DEASUPRA MAGAZINULUI PENTRU COPII.

Viaţa este plină de neprevăzut; cine nu ştie asta? Totuşi, când acesta îţi aţine calea, de fiece dată eşti surprins ca şi când l-ai întâlni în drumul tău pentru prima oară.

În cazul meu, Neprevăzutul luase chip femeiesc şi traversa o stradă largă şi pustie la ceasul acela.

Acceleratul mă depusese la o oră foarte timpurie în gara urbei X. Oraşul nu se deşteptase decât cu un ochi. Era prea devreme ca s-o pornească funcţionarii către slujbele lor şi elevii către şcoli. Rarii trecători legănau în mâini plase de târguit sau coşniţe încă goale, îndreptându-se către piaţă sau vreun magazin unde bănuiau că aveau să se aducă ceva alimente şi se puteau epuiza repede din pricina lipsurilor generale. Se grăbeau să apuce un loc mai de Doamne-ajută la coada ce se forma de cu noapte în faţa obloanelor trase.

O pornisem lenevos de la gară către centru. Călcam pe mijlocul caldarâmului. Şi eu aveam treabă în oraş mai târziu; probabil după ceasurile zece. Fusesem chemat la editura recent înfiinţată, să fac corectura unei cărţi ce urma să-mi apară. Deoarece era vorba despre o muncă de oarecare durată, se cuvenea să găsesc o cameră unde să mă desfăşor în zilele ce urma să le petrec în tovărăşia propriei mele scrieri. Mă cunoşteam: aveam să umplu cu teancuri de hârtii toate suprafeţele din partea de sus a mobilelor mai scunde, patul, scaunele şi covorul. Izbuteam, în jumătate de ceas, să transform orice spaţiu ordonat într-unul haotic, un regat al dezordinii.

Nu-mi plăceau hotelurile. Să angajezi o cameră cu două paturi, când erai singur, ieşea foarte costisitor. Iar a dormi cu un necunoscut în aceeaşi încăpere mi se părea indecent şi periculos pentru activitatea pomenită; oricând i-ar fi putut trece prin minte să cotrobăie prin sutele mele de file şi să încurce ceea ce părea oricui un maldăr de gunoaie. Numai eu ştiam unde pitisem perlele. Preferam să arvunesc o odaie într-o casă particulară. De aceea umblam cu privirile îndreptate ba spre dreapta, ba spre stânga, doar-doar aveam să zăresc un chip amabil la o fereastră, pentru a mă interesa dacă nu era posibil să mi se închirieze spaţiul căutat.

Întâmplarea făcu să-mi iasă-n drum doamna pomenită. Purta o fustă cadrilată, dintr-un material destul de gros pentru perioada călduroasă a verii, când mă nimerisem acolo, şi o bluză albă ce nu era la cea dintâi îmbrăcare. Statura îi era potrivită. Părul, prost vopsit, îi oscila între şaten şi roşu închis şi era pieptănat în stil paj. Nasul uşor turtit, asociat cu pomeţii mai evidenţiaţi ca la alte persoane, sugera un strămoş asiatic, corcitor al unei ţărănci fără apărare, cu prilejul unei invazii tătăreşti, turceşti sau ruseşti. Gura vulgară i-o închideau buzele groase şi întinse pe obraji cu pata lor vineţie nerujată şi cu contur lătăreţ. Nici o podoabă nu-i însenina chipul, pavilioanele urechilor sau gâtul. Un ceas sovietic mare cât o plăcintă – după spusa populară – fabricat fără graţie, nici fineţe, îi încingea încheietura mâinii. Nu purta inele, nici brăţară. Fusta îi învelea nişte şolduri lăţite sub care pulpele masive se proiectau viguros când păşea. Silueta, în totul, îi era butucănoasă, dar avea şi ceva agreabil pe care nu-l puteam numi.

„Mă iertaţi, doamnă, nu cumva cunoaşteţi pe cineva dispus să închirieze o cameră unui străin, pentru câteva zile? Am o treabă în oraş şi am nevoie de linişte, să lucrez acasă”, m-am adresat ei.

Nu mă aşteptasem să găsesc cu atâta uşurinţă ceea ce căutam. Mă îndrumă deîndată către însăşi locuinţa sa.

