DON LAZZARIO.

Până la vârsta admiterii în universitate, Răzvan nu mai văzuse bărbat cu picioare atât de lungi. După aceea, avea să mai întâlnească unul: la Jilava. Ştiţi cum erau de lungi? În aşa fel încât cu o singură călcătură insul străbătea doi paşi deodată. Nu erau picioare; erau picioroange, prăjini. Iar cracii pantalonilor, bleumarine pe puncte, ai purtătorului, nu se puteau obişnui cu adăpostirea unor atari crăcane şi de aceea erau totdeauna boţiţi. E adevărat că, mai târziu, Răzvan a aflat că dom' profesor nu era căsătorit; mai mult, camera de servici pe care o închiriase în Bucureşti, cu chiu cu vai, nu-i era împodobită cu nici un suflet femeiesc. Părinţii îi îmbătrâneau însinguraţi în provincie. Astfel încât nădejdea călcării hainelor şi rufelor o cam punea în sineşi, că nici salariu prea mare nu avea, ca asistent universitar, pentru a-l pierde cu aruncarea lui în braţele cuiva care să-l îngrijească.

Această înfăţişare ieşită din comun, împletită cu maniera sa de a-şi menţine privirile fixate poetic pe tavanul sălii de curs, când nara cursanţilor o prea frumoasă legendă din istoria literaturii italiene sau din vieţile poeţilor, pictorilor şi muzicienilor, îl apropiase de o imagine posibilă a lui Don Quichotte de la Mancha. Iar cum studenţii anului I (cărora le preda limba italiană) nu se prea împiedicau în cunoaşterea clară a originii personajului mitic adus la lumina conştiinţei de Cervantes, l-au proiectat, cu ţurloaie cu tot şi cu intrarea în transă pe parcursul predării, l-au proiectat, ziceam, asupra chipului caricaturizat al hidalgoului spaniol. 'Don Lazzario' fu porecla cu har ce-i fusese aplicată de Răzvan Bucurescu, bobocul care-l descoperise cât era de bun profesor şi de ridicol. Sintagma 'Don Lazzario' trecu din gură în gură şi nu se mai opri niciodată din alintarea batjocoritoare a dascălului acesta ciudat. Iar prietenia dintre cei doi se întări pe zi ce trecea.

Satisfacţia lui 'Don Lazzario', provenind de la junele său amic, fu amplificată de aceea că bucureşteanul, poet recunoscut de toate cadrele facultăţii de litere, îi aprecia propriile lui versuri vetuste, declamative şi niciodată publicate. Aşa încât, în momentul când tânărul îi solicită misterios cheia odăii sale de la mansardă, mărturisind că insistase să o conducă acolo o colegă de an – şi ea mare admiratoare a lui Păsări-Lăţi-Lungilă, scoase pe dată obiectul cerut şi i-l încredinţă. Îl ştia pe buclucaşul mânuitor de ritmuri moderne ca pe un Don Juan înrăit, căruia el însuşi îi facilitase o aventură cu una dintre preparatoarele catedrei. Îşi închipuia că şi de data aceasta, Cassanova dâmboviţeanul se afla la o bătaie din palme de împlinirea uneia dintre izbânzile sale erotice, pentru aceasta lipsindu-i numai 'ogeacul', cum se fandosea tineretul în exprimare, folosind un jargon ţigănesc.

Numai că aşteptările îi fură melancolic înşelate. Faptul că vorbiseră despre Savana îi deşteptase profesorului amokul. Se socotea demult amorţit, în stare de hibernare, din punct de vedere sexual. Acum, imaginarea făpturilor adolescentine în aşternutul său, şifonându-i-l umed, îl zgudui într-atâta încât se gândi serios că s-ar fi putut şi dânsul înfrupta din acelaşi măr roşu întunecos al păcatului. Când auzi că Savana îşi susţinuse dorinţa de a-i vizita încăperea, unde muncea şi se odihnea, prin aceea că voia să-i lase în dar o vasă de flori, omagiu al nevinovăţiei sale admirative, avu adânci mustrări de cuget pentru felul său anterior de a o judeca, mustrări fireşti la un bărbat nerealizat cu anii, care, din pricina aceasta, îşi închipuie că a ajuns, în timp, un infam obsedat. Remuşcările sale îl determinară să-l iscodească pe Răzvan asupra sentimentelor studentei faţă de seniorul de la catedră. Împinse interesul său către ideea perspectivelor maritale şi se delecta fantazând asupra acestei teme. Uluit, abia acum se lumină Răzvan asupra insistenţelor fetei de a fi condusă în acel altar al seriozităţii. Hotărî să-i ajute din tot sufletul să întocmească un nou cuplu marital. Probabil depuse un zel prea mare, iar Don Lazzario deveni suspicios, dacă nu chiar gelos, şi întreaga panoramă se prăbuşi la picioarele cele lungovane, ca un teatru de marionete de la bâlci, cu prilejul mutării în alt colţ al ţării a pehlivanilor şi mânuitorilor de sfori.

Această desumflare a aspiraţiilor de îmburghezire ale dascălului nu slăbi prietenia celor doi. Aşa că arestarea studentului constitui o lovitură crudă pentru profesor.

Dorul de acesta, unicul personaj matur admis în intimitatea pieptului cvasi adolescentin al lui Răzvan, fu curând temperat de întâlnirea altor studenţi, din afaceri aşa-zis politice, necunoscuţi lui din libertate. E vorba despre un bolnav t.b.c., internat într-un sanatoriu. Purta corespondenţă cu unul dintre colegii săi de grupă. Strecura printre rânduri destule invective privitoare la momentul istoric prin care treceau. Numele unui alt profesor de limba şi literatura italiană, deschis cu înţelegere nedumeririlor acestor doi tineri, apărea destul de frecvent în paginile lor, şi de potrivit acuzărilor securităţii. Căderea în mâinile unor turnători a mănunchiului de scrisori a condus la arestarea celor trei.

Colegul de catedră al lui Don Lazzario, şi bun prieten cu acesta, îşi punea toate nădejdile în mărturia lui, pentru a dovedi că era victima unor bănuieli nedrepte, că era cunoscut ca bun cetăţean şi un dascăl recunoscut a se dedica sufletelor tinere în derivă, pentru ridicarea acestora şi transformarea lor în spirite utile societăţii.

Numai că mărturiile aduse de amicul lui Răzvan îl acuzară pe nefericitul prieten al lui Don Lazzario, înfundându-l în fel şi chip. Cum aceasta consona perfect cu instructajul ce i se făcuse înainte de a intra în sala de judecată, după încheierea procesului, Don Lazzario a fost chemat de forul competent şi uns ataşat cultural pe lângă ambasada noastră la Roma.

Anii trecând, pedeapsa lui Răzvan atingându-şi capătul, eliberarea sa coincise cu intrarea în câmpul muncii ca horticultor la Parcul Circului de Stat. Într-o zi, îl întâlni pe stradă pe Don Lazzario, revenit şi el din Occidentul putrid pe plaiurile binecuvântate ale blândei ţări natale. Se înghesuiră ambii în Pobeda profesorului (era un obicei necunoscut al civilizării fostului său dascăl şi înaintării sale în grad) şi se puseră pe vorbit despre femei. Don Lazzario dobândise o nemulţumire nouă: era supărat din pricina lungimii picioarelor sale, pentru că îl împiedicau să facă amor în limuzină. Căci locuia în vila socrului, dimpreună cu soaţa-i legitimă, iar aventurilor extraconjugale, a căror uzanţă o dobândise în patria fascismului, nu avea unde să le dea curs.

În cele din urmă, preumblarea lor împreună se încheie în casa pe care o împărţea cu aleasa inimii sale. Răzvan fu prezentat acesteia, ba chiar ea îşi puse obrazul şi-l recomandă unei edituri unde, în cele din urmă, i se publică cea dintâi traducere.

După vizita de rigoare făcută să aducă mulţumiri pentru intervenţia norocoasă, Răzvan nu mai voi să frecventeze acea casă, fiindcă doamna ajunsese să facă aluzii incomode la tipul de răsplată la care spera din tot trupul.

Anii trecură după alţi ani. Veni Revoluţia. Se întemeiară instituţii noi cu oameni vechi.

Într-o zi de duminică, Răzvan fu invitat la o întrunire dedicată lansării unei cărţi privitoare la Italia. Adunarea avea loc chiar la Catedra de limbă şi literatură italiană. Când să intre în hallul Universităţii, Răzvan îl întâlni pe Don Lazzario. Se aşezară alături în sală. Povestiră câte povestiră şi, la un moment dat, fostul său profesor îi spuse cu un ton dezamăgit: – „Ştii că nu mai sunt primit în sala asta a catedrei şi în nici o sală de seminar sau de curs? Am venit acum de dor. Foştii mei studenţi m-au dat afară de aici. Sunt atât de lipsiţi de criterii.! Confundă viaţa mea particulară cu ştiinţa şi cu experienţa mea didactică. Pot ei să conducă studenţii, aşa cum o făceam noi?” Scoase un sunet de dispreţ. „Nu m-au dat numai pe mine afară, ci şi pe Balaci!” explică el plurarul victimizării folosit. „Auzi, noi şi colaboraţionişti! „ Alexandru Balaci, după ce comunismul fu răsturnat (în sfârşit, aşa cum a fost răsturnat.) adoptase un aer de sfânt, complet străin lui anterior. Nu mai voia sa impună efigia unui învingător, ci medalia unui ales al lui Dumnezeu.

Răzvan nu i-a mai întâlnit nici pe unul, nici pe celălalt.

Sărmanul Don Lazzario. Răzvan era sigur că dascălul său fusese victima ambiţiei nevestei alese: doamna nu agrea viaţa tihnită, modestă şi lipsită de perspective a universitarului. A făcut ce a făcut şi l-a lansat pe orbita câştigătorilor. Iar el, folosindu-se de picioarele sale lungi, a putut ţine pasul.