DE TREI ORI PE SĂPTĂMÂNĂ

„Mai venea la „Sburătorul„ (.) adeseori excepţionala actriţă, societară a Teatrului Naţional, Sorana Ţopa, autoarea unui mare succes dramatic care a lansat-o pe Maria Botta şi la acceptarea căreia – sub pseudonim – am contribuit şi eu, pe atunci secretară literară a Teatrului Naţional. Deveniserăm prietene în acei ani, 1942 şi mai târziu. Un izvor nesecat de ştiinţă indiană, de precepte morale şi etice, o mare personalitate. Când mareşalul Antonescu a decretat jurământul obligatoriu pentru funcţionarii de stat, Sorana Ţopa a refuzat să se supună, înfruntând legea, pe director, colegii, cu orice risc” (Ioana Postelnicu, „Seva din adâncuri”, Bucureşti, Editura Minerva, 1965, p. 218).

Acestea le aminteşte Ioana Postelnicu cu privire la actriţa care a stârnit valurile mâniei unui filosof român, îndreptate împotriva celui mai bun prieten al său, orientalist de însemnătate mondială. Mă refer la Emil Cioran şi la Mircea Eliade, ambii cochetând cu dumneaei, dacă nu cumva chiar îndrăgostiţi de dânsa. Marin Preda nu acceptă a rămâne mai prejos de aceşti corifei ai naţiunii. Drept care i-a închinat aceleiaşi un roman.

Ioana Postelnicu, ceva mai sus, o evocă pe „poeta Maria Zottoviceanu-Rusu, uitată de generaţia de acum, febrilă, mereu inspirată, mereu îndrăgostită tainic de cine ştie cine. teosoafă, admiratoare a lui Krishnamurti. Pe peretele garsonierei ei din str. Edgar Quinet, portretul lui Krishnamurti sta în companie cu cel al lui Lenin. Purta în ea o tristeţe inepuizabilă, delectându-i pe toţi” (idem).

Ş i eu am cunoscut-o pe Sorana Ţopa. Cum necitind paginile închinate ei de către primii doi, nici volumul autorului „Moromeţilor”, sunt un teren virgin cât priveşte forarea istoriei literare, în căutarea rubricii ei, de n-ar fi frazele de mai sus culese din capitolul memorialistic dedicat cenaclului tutelat de Eugen Lovinescu de către autoarea „Beznelor”.

Am intrat în garsoniera sa din strada Armenească în calitate de profesor de limba engleză.

Un elev adult al meu, pictorul Sorin Ionescu, m-a întrebat într-o bună zi dacă eram dispus s-o învăţ pe actriţă limba insularilor. Eram încă student, revenit la facultate după o pauză de zece ani, datorată detenţiei politice şi urmărilor ei. Romanticul Sorin Ionescu, el însuşi yoghin, care pictase în postura de patmassana o corabie în furtună, adusă în conştiinţă din străfundurile eului, o cunoştea pe Sorana Ţopa din propria-i tinereţe, ea numărându-se printre relaţiile mamei, plasticiană la rândul ei. Mă avertiză că posibila mea elevă trecuse bine de 80 ani şi că intenţiona neapărat să-mi plătească vizitele. Menţionez aceasta, deoarece de la bun început stabilisem cu artistul plastic că urma să-i dau lecţii de două ori pe săptămână, timp de doi ani, pentru ca el să-mi facă gratuit portretul, contract nescris de care s-a achitat cu talent. A mai specificat să nu fiu prea pretenţios, când aveam să-i fixez Soranei Ţopa onorariul, fiindcă trăia foarte restrâns.

Ajungând la dumneaei, am fost surprins de apariţia de locuitoare a unei mahalale, ivită să-mi deschidă o uşă în plin centru. Nu prea înaltă, nici scundă nu era. În schimb, era voinică, rotunjoară şi lăsa impresia unei mari vigori. Părul înspicat îi era pieptănat în sus şi acoperea şi părţile laterale ale capului, de unde, ocolindu-l pe acesta către spate, se înnoda deasupra cefei. Un pulovăr bej, tricotat în casă, vechi, îi acoperea umerii, pieptul (la origine mare) şi cobora sub şolduri; îl purta descheiat, ca atunci când lua loc să-l strângă în jurul taliei, pântecului evident şi parţial al pulpelor. O fustă cenuşie completa această ţinută simplă, neaspirând a lăsa vreo impresie estetică; ba chiar aleasă în căutarea mohorâtului. Pulpele inferioare îi erau strânse de ciorapi grosolani ce urcau deasupra genunchilor, acoperind nişte picioare groase de tip 'butuc'. Rostirea îi beneficia de o dicţie desăvârşită, însă o caracteriza ceva apăsat rustic, ce ar fi putut fi luat şi ca 'strămoşesc', după cum sesizai şi o componentă 'istorică', alta 'profetică' şi o greutate 'proteică'. Era o tonalitate ce te făcea să te simţi prost ca orăşean modern şi ca ins civilizat, deşi nu asta era intenţia vorbitoarei.

