PORTRETUL SECRETARULUI GENERAL.

Uşa ghintuită se deschise. Fură împinşi de la spate o mână de alţi studenţi. Cu ei, camera îşi cam făcea plinul de figuri imberbe joviale. Organizatorii demonstraţiei din 5 Noiembrie umplusem un dormitor subteran întreg din reduitul Jilavei. Dacă ţin bine minte, numărul lui era 37. Cred că mărimea ferestrei era pe jumătate cât a celorlalte, după ce că era oblonită permanent, ca pretutindeni în temniţele comuniste române. Dimensiunile ei nu corespundeau unui volum mai mic al încăperii. Era egal cu al tuturor dormitoarelor cu ferestrele de suprafaţă dublă. Încăpeau vreo şaizeci de paturi metalice, dispuse pe câte trei, căţărate pe verticală. Poate că anume fusese aleasă pentru noi: lipsa de aer să ne tempereze energia debordantă a vârstei. Hainele vărgate ofereau o privelişte jalnică: găurite, murdare, în cel mai bun caz peticite grosolan şi pestriţ. Însă conţinutul lor universitar şi tineresc le conferea o strălucire izbucnind permanent dinăuntru şi răspândindu-se ca razele. Cred că permea înseşi zidurile, vestind tuturor celor din curte sau din celulele alăturate caratele juventuţii expuse în montură de betoane şi fier într-acel cavou anodin.

Prins într-o convorbire vivace, la distanţă mare de uşă, nu m-am grăbit să scrutez chipurile noilor aduşi. Necunoscând pe niciunul dintre ceilalţi organizatori ai acţiunii noastre, iar eu fiind singurul de la Filologie, nu m-aşteptam să întâlnesc pe nimeni dintre persoanele frecventate în libertate.

Când m-am îndreptat şi eu către grupul adunat în dreptul intrării, am băgat de seamă că se petrecuse acolo ceva ieşit din comun. Cei mai mulţi dintre inşii îmbulziţi să caşte gura se aplecaseră înainte, într-un cerc pe care doi-trei băieţi încercau să-l lărgească, recurgând la înţelegerea, la bunăvoinţa celor îndesaţi unu-ntr-altul. Priveau, unii curioşi, alţii spăimântaţi, ceva căzut pe ciment, ce-mi rămânea invizibil.

Apropiindu-se şi el de acest meleu, îşi făcu loc Mitică Iliaş, unul dintre numeroşii medicinişti arestaţi, adevăraţii organizatori ai mişcării noastre din '56. Câţiva dintre colegii săi îl premerseseră şi-şi asumaseră rolul paramedicilor. Dar nu făceau mai mult decât să ne ceară să eliberăm spaţiul din jur, pentru a-l lăsa să respire pe bolnavul căzut pe ciment. Cu braţele desfăcute în lături, susţineau cele spuse, opunând cu vagi sforţări rezistenţă presiunii ce venea de la sardelele umane ce-i copleşeau. Încercau să se prindă unii pe ceilalţi în cleştii palmelor şi se priveau îngrijoraţi. Când li se întâlneau uităturile cu ale unuia dintre noi, care nu ne pricepeam la chestiuni de sănătate, buzele lor schiţau în şoaptă: „O criză de epilepsie. „ Blondul nu prea înalt, cu trăsături regulate dar nu pregnante, cu o bunăvoinţă serioasă ce nu-l părăsea niciodată, apărut aproape în acelaşi timp cu mine – mă refer la Mitică – se grăbi să îngenunche alături de individul căzut ce se zvârcolea oricât l-ar fi ţintuit pe jos ucenicii lui Esculap. Pericolul cel mai mare prin care trecea, în starea sa de inconştienţă, era să-şi fi izbit mortal capul de ciment, din pricina mişcărilor dereglate impuse de misterioasa boală. Făcea spume la gură.

— Cum să nu ajungă epileptic?! Uitaţi-vă cât păr i-au smuls de pe ţeastă! Cât o monedă de trei lei. „ constată Mitică indignat, cu pomeţii roşiţi fără vlagă, deoarece noua stare a organismului său, anemia, îşi impusese pecetea mai înaintea sentimentelor furibunde.

Moneda pomenită era cea mai mare pe piaţă în acele timpuri. Parcă aş fi văzut pumnul anchetatorului înhăţându-i meşa groasă de păr negru lipsit de luciu şi trăgând de ea până ce a rămas cu smocul încă viu între degetele butucănoase şi scârbite.

Medicinistul se încovoie şi-l apucă de ultima falangă a degetului mic. O strânse între degetele lui.

— Asta-i tot ce se poate face?” l-am întrebat.

— Medical, nu ştiu nimic despre primul ajutor dat cuiva în criză. Profesorii încă n-au discutat cu noi despre boala copiiilor. Însă ţărăncile de pe la noi aşa rezolvă o situaţie ca asta. Îl strâng şi eu de deget. O să vezi că-i trece.”

Într-adevăr, criza nu a perseverat mai mult de un sfert de ceas. Zbuciumul victimei se temperă treptat, până ce dispăru ca şi când nici n-ar fi fost.

Necunoscutul se ridică anevoie, cu priviri aiurite, cum o facem toţi când suntem deşteptaţi pe neaşteptate din somn. Se sprijini într-un cot; în celălalt; pe şold. Ridică un picior, genuflexându-l: să-şi proptească talpa pe ciment, punct de sprijin. Apoi se folosi de palme pentru a se ridica în genunchi. Din poziţia asta, îşi mută privirile prin cameră, fără să pară a vedea ceva. Ridică o mână la frunte şi se strâmbă de ca şi când o suferinţă fizică ar fi apărut când se aştepta mai puţin.

— Te doare capul. „ rosti cu blândeţe Mitică, în loc de mângâiere.

Bolnavul clătină de câteva ori de sus în jos din craniul cu formă ciudată, neregulată, fără a-şi îndepărta palma de frunte. Izbutise să adopte poziţia verticală. Celălalt braţ al lui avea tendinţa de a se depărta de trup către spate, fără ca gestul să fi fost dus până la capăt. Era un flăcău înalt. Nu chiar cât Nicu, studentul la medicină militară, a cărui statură ne depăşea pe toţi. În schimb, Nicu (tot Iliaş) avea toracele foarte îngust şi întreaga-i fiinţă era firavă – delicateţe pe care o combătea lăsând să-i crească o mustăcioară subţire, cu fir moale, castaniu roşcat, ca mătasea porumbului. Pe când umerii bolnavului erau foarte dezvoltaţi, ca şi cum s-ar fi străduit careva să-i umple cu pietroaie pe sub piele. Lăsau impresia unei puteri primitive. Era greu să explici o atare vigoare la un intelectual. Decât doar de provenea de la ţară şi fusese obişnuit să care saci cu spinarea. Iar fruntea, pe care continua să şi-o ţină acoperită cu degetele, o avea mai puţin înaltă decât te aşteptai. Figura lată i-o despărţea în două nasul drept sub care se lăţea gura amară. Strâmbătura buzelor, sesizată atunci, urma să mă izbească totdeauna când l-am privit, mai târziu, ca manifestând o durere sufletească insuficient ascunsă. Aceasta şi pentru că răspundea în chip de ecou cearcănelor imense şi vinete ce-i întunecau faţa. Trăsătura ce-l distingea de toţi ceilalţi era caracteristica păşitului. Când deplasa picioarele, parcă le-ar fi avut de lemn; ziceai că nu folosea genunchii, neîndoindu-i niciodată. Aceasta-i împrumuta un aer de robot a cărui încetineală greoaie în deplasare îi înconjura întreaga făptură într-un văl de mister.

Numele mic îi era: Garoafă. Părea o greşeală, deoarece toate câte ţin de graţia florilor îi lipseau; în schimb, îngândurarea sa permanentă şi încordarea lăuntrică sugerau trăinicia copacilor, ca şi caracterul lor solitar. Ardelean. După opţiunea sa sentimentală pentru acela dintre noi care manifesta cea mai mare delicateţe mă făcea să cred că ne-am fi împăcat şi noi doi bine. Dar încercarea n-am făcut-o. Camera era saturată de tinereţe studioasă. Fiecare dintre noi primea sarcina de a susţine cursuri (în temeiul celor asimilate în libertate) şi avea posibilitatea de a audia altele, în domeniul ce-l interesa. Nici măcar să ne istorisim aventurile scurtei existenţei de până atunci nu aveam timp. Dar mi-te să legăm noi prietenii, pe deasupra şi adânci.

