmi dădu replica pe loc:

— Domnule Mihai Rădulescu, dacă vă plângeţi de o criză de apendicită acută şi vă asigur, eu asta, Poldy, că mă pricep foarte bine să fac intervenţii în cazul apendicitelor (poate mai puţin cele obişnuite, însă neîndoielnic cele acute), v-aţi încredinţa mie pentru operaţie?”

Înţelesesem mesajul. I-am răspuns negativ, ea luând partea pozitivă din micul nostru schimb de cuvinte, anume că atunci când scenariul meu urma să fie gata, putea dispune de el după plac.

Numai că sunt prea închipuit pentru a alcătui un scenariu ce să asigure altcuiva succesul.

Aşadar, nu mi-am frecventat cardiologii decât la distanţă de ani. Fiindcă opiniile lor privitoare la sănătatea inimii mele nu variau, temându-mă că exista o interpretare greşită undeva, am recurs la o altă policlinică, frecventată de pacienţi destul de gomoşi pentru a-mi satisface orgoliul.

Secretara, foarte mândră de fundaţia pe care o slujea, m-a îndrumat să stau de vorbă cu internista, aceasta constituind calea de acces către specialistul de cord. Aşa mergeau lucrurile acolo.

A doua zi dimineatţă am fost încântat să admir formele suave, dar pietroase, ale unei fausse maigre, mică de stat, cu trăsături bine conturate, cu o eleganţă fermă, cu priviri inchizitive, stăpână pe sine şi pe situaţie.

Mi-a ascultat doleanţa, mi-a ascultat motivarea vizitelor făcute medicilor până atunci, mi-a ascultat reproducerea opiniilor de specialitate şi mi-a ascultat cenzurarea personală a acestora.

Cu bun simţ, m-am oprit acolo unde am socotit că era cuviincios s-o fac. Ea, care mă lăsase politicos să înşir vrute şi nevrute, hotărî brusc că mă exprimasem suficient. Mă aţinti drept în ochi şi mi se adresă la rândul său:

— Aţi fumat timp de 45 ani. Am reţinut bine? Patruzeci şi cinci de ani!” Am dat afirmativ din cap.

— Aţi lăsat tutunul şi v-aţi îmbolnăvit de astm. E drept? De astm!” Am confirmat în tăcere.

— Tratamentul astmului v-a îmbolnăvit inima. Cordul! Corect?” Nici că se putea mai corect.

— Şi acum ce mai doriţi? Sunteţi un om al cărui viitor este pecetluit, nici că se poate mai limpede pecetluit.”

Tonul său luminos nu-mi revela, totuşi, viitorul la care se cuvenea să mă aştept.

— Veţi străbate strada, într-o zi frumoasă de primăvară şi, la un colţ, veţi cădea fără aer. Aşa o să arate sfârşitul dumneavoastră. În cazul ăsta, ce mai doriţi de la cardiolog?” mă întrebă, alungindu-şi buzele, ca un botişor de miel.

Doamna era o luptătoare pentru procesul comunismului. Venisem la dumneaei cu intenţia ascunsă de a mă înscrie pe lista susţinătorilor săi. Dar nu am mai avut timp. M-am grăbit să-mi întâlnesc moartea la colţ.