PROFESOARA

— Aşa cum mă vedeţi, sunt licenţiat în automatică.”

Nu era mândru de el: era responsabilul unui magazin necăutat de clienţi. Cu toate acestea, în dugheana lui găseai aproape tot ce aveai nevoie, iar el era mândru de aceasta. Dar nu era mândru că trebuia să se ocupe cu aşa ceva.

Prăvălia era atât de neînsemnată încât nu puteai să-i vezi firma – şi-aşa banală, roşu cu litere albe – şi îngustă, decât dacă te uitai în direcţia ei dintr-un anumit unghi. Ascunsă imediat după un colţ, părea o intrare a locatarilor dintr-un bloc vechi. În interior, nimic din ce era expus nu-ţi atrăgea atenţia, dacă nu ştiai dinainte ce căutai. Lipsa de atractivitate a rafturilor, ca şi lipsa de vocaţie negustorească a vânzătorului, transformau dugheana într-un spaţiu cenuşiu şi mohorât.

— Sunt licenţiat în automatică. Dar unde să lucrez? Există un număr redus de posturi în branşă. Bine că am găsit expedientul ăsta.”

Avea capul rotund, copleşit de chelie. Pavilioanele urechilor depăşeau măsura obişnuită. Din adâncul lor ieşeau la iveală câteva fire de păr negru. Celelalte trăsături ale sale – nu neplăcute, dealtfel – se pierdeau în anonimat. Un anonimat ce-şi împrumuta, parcă, de la locul său de muncă, tonul general. Era o persoană îngrijită. Într-adevăr, părea să-şi depăşească poziţia. Dar dacă n-ar fi spus-o el, nu ştiai încotro să-ţi îndrepţi închipuirea pentru a-i descifra pregătirea. Mai ales unghiile lui curate şi roze trădau grija faţă de cum arăta.

Clienta îşi aminti că soţul dumneaei ei îi povestise despre un taximetrist cu care stătuse de vorbă nu demult. Tot absolvent al facultăţii de automatică era. Apoi îi veniră în minte cei cinci-şase colegi de la aceeaşi specializare care, luându-şi diploma, deschiseseră un comerţ cu pantofi de damă. Le mergea bine punând un genunchi pe ciment pentru a ajuta doamnele şi fetişcanele să probeze încălţămintea de import elegantă.

— Şi eu sunt doctor în fizică atomică şi am o pensie de trei milioane jumătate„, spuse dânsa. Adăugă lămuritor: „Din învăţământ.”

— Când eram elev, eram trimis la toate olimpiade de fizică„, reluă cuvântul bărbatul, cam fără legătură alta decât spusele femeii. „Am ajuns şi la faza pe ţară! Şi ce să vezi?! Locuiesc pe aici prin cartier şi am părinţii înmormântaţi în cimitirul de după colţ. M-am dus să-i vizitez, acum trei săptămâni. Cine credeţi că cerşea pe aleele dintre morminte? Profesoara mea de fizică, datorită căreia am participat la toate olimpiadele! „

— Parcă eu am mai mult?” oftă doamna, cu gândul că nenorocita aceea nu se putea descurca cu pensia de mizerie.

Oftă şi vânzătorul.

— Va să zică nu aveţi ce caut?” reveni conlocutoarea la nevoia ce o adusese în prăvălie.

— Nu. Îmi pare rău. Dar mai treceţi.”

— O să mai trec. Bună ziua.”