Dacă direcţia penitenciară ne-a risipit pe fiecare într-altă cameră, apoi prin alte beciuri şi colonii, urmându-ne propriul destin, până şi-a încheiat Garoafă cei trei-patru ani cât fusese condamnat, nu l-am mai întâlnit. În schimb, ambii reluând studiile universitare începând cu anul I, am avut norocul să schimbăm câte o vorbă în multele recreaţii de peste săptămână. Ajunsesem din nou student la Limba şi Literatura Engleză. El renunţase la Drept şi candidase la admiterea de la Limba şi Literatura Rusă. Împărţeam sălile de curs de pe acelaşi etaj al unei clădiri din str. Pitar Moş.

Aceasta ne apropie chiar mai mult decât o făcusem pe timpuri. După absolvire, el a fost repartizat să predea limba rusă la clasa a doua elementară, într-o şcoală generală. Era interesat de ceea ce făcea, deşi niţel nedumerit de obligaţia inedită de a-i învăţa să vorbească într-o limbă străină pe nişte copilaşi care abia de ştiau cum fuseseră botezaţi.

Cât mă privea, născocind un sistem nou de predare şi un manual adecvat, încă de pe băncile primului an de facultate, Institutul de Ştiinţe Psiho-Pedagogice îmi multiplicase cele 50 de lecţii puse de hârtie, la intervenţia unui asistent care mă încuraja, şi fură iniţiate două cursuri experimentale. Cursanţi erau ditamai cercetătorii. Sarcina le era să mă verifice tocmai din postura de cobai ai mei.

Când am isprăvit facultatea, unul dintre aceştia mi-a propus să rămân în echipa sa, înlesnindu-mi angajarea ca cercetător. Deoarece chemarea mă îndruma aiurea, i l-am recomandat pe Garoafă să colaboreze cu el. Astfel situaţia fostului meu coleg se schimbă radical.

Bucuria cea mare am avut-o când am descoperit că se mutase cu locuinţa la o aruncătură de băţ de a mea. Camera unică îi era modestă. Soţia, studentă, înlocuia, prin chipul, surâsul şi ţinuta sa, orice artificiu mobilier devenit de prisos când traversa dânsa încăperea, ca o boare de aer proaspăt şi luminos.

O singură surpriză mi-a oferit locuinţa lor sau mai bine spus a lui, a fostului deţinut politic. Pe bufetul ros, de bănuit că danie a vreunui ins milostiv cu tinerii căsătoriţi, trona, în ramă aurită, fotografia strălucitoare a lui Nicolae Ceauşescu. Am zâmbit în tăcere, zicându-mi că Garoafă preluase, dintr-o prudenţă ridicolă, un obicei înspăimântător al perioadei dejiste: acela de a-ţi orna casa cu pozele lui Stalin şi Gheorghiu-Dej, în semn de slăvire mistică, semn pus la vedere, să te cruţe de mânia necunoscuţilor ce pătrundeau în intimitatea ta fără invitaţie anume. Asta însemna că Garoafă, ca şi mine, izbutise să se convingă că deţinutului politic în şade bine să revină în cât mai multe rânduri, după eliberare, în faţa instanţelor judecătoreşti, pentru a fi cruţat de pericolele vieţii în slobozie, de cari pericole eram mereu ameninţaţi dacă securitatea n-ar fi avut grijă, din când în când, să ne pună la adăpost. Or, cu ajutorul portretului menţionat, Garoafă îşi închipuia că putea alunga norii mâniei de deasupra acoperişului familiei sale.

Încă de la prima mea vizită, i-am cunoscut unul dintre cumnaţi. Era o personalitate în lumea editorială. Nu-i citisem încă nici o carte, dar numele i-l întâlnisem adesea prin felurite publicaţii. Mai presus de orice, era un bărbat tare chipeş. Văzându-i alături, pe frate şi soră, te întrebai ce putea natura născoci mai frumos.

Nu trecuse întâmplător pe la fostul condamnat. Proaspătul căsătorit cumpărase un frigider pentru recent înjghebatul său cuib. Cum păşi fratele doamnei înăuntru, privirile îi fură răpite de piesa nouă, de un alb imaculat. Se întoarse către colocatarul meu de la Jilava şi exclamă:

— În sfârşit, aveţi şi voi ceva frumos în casă!”