„Vă orientaţi după magazinul 'Piticuţul', de la parter. Toată lumea îl cunoaşte: singura prăvălie de confecţii pentru copii din tot târgul. Dacă mergeţi acum, veţi găsi pe cineva acasă şi-i cereţi găzduire, aşa cum mi-aţi cerut şi mie. Eu revin ceva mai târziu. Angajaţi odaia şi mergeţi la treburile dumneavoastră. Reveniţi când doriţi. Nu uitaţi să luaţi cheia de la intrare.”

Fericit că mă ajutase norocul să nu-mi irosesc timpul în căutări plictisitoare, m-am îndreptat către 'Piticuţ'. O firmă mare cât toate zilele, cu literele formate din tuburi cu neon, continua să fie aprinsă deşi se făcuse ziuă demult: responsabilul şi vânzătorii nu sosiseră încă pentru a deconecta reclama. Am urcat la etajul întâi, am sunat la uşa apartamentului indicat, am auzit oarece mişcare în interior şi mi-a deschis un bărbat grizonant, înalt şi voinic, ras până la jupuirea pielii, cu o gropiţă la mijlocul bărbiei, din care mai răsăreau câţiva peri aspri necedând sub tăişul briciului. Costumul îi era destul de uzat, culoarea ştofei lui incertă, iar manşetele cămăşii albe se roseseră. Cravata bleumarine cu steluţe roşii, înnodată sub mărul lui Adam, învechită, arăta ca o funie. După ce ascultă ce aveam de spus, mă invită să intru şi deschise o uşă din faţa mea, de cealaltă parte a coridorului unde mă aflam.

„Asta e”, zise prezentându-mi camera ce mi-o punea la dispoziţie, fără a da drumul uşii a cărei clanţă o mai ţinea în mână, ca şi când nu m-ar fi primit de bunăvoie.

Chiria era rezonabilă. Fără să i-o cer, îmi întinse cheia de la intrare. Când află că eram scriitor, se însenină şi eliberă clanţa din strânsoarea pumnului masiv şi păros. Mă întrebă cine din Bucureşti îmi dăduse adresa lui, căci i se mai trimisese o romancieră cu exact aceleaşi treburi ca mine. Scria cărţi poliţiste. O recomandaseră nişte tovarăşi de la Miliţia Capitalei.

În mod întâmplător, o întâlnisem din când în când în adolescenţă, pe cea numită, eu frecventându-l pe unul dintre fraţii ei mai mari. Tatăl lor, poet nerealizat din pricina schimbării regimului politic, fusese arestat ca fost ţărănist şi muncea la Canal. Văzând, mai târziu, prin vitrinele librăriilor, cărţi poliţiste semnate de ea, mă întrebam ce ascundea în suflet când se ducea la miliţie să primească girul ofiţerului specializat în cenzurarea scrierilor de acest gen. Fără această viză nu aveai cum să-ţi fructifici munca prin tipar.

Va să zică, tânăra era deosebit de bine văzută în lumea uniformelor vineţii, dacă îi recomandaseră şi casa unde să locuiască în deplasarea ei la editură. Având experienţa lumii concentraţionare în care trăiam, m-am întrebat pe dată dacă relaţia cu securitatea, şi apoi cu miliţia, nu se crease cu prilejul reţinerii părintelui său, organele de anchetă ale naţional ţărănistului străduindu-se şi izbutind să facă din copilul acestuia omul lor, adică dacă nu îi impuseseră să devină turnătoare, cum se întâmplase cu mii de rude de-ale reţinuţilor politici, că erau în cele din urmă condamnaţi sau nu.

Mi-am luat rămas bun de la gazdă, întrebându-mă unde oare nimerisem, din moment ce Miliţia Capitalei (dacă o fi fost doar miliţia şi nu petliţele albastre) îşi trimitea aici oamenii ca la un fel de hotel al lor.

Revenind de la Editură cu tona de hârtii ce trebuia să le citesc şi să le corectez, am lucrat nestânjenit până la prânz. Acasă nu era nimeni. Făcându-mi-se foame, m-am dus la o bodegă, iar după masă am revenit să lucrez. Stăpânul locului era plecat, iar doamna cunoscută la răscruce trebăluia într-o încăpere de la capătul coridorului. Odată îndeplinite îndatoririle politeţii, m-am retras, să-mi continui migăloasa trudă.

Concentrat cât se putea de profund în cele ce făceam, mi s-a părut că aud foarte încet o muzică dumnezeiască. Ba apărea, ba dispărea. Era executată de un singur instrument, din familia celor de suflat, mi se părea; un instrument pe care nu-l recunoşteam. Stilul compoziţiei era folcloric românesc, dar depăşea rutinierul acestei clase de piese muzicale, printr-o eleganţă şi o simplificare melodică de cel mai bun gust. Firul frazei aluneca atât de sfios încât ai fi zis că era anume menit să facă accesibile misterele tăcerii. Nu m-am putut ocupa mai departe de greşelile din corectură: trebuia neapărat să descopăr ce se executa la radioul deschis de femeie. Am crăpat uşa. De la cel dintâi scârţâit al clanţei, am constatat că sunetele se intensificau. Când am scos capul pe crăpătura creată, m-am pomenit cu gazda drept în faţa mea, cântând dintr-un instrument pe care nu-l mai văzusem niciodată.

„Ce-i acesta?!” am exclamat cu entuziasmul adunat în mine în cursul ultimului minut.

„Un taragot. „ cred că mi-a răspuns, dezlipindu-şi buzele de muştiuc.

„N-am văzut în viaţa mea, nici n-am auzit. „ „E un instrument popular mai rar.” „Unde aţi învăţat să cântaţi atât de frumos?” „Cânt frumos? „ se alintă. „La Şcoala Populară. Am participat la Cântarea României. Am primit de două ori premiul întâi”, rosti senin şi cu modestie. „De când m-a luat în casă bărbatu-meu, n-am mai pus mâna pe el”, se referea la instrumentul pe care-l ridică puţin, să-l văd. Pentru a mă lămuri asupra formulării ciudate folosite, explică mai exact: „Nu suntem căsătoriţi.” Glasul îi era amar; chiar uşor scârbit. Deşi n-aş fi îndrăznit să scormonesc în viaţa lor (nu aveam de ce s-o fac, iar dacă aş fi fost ispitit de asta, nu aveam timpul necesar), simţi nevoia să se confeseze. „Am fost casieră la o alimentară. S-a-ntâmplat ce s-a-ntâmplat şi m-au târât la tribunal. M-au condamnat. El era comandantul penitenciarului de aici din oraş. Daaa. A fost cineva taaare şi maaare! „

Probabil că mi se citea pe faţă o mirare nestăpânită. „Dacă nu mă credeţi. „ Un pas lateral şi, cu braţul întins, trase de uşa unui dulap din peretele de vizavi de mine. „Poftim.” Îmi arăta o manta de miliţian, de dimensiuni impresionante, bogat croită, impunătoare. Atârna elegant pe un umeraş, cu spaţiu neocupat înainte şi după ea, adică neînghesuită de alte veşminte. M-am albit. Atât ştirea privitoare la profesiunea lui, cât şi prezenţa hainei de paradă, mă zguduiseră. Parcă ar fi fost de faţă la convorbirea ce o purtam cu ibovnica sa, în propria lui casă. Brusc, cuvintele ce mi le spunea femeia căpătară o nuanţă intimă. Parcă nu le mai ascultam pe coridor, de-a-n picioarelea, ci într-un budoar. „Nu vreţi să intraţi, doamnă?” îmi urcă invitaţia pe buze fără să-mi dau seama în ce mă pregăteam să mă cufund. Un ceas lăuntric mă avertiză că mi se tulburau minţile, ca de o ceaţă erotizantă. Mă cunoşteam prea bine ca să nu fi recunoscut mesajul. Şi totuşi, curiozitatea deşteptată de spusele gazdei, ca şi o nedumerire stimulatore privitoare la propriile sale intenţii, mă împiedicară să pun pavăză gurii mele, cum spune psalmistul. Degetele mele îi apucaseră delicat degetele cu care ţinea taragotul. Cu multă băgare de seamă, ca şi când nu ar fi vrut să sfarme farmecul clipei, îşi retrase mâna, fără să se depărteze de mine. „A profitat de poziţia lui de comandant al puşcăriei. M-a momit. La eliberare, făcea pe nisnaiul, deşi făgăduise amor pe viaţă. Însă îl aveam la mână. Unde să mă fi dus, odată ieşită din puşcărie? Casa îmi fusese luată. Mobilă, aşternuturi şi haine nu prea avusesem eu. Perspective de viitor nu existau. M-am agăţat de poftele lui ca de o ultimă nădejde şi. L-am păcălit. N-a avut ce face!”

Mirajul ce se crease între noi se risipise când vorbitoarea, onestă de te întrebai cum de avea atâta încredere într-un necunoscut, mărturisise incorectitudinea folosindu-se de care îşi câştigase poziţia de frunte în societatea târgului: îl avusese la mână.

„Ne-am mutat aici. Nu mai putea locui colonelul în magherniţa de unde l-am scos, acum că se însoţise cu mine. L-am făcut om!” „Dar de căsătorit? „ „Ioc! Nu vrea şi nu vrea!” „Şi dacă într-o bună zi.” „Crapă?!” îmi luă vorba din gură. „Pentru moment zic bogdaproste că am unde dormi, am ce mânca şi cine să mă-mbrace. Aaaah, nu-i zgârcit, nu! Aşa cum aruncă bani pe prietenii lui aşa îmi dă şi mie de câte ori îi cer. Nu exagerez! Nu! Niciodată nu am întrecut măsura cu pretenţiile mele! Unde mai găsesc eu pleaşca asta: să locuiesc în plin centru, în cel mai râvnit bloc – al ofiţerilor superiori de miliţie.?” Pesemne, chipul meu îşi reluase masca uluirii, pentru că femeia se întrerupse pentru a râde de mine: „Da, da, vă aflaţi într-un bloc locuit numai de ofiţeri superiori de miliţie. Bandiţii târgului! Şi cu ce poame s-au căsătorit! Nici nu vă puteţi închipui. Hai, vreţi să vă prezint o vecină, nevasta unui maior.?” Nu ştiam ce să spun. Nu înţelegeam de ce intenţiona să mă recomande acelei doamne. „O să se dezgolească în faţa dumneavoastră imediat ce vă cunoaşte. Aşa simte ea nevoia cu străinii.” Eram mut! Împietrisem. Nu-mi venea să cred că eu eram acela căruia i se istoriseau astfel de trăsnăi. „Oricine intră în casa maiorului – madam îi arată ce figuri de gimnastică face ea dimineţile. Când ajunge la poziţia lumânării, musafirul constată că nu mai poartă nimic pe sub fustă. Şi e mamă de copil! Un băiat! Şi nu-i copil-copil. Are paisprezece ani. S-a dus de două ori la miliţie, să ceară s-o aresteze iarăşi pe maică-sa, că el nu mai poate suporta: e şi el bărbat!” râse gros şi vulgar. „Ţi-ai găsit să aresteze nevasta maiorului lor! Se duc şi ei în vizită, să mai tragă cu ochiul, că oameni sunt. „ „Şi maiorul ce zice?” O bate ce o bate până ce se potoleşte.„ „Deci doamna poate să se abţină.„ „Nu vorbeam de femeie. Maiorul o bate ce o bate până oboseşte şi se potoleşte el.„ Prin asociere, trecu la îmbogăţirea imaginii blocului. Îmi făcu semn s-o urmez. La capătul coridorului era baia. Ştiam. Se opri în dreptul ei. Deschise uşa. „Pe mine, după ce mă bate, mă târeşte de păr, mă ţine cu el aici, oricât m-aş zbate, umple cada, se luptă haiduceşte până ce mă bagă-n apă cu capul la fund, să mă înece. Noroc că nu mai e chiar tânăr şi oboseşte. Altfel. Uite aşa îi păzesc forţele de ordine pe cetăţenii noştri! Şi pentru asta, ei şi panglicarii ăia de securişti primesc cele mai mari salarii din România!„ Numai avea vlagă să continue. Mă conduse iarăşi către camera mea. „Aşa că atunci când vă culcaţi, aveţi grijă să încuiaţi cu yalele şi cu foraibărul. Nu se ştie niciodată ce-i trece prin cap când vine turtă de la beţii. Pe alea i se duce toată pensia. Şi nu bea cu foştii lui colegi. Bea numai cu foştii deţinuţi. Asta-i lumea lui. Ăia de vând lozuri în plic pe stradă, lustragiii, comercianţii la negru, ăia de-ţi dau biletele de cinematograf cu suprapreţ, barbugiii. Pleava! Să se tăvălească precum porcul prin zoaie, aşa-i place! Şi acum vă las, că aveţi de lucru. N-am cui povesti, de aia. Mă scuzaţi, dacă v-am plictisit cu ale mele. Mă scuzaţi.”