UN SALT MORTAL AL SENECTUŢII.

Nu ştiu dacă un scriitor se cuvine să se ruşineze sau să se mândrească din pricina faptului că, atunci când istoriseşste o întâmplare adevărată, condeiul îl mai fură şi o 'rotunjeşte' şi cu o minciună. Oricât de urât este, din punct de vedere moral, să 'croieşti' adevărul după nevoile tale, când vine vorba despre literatură s-ar părea că aceasta e unica soluţie pentru a menţine trează atenţia cititorului. Că nimic nu se potriveşte mai bine vieţii decât realitatea tale quale şi nimic nu e mai nepotrivit cărţii decât haosul trăirii.

Totuşi, se mai găsesc şi păţanii astfel organizate de hazard încât pot fi transpuse în povestire fără niciuna dintre acele intervenţii de chirurgie estetică în care prozatorii se simt maeştri ireproşabili.

Aşa îmi apar cele ce urmează şi îmi voi face un punct de onoare în a nu mă depărta nici cu o iotă măcar de la fapte, cu atât mai mult cu cât personajul asupra căruia mă opresc este interesant numai dacă nu este 'retuşat'. Odată ce a fost supus calapodului logic, el riscă să-şi piardă tocmai acel ceva atât de nou şi de neînţeles apărut în epoca noastră ce m-a fascinat cât timp l-am frecventat şi ce poate dezvălui cititorului bună parte din prăpastia psihică tăinuită de fiecare dintre noi. Or, tocmai această latură obscură a firii omeneşti, ce ne dictează comportamentul fără să ne acorde o şansă de a i ne opune, e posibil să dea seama de dezastrul politic al ţării întregi, ceea ce nu mai este lucru de şagă.

Eroina, una dintre numeroasele mele dactilografe din cursul unei activităţi scriitoriceşti destul de lungi, deşi cvasianonimă, e o femeie situată între şaptezeci şi şaptezeci şi cinci de ani. Distinsele persoane ce ţin în prezent această carte în mâini se pot îndrepta fără temeri către bătrâneţe: acumularea anilor peste ani nu a contