PROTEJATUL.

Înfăţişându-mă în biroul său redacţional, mă impresionă prin aerul atât intelectual, cât şi camaraderesc cu care mă întâmpină fără să mă cunoască. Avea un chip potrivit specializării sale în literatura universală, cum îi cerea pagina de literatură străină de care răspundea. Ar fi putut fi un gomos, un preţios, un pretenţios; era un băiat bun. Prin nimic nu-şi manifesta cunoştinţele deosebit de vaste şi sigure din multe domenii universaliste, cum ar fi religia, psihologia, filosofia, istoria, toate pe lângă informaţii exacte şi un gust dezvoltat şi sigur în literatura dealtfel practicată şi personal. Stăpânea mai multe limbi moderne, iar cât priveşte engleza era as, deoarece studiase trei ani în Statele Unite de unde se întorsese destul de recent.

Nu era un profitor politic al regimului. Bursa i-o obţinuse un unchi al soţiei, stabilit demult în S. U. A. Odată cu ea, începe adevărata lui carieră uluitoare, la clădirea căreia nimic nu i-au folosit cele vreo paisprezece cărţi publicate în România, romane, poezie, eseuri, toate de calitate, pe cât îngăduiau timpurile mizerabile.

Preocupările mele de orientalistică ne-au apropiat. Despre ele, am vorbit plecând de la cercetările sale în domeniul zenului. Mi-a făcut o demonstraţie de concentrare a tuturor forţelor lăuntrice, menită să preceadă o confruntare cu un vrăjmaş. Masca adoptată era a unei statui reprezentând un demon japonez: fioroasă, vrednică să răsară din apele otrăvitoare ale unui coşmar. A adăugat, zâmbind, că nu-i e teamă de securiştii răsădiţi printre colegii de redacţie, ci ei se cade să se teamă de el. Cum i-a folosit concentrarea tuturor forţelor lăuntrice în crearea unui destin propriu aveam s-o aflu mai târziu. Auzind că eram prieten cu Dr. Constantin Daniel, a făcut demersuri să-l prezint şi pe el; deşi, în cele din urmă, tot singur i s-a înfăţişat. Într-o bună zi, m-a informat că studia cu el aramaica.

Să fi trecut un an că m-a invitat la o cantină a cultului mozaic, unde mai asistasem la nişte conferinţe susţinute de colegi de la cercul de orientalistică. De data aceasta discuta el anumite chestiuni istorice vechi ebraice. Numele şi înfăţişarea sa, pe deplin neaoşe – descindea familia lui din Basarabia – mă îndrituiră să-l iscodesc asupra interesului îndemnându-l să opteze pentru studii atât de aride, când rivalitatea cu cercetătorii din acea religie risca să-l menţină totdeauna în inferioritate. Deşi nu puteam ignora faptul că cel mai bun ebraist universitar român din generaţia tânără, învăţase respectiva limbă datorită faptului că se născuse într-o mahala moldovenească, abundând în copii perciunaţi, cu care jucându-se, a ajuns şi el să-l frecventeze pe rabinul de-i învăţa limba strămoşilor lor.

Ş i, totuşi, un preambul ce l-a condus către însuşirea aramaicii de la prietenul meu exista fără doar şi poate.

În campusul american unde fusese cazat cu prilejul studiilor pomenite, coleg de cameră îi era un alt student, cetăţean israelian. Prietenia cu acesta se întări atât de mult încât rămase o legătură pe viaţă. Iar israelitul intră în politică, ajungând, nu peste mulţi ani, ministru de externe. Este firesc interesul redactorului meu pentru istoria poporului ales, ţinând seama de faptul că cel mai bun amic al lui provenea din sânul acestuia. Mijlocind studiile, dobândea o cunoaştere mai adâncă a sufletului aceluia de care se legase pentru totdeauna.

Întorcându-se din S. U. A., după cum era de aşteptat, primi numeroase voturi de blam din partea tuturor colegilor, în şedinţele redacţionale. Ba era acuzat a fi fost legionar, ba proletcultist şi stângist. Nimeni nu accepta să vadă în el un suflet care avusese ghinionul să dobândească, prin munca lui, o diplomă nouă, foarte preţioasă peste hotare, dar revenise, totuşi, printre consângenii săi, din patriotism.

Darea lui afară din redacţia revistei ajunsese numai o chestiune de zile. Cei apropiaţi se mirau doar că izbutea să reziste atât de îndelung pe post.

