VULTURUL ŞI FEMEIA ÎN CAPOT.

Aflu din „Despre pictura şi sculptura românească” de Radu Ionescu (Bucureşti, Editura Maiko, 2002) că Paciurea s-a născut în mahalaua Traian şi că, înainte de se muta la Şcoala de arte şi meserii, a urmat primele trei clase de liceu la Matei Basarab. „Mahalaua Traian” nu se întindea departe de strada pe care am locuit începând cu vârsta de treisprezece ani şi până la oarece timp după eliberarea din temniţă, adică pe la vreo douăzeci şi cinci-douăzeci şi şase, anume pe Matei Basarab. Iar la liceul purtând acelaşi nume şi eu am fost elev în ultimii patru ani de studiu (8-11). Brusc m-am simţit şi mai apropiat de artist decât îmi îngăduia dragostea şi admiraţia ce i le purtam. Acum era 'consăteni'! Sau cum să denumesc această relaţie de cartier?

Aşa încât nu mă mai miră uluitorul noroc ce m-a ales pe mine (de fapt, pe tatăl meu, eu fiindu-i doar însoţitor) să salvăm un bronz de Paciurea şi, la un moment dat, să-l introducem în circuitul muzeelor.

Într-o seară, părintele meu, după bunu-i obicei, prânzind către amiaza târzie, la revenirea de la birou, luă ziarul, odată masa isprăvită, să citească pagina cu anunţuri de cumpărări-vânzări. Continuând a-l ţine în mână, uşor emoţionat, mă întrebă dacă voiam să-l întovărăşesc, să vedem o statuie de cel mai mare sculptor român până la impunerea lui Brâncuşi. Tatăl meu a fost un împătimit colecţionar de artă, atât de important încât s-a trezit numit vicepreşedinte al asociaţiei celor ce-i împărtăşeau pasiunea. De când mă ştiu, m-a purtat prin expoziţii, prin atelierele artiştilor; la mesele noastre duminicale sau de sărbători, participau pictori, caricaturişti, sculptori, iar în zilele de sfârşit de săptămână, dacă vremea o îngăduia, tot cu astfel de prieteni ne deplasam acolo unde ei pictau, ori se odihneau pescuind, iar noi îi ţineam de vorbă. Ba Vânătoru m-a şi luat cu dânsul şi doamna, în vara când tatăl meu nu avu bani să ieşim din Bucureşti. Le-am fost oaspete câteva zile în cursul vacanţei de vară.

Astfel de ocazii m-au ajutat să-mi formez şi eu gustul, ştiinţa şi siguranţa ochiului. Ba, pe când eram student, am şi primit un colţişor de cronică plastică la „Contemporanul”, ceea ce îi impuse până şi tatălui meu.

Iată suficiente motive să mă îmbie la a merge cu el deîndată ce a citit la mica publicitate anunţul zgârcit ce urmează: Vând vultur de Paciurea. Tel.'

O doamnă îi explică faptul că vulturul nu-i aparţinea, ci era al fiului ei. Acesta fiind foarte ocupat cu serviciul, o rugase să se ocupe dumneaei de vânzare.

Locuia undeva în drum spre Colentina, într-un cvartal de blocuri noi-nouţe, la o răscruce importantă.

Ne-a primit într-un capot înflorat, decoltat, strâns pe talie, ceea ce îi scotea la iveală rotunjimea şoldurilor nurlii şi nişte sâni majori, cum se delectau a zice prietenii mei în adolescenţă. Ba, dacă ridica braţele (şi o făcea frecvent) mânecile largi, trei sferturi, îi lunecau pe ele-n jos, dezvăluind o carnaţie luminoasă şi ademenitoare, ce ne punea într-o situaţie reciproc stânjenitoare atât pe tatăl meu cât şi pe mine.

Dar noi răbdam orice caznă, numai să ne îngăduie să privim bronzul.

Îl cocoţase pe un dulap scund. Îl acoperise cu o năframă albă. O trase de pe pasăre. De la prima ochire, era neîndoielnic un Paciurea! Nu un vultur oarecare, bun de înfipt pe orice monument al eroului necunoscut, în dreptul unei biserici sau la o răscruce dintr-un sat, un vultur dintr-aceia ce par a fi poposit pe postament pentru a aţipi câteva clipe. Dimpotrivă, era o adevărată pasăre de pradă, cu aripile desfăcute de parcă atunci ar fi descins din ceruri, să-şi înfigă ghearele în blana încâlcită a unei oi şi s-o înalţe, sângeros, către cuibul său de pe culmile chelbe ale muntelui. Te apuca spaima contemplându-l, dar îţi impunea şi un simţământ al măreţiei, al irepetabilului, al geniului (de data aceasta el apaţinând creatorului său).

— Cât doriţi, doamnă”?

Preţul, rostit cu francheţe, cu buzele îngroşate barbar cu un ruj gras şi violent, era mult sub aşteptări.

De aceea, tatăl meu se încruntă. Acea femeie vulgară şi provenind categoric din mahala nu putea fi conştientă ce avea în casă, dacă cerea atât de puţin pe obiect. O bănuială se ivi în închipuirea părintelui meu; îl cunoşteam. Era sigur că statuia nu putuse fi dintotdeauna a proprietăresei actuale. Nici vreo moştenire, nici cumpărată de dumneaei, nici un dar la aniversarea zilei de naştere.

Telefonul sună. Era un intermezzo necesar. Gazda răspunse cu un zâmbet larg ce-i întredeschidea voluptuos aceleaşi buze, de data aceasta devenind parşive. Se prefăcea că vorbea cu un doctor. Se alinta, tot întrebându-l dacă voia cu adevărat să o „consulte”. Stabiliră ora când avea să vină acela. Apoi, încântată, ne explică a fi conversat cu un prieten al fiului său, medic, care socotea că sosise timpul s-o „consulte” iar, repeta ea pierdută.

— De unde are fiul dumneavoastră această statuie”? L-am auzit pe tatăl descleştându-şi dinţii.

— Ştiţi, el e ofiţer M. A. I. I-a dat-o şi lui un individ când l-a vizitat. Ei sunt obligaţi să meargă pe la diverşi inşi acasă. Era unul din ăia bogaţi, de pe timpuri. Mai avea şi altele, mi-a zis fecioru-meu, dar numai pe asta a putut s-o ia. Să nu bată la ochi.”

Am cumpărat-o îndată şi ne-am grăbit să plecăm, să nu fim pricină de întârziere a „vizitei medicale”.

Când s-a îmbolnăvit mama, după eliberarea mea din închisoare – că până atunci sa îndârjit cu stoicism să reziste – vulturul lui Paciurea s-a numărat printre operele pe care tatăl meu a fost obligat să le vândă, pentru a-şi salva soţia. L-a achiziţionat un muzeu provincial.