Camaraderia întru mizerie şi umilinţe cu profesorul de limba rusă mă făcu să tresar: cum îşi îngăduia omul acesta încântat de sine însuşi să jignească astfel o persoană care avusese curajul să înfrunte istoria cu riscul vieţii? Trăise el grozăviile cunoscute de ruda lui prin alianţă căreia i se adresase cu atâta dezinvoltură? Şi le putea închipui măcar? Faptul că acela se căsătorise cu sora sa constituia o scuză suficientă pentru lipsa lui de delicateţă? Dacă altceva 'frumos' nu exista în acea locuinţă, vina o purta numai regimul care-l lipsise pe colegul meu de trei ani dintre cei mai plini de energie din toată viaţa. Atât de redusă să-i fi fost inteligenţa încât nu-şi dădea singur seama de acestea?

Se îndreptă către frigider. Îl pipăi cu neruşinare, cum ar fi făcut-o cu o femeie ispititoare; apoi trecu la a-l mângâia. Îi deschise uşa. Îl scrută încântat pe dinăuntru. Continua să semene cu un bărbat ce inspecta trupul unei făpturi femeieşti recent apărută pe piaţa cărnii. Îi sorbi aerul rece, trăgându-l pe nări satisfăcut. Nu lipsea mult să ceară rudelor încuviinţarea de a se muta în interiorul obiectului.

Mi se iscă o întrebare. Nu cumva frigiderul era singurul lucru 'frumos' cunoscut de criticul literar cu pricina? Nu cumva el nu intenţionase a arunca un oprobriu asupra tinerilor căsătoriţi ci, deschizând gura, fără judecată, îşi vădise propria lipsă de educaţie estetică, afecţiunea pentru obiectele practice în defavoarea celor din arsenalul frumosului, absenţa sensibilităţii estetice, dominarea pântecului şi atâtea altele câte pot fi citite într-un atare comportament mobilier?

Toate aceste întrebări rămaseră fără răspuns, deoarece am simţit că se cuvenea să las familia reunită să se bucure împreună de proaspăta achiziţie. M-am retras. În câte rânduri l-am revăzut pe Garoafă, n-am îndrăznit să deschid discuţia în legătură cu acel moment stânjenitor pentru mine. În definitiv, nu mă privea cum se purta cumnatul său cu el între patru ochi.

Cu uimire, căutând o cameră într-o staţiune balneară, am nimerit la o doamnă care era şi dumneaei soră cu soţia lui Garoafă. Bucuria de a descoperi această relaţie mi-a fost umbrită de urâţenia femeii. Adevărul era că nu puteam înţelege distanţa imensă dintre nobleţea chipurilor celor doi care nu-mi mai erau străini, prospeţimea sănătos colorată a tenului lor, fineţea trăsăturilor armonice, echilibrate cu dezvoltarea lor corporală potrivită personalităţii fiecăruia, glasurile luminoase, râsul sincer, văratic, distanţa dintre acestea şi urâţenia onestă a surorii lor, nesulemenită (după cum nici bucureşteanca nu agrea sluţirea prin fard), monstruoasă, hidoasă, chip de vrăjitoare, altfel – cu darul vorbei, precum fratele ei, şi cu o vizibilă înclinare – firească, dealtfel – pentru bărbatul distins cu care se măritase după pensionarea ambilor. De la dumneaei am aflat că părinţii săi avuseseră şi un al patrulea vlăstar, tot de parte femeiască, devenit în timp redactor al unei edituri cu care tocmai aveam o relaţie de colaborare, şi care mă frapase prin aceeaşi urâţenie ca şi a ei.

Întâmplarea făcu să-mi pomenească aceasta şi Garoafă. Cumnaţii săi deciseseră să-l ajute a sparge gheaţa ce-i interzicea accesul la tipar.

Experienţa dobândită din manipularea aparatelor de învăţare putea constitui materia scrierii asupra căreia meditase conclavul familiei. Urma să-l dirijeze cumnata redactor. Lucrarea progresă, stimulată de entuziasmul autorului care se şi vedea scăpat de poticnelile ce-l împiedicaseră până atunci să iasă la lumină. În sfârşit, sosi şi clipa trecerii ei în grija cumnatei. Precum se vede, totul fusese bine chibzuit pentru a se asigura succesul publicării. Numai că femeia îi înapoie textul, mânioasă foarte, ceea ce o făcea hidoasă de-a dreptul. Se opintise tocmai de citatele din 'operele' lui Nicolae Ceauşescu, obligatorii în orice scriere din domeniul învăţământ-ideologie. Colegul meu de detenţie citise cu râvnă toate cuvântările secretarului general al partidului şi se oprise la anumite paragrafe din discursurile sale timpurii, când părea a vesti zori noi pentru neamul nostru năpăstuit. Altfel de citate nu-şi permitea, căci i-ar fi pângărit numele de luptător pentru libertate. Or, cumnata îi simţise reticenţa de a se murdări ca ceilalţi autori, iar ea avea nevoie de această îngenunchere, pentru a-l sălta în trupa de elită a mânjiţilor. I-a înapoiat manuscrisul şi i-a cerut să aleagă alte citate, recente, agreate de cenzură. La rândul său, Garoafă refuză să continue o colaborare devenită pernicioasă şi renunţă la visul de a mai publica.

A doua dovadă de emancipare fu că făcu să dispară mutra şefului de stat din casa lui. Cu acel prilej am aflat că ivirea aceluia în intimitatea dormitorului se datorase tot înţelepciunii colective a clanului în rândurile căruia fusese acceptat. Cum plata miresei se vădea a nu se efectua după cum scontaseră fraţii ei, îşi retraseră mâna protectoare de deasupra creştetelor lor, ceea ce grăbi sfârşitul idilei.

Rezervele politice ale lui Garoafă nu se epuizaseră. Nu era omul unei singure soluţii. Ieşi la lumină că, înainte de arestarea sa, mai existase o pretendentă la mâna lui. Speriaţi de conjunctura creată, părinţii ei o împinseseră în braţele unui tânăr membru al Uniunii Tineretului Comunist. Rezistase biata fată atâta timp cât precedentul logodnic zăcuse după zăbrele. Odată cu ieşirea lui din gherlă, ea şi-ar fi lepădat soţul ca pe o zdreanţă, numai că, Garoafă – lecuit de luarea de hotărâri pripite – o rugă să nu se grăbească, până ce şi-ar fi cântărit şi el şansele de a se integra în societate. Or, acestea erau nule, dacă nu se pitula sub aripa ocrotitoare a cuiva – ceea ce-l condusese la mariajul cunoscut nouă.

Dacă săsoaica ce-l iubea din juneţe află că era iarăşi bărbat liber, se strădui să redevină şi ea femeie liberă. Divorţurile, pe timpul acela, durau o sumă de ani. În cele din urmă se putură căsători, alt impediment nemaiexistând în calea fericirii lor. Ba ar mai fi fost unul. Însă şi acesta fu învins cu trecerea a încă vreo patru ani. E vorba despre dobândirea paşapoartelor şi a vizei de plecare definitivă din ţară în patria strămoşilor noii sale soaţe.

Întâmplarea vru să aflu în timp util despre această aventură finală. Nu am izbutit să fiu eu acela care să-i aştept în gară pe cei doi, atât de devreme sosiseră ei, împinşi de nerăbdarea de a se vedea plecaţi.

Îmbrăţişându-l pe Garoafă, i-am şoptit în pavilionul urechii:

— Sper că n-ai uitat să iei portretul acela în ramă aurie.”

— Cum o să-l las aici?! Mai sunt şi alţi secretari generali pe Terra! Să se vadă că provin din pătura adoratorilor, când o veni careva să-mi inspecteze dormitorul.”

Cu aceasta, urcă cele două-trei trepte metalice înalte. Dispăru din unghiul meu de vedere. După câteva minute, când să pornească locomotiva, reapăru la o fereastră şi-mi făcu semn să mă apropiu. Roţile începuseră să se învârtească. Garoafă îmi făcu semn cu ochiul:

— Ce?! Nu crezi că vor veni şi acolo?! Ce copil eşti! Sunt pretutindeni. Pretutindeni. Ca şobolanii. Ce şobolani! Ca guzganii, da, ca guzganii. Mă aşteaptă. Nu ţi-am spus-o niciodată: mă aşteaptă oriunde m-aş învârti, oricum m-aş suci. Îmi pândesc urma. Nu mai am scăpare. Nu. „

Trenul se depărtase. Citeam pe buzele lui Garoafă rotunjirea negaţiei din ale cărei sunete nu mai surprindeam nimic. Şi cercul desenat de buze cu acest prilej închipuia, pentru imaginaţia mea, o capcană, o capcană din care nu mai ai scăpare.