Tocmai în acel timp, ţara ne-a fost vizitată de preşedintele Israelului. La îndemnul colegului acestuia, ministrul de externe, la sosirea pe aeroport îl ceru însoţitor şi tălmaci pe prozatorul în cauză. În cursul îndelungatelor discuţii, mai revelatoare pentru înaltul oaspete decât orice 'realitate' politică şi protocoale semnate, acesta află în ce capcană oficială căzuse translatorul său. Aşa că atunci când vizitară „Revista Cultului Mozaic”, tocmai rămasă fără redactor şef, îi propuse să preia conducerea ei scriitorului român specializat în lingvistica şi istoria neamului lui David.

Prietenul meu nu se putu decide în grabă. Preşedintele statului străin părăsi ţara. Situaţia scriitorului român devenind tot mai incertă, el încercă să se apere adresând preşedintelui Uniunii Scriitorilor o scrisoare unde demasca intrigile ţesute împotrivă-i. Nu era o epistolă injurioasă, la adresa partidului, nici a clasei conducătoare în frunte cu Nicolae Ceauşescu, nu ataca nici sistemul economic, nici nu denunţa crimele săvârşite în numele umanismului socialist, nici nu ameninţa pe careva, nici nu compara economia şi stadiul de dezvoltare al artelor şi literaturii noastre cu acelea ale apusenilor. Era o simplă scrisoare adresată preşedintelui Uniunii Scriitorilor, în care cerea să i se facă dreptate. Deîndată numele lui fu rostit la Europa Liberă ca al unui disident; sosise moda acestora. I se comunică a nu mai fi avut treburi în oraş ce să nu trebuiască să fie cunoscute şi organelor securităţii, drept care nu mai avea voie să iasă din casă neînsoţit de umbrele cu petliţă albastră. Nu avu nici măcar dreptul de a se muta.

Mult timp l-am pierdut din vedere. Adică nu s-a mai auzit nimic despre el, nici între scriitori, nici la posturile de radiodifuziune străine.

Şi a venit Revoluţia.

S-a comunicat pe micul ecran că studiosul ebraist a fost numit preşedinte al Televiziunii Române. Nu a ocupat această poziţie decât vreo două-trei săptămâni. În cursul lor nimeni nu îi cunoştea existenţa, nici puterea exactă. El nu s-a numărat printre directorii care să urle că instituţia le-a fost invadată de legionari, nici printre aceia care, de Revelion, să se plimbe cât a fost noaptea de lungă de la o masă la cealaltă, pentru a picura câte o vorbă ineptă în vinul mesenilor. Nu. Despre el, repet, nu s-a ştiut nimic până ce a fost numit reprezentantul României la U. N. E. S. C. O. Şi dus a fost. După o întârziere de încă un an sau doi, s-a comunicat, în semitaină, că a fost numit reprezentant al ţării la O. N. U. Apoi, tăcere. Dar ce tăcere!

— Ovreii au fost totdeauna discreţi.” mi-a replicat o prietenă mai în vârstă, divorţată de unul dintre cunoscuţii noştri comuni, la auzul relatării acestui scenariu într-un grup de amici.

— Ce legătură între evrei şi el?” nu mă dumiream asupra intervenţiei sale.

— Păi, e evreu!”

— El, evreu?!”

— Ţi-o spun eu.”

— Dar numele său atât de românesc! Dar chipul, tonul vorbirii, stilul literar. Ba chiar suferinţa produsă de comunismul feroce atacat de el? „

— După mamă. Dar să fi fost el anticomunist? Eu n-am aflat decât despre o scrisoare aproape intimă, adresată preşedintelui Uniunii, care scrisoare nu putea face rău nici unei muşte. Însă cu ea a câştigat un loc între opozanţii regimului. Altfel cum să fie promovat în lumea nouă? Însă dacă spui tu că era. „ îmi zâmbi languros, cu toate că intuia limpede că nu eram omul să renunţ la principiile mele, pentru o noapte amestecată de amor. „Ţi-am zis că era discret. Cel mai!„ Făcu o mică pauză. Apoi: „Aşa sunt evreii.”

— De ce insişti asupra acestei chestiuni?”

Cinstit vorbind, mă jena intervenţia ei în contextul Revoluţiei.

— Dacă n-aş şti eu, ca femeie, câte ceva despre anumite aspecte ale intimităţii bărbaţilor, cine să ştie?”