Ne-am înţeles, cu mare uşurinţă, asupra ritmului lecţiilor şi a plăţii, eu fiind puţin pretenţios, iar bătrâna elevă culantă. Avea ureche bună, excelentă memorizare a vocabularului, mare putere de concentrare. M-a mirat dorinţa sa de a studia engleza atât de tardiv în viaţă. Mi-a mărturisit în trei cuvinte că o susţinea o profundă admiraţie pentru Krishnamurti. Acesta urma să convoace o tabără în Elveţia şi Sorana Ţopa izbutise să se facă invitată. Dorea să profite la maximum de prilej, nu numai asimilând de-a dreptul de pe buzele maestrului materialul comunicat prin conferinţe, dar intenţiona să-i şi pună învăţătorului indian nişte întrebări la care visase întreaga-i viaţă.

Orele ne-au fost tulburate în două-trei rânduri de venirea intempestivă a unei prietene. Era o apariţie la fel de lipsită de grijă pentru înfăţişare, cu aceeaşi alură de margine a capitalei, cu vorbirea împestriţată de neaoşisme şi bigoterii, mai evident tributară mediului creştin decât gazda noastră care numai sub influenţa aceleia devenea duios moralizatoare şi flagelantă. Sosea pentru a comunica situaţia sănătăţii unei terţe amice, internate în spital în acea perioadă. Înţelegeam că mai apărea şi pentru a ridica anumite ajutoare băneşti ori materiale colectate de Sorana Ţopa, pentru a ajunge la bolnavă.

Lecţiile noastre urmau să se desfăşoare o perioadă dinainte delimitată de orarul deplasării în Confedereţia Helvetică. Aceasta însemna vreo patru-cinci luni. La capătul lor, eleva stăpânea atâta materie câtă ne propusesem ambii iniţial. Despărţindu-ne, nu aveam încrederea că i-ar fi putut cele învăţate cu mine ajuta la multe. Deaceea, la înapoierea sa, nu mică mi-a fost mirarea auzind-o cât de încântată era de felul cum se descurcase în cursul călătoriei.

Ani mulţi trecură fără să ne mai vedem. Pentru că şi Sorin Ionescu a pornit în lungi peripluri prin Europa şi America de Sud, nu mai aveam prilejul să ne întâlnim nici noi. Aşadar nu am aflat nici măcar când mi-a murit ciudata ucenică într-ale anglisticei.

Izbucni şi învinse Revoluţia din '89. Sorin reveni în ţară, adus de valul libertăţii. Într-o bună zi, mă chemă să-mi arate nişte manuscrise ale unor piese de teatru lăsate de răposata actriţă, dramaturg insuficient impus. Grăbit să înving timpul pierdut scriind nenumărate pagini despre detenţie, cazne, crime şi publicând la fel de multe cărţi aduse de alţi foşti deţinuţi în editura mea, nu mă mai interesa nimic ce nu privea regimul terorii abia abolite. Am încercat să citesc pe diagonală substanţialele manuscrise. Dialogurile se învârteau în jurul existenţei dumnezeirii. Nu aveam răbdare pentru atari teme. Am lăsat să mi se aştearnă un văl de indiferenţă rece peste abia născuta curiozitate şi am înapoiat pictorului piesele ce, după părerea mea, păcătuiau şi prin ostenitoarea lungime a replicilor intelectualizante. Cu alte cuvinte, am săvârşit ceva de neiertat faţă de memoria fostei mele eleve unicat: am ucis-o, renunţând la a-i cunoaşte şi promova opera postumă dramaturgică. Am mai comis ceva de neconceput: nu am păstrat pentru posteritate măcar în rezumarea şi comentarea mea cele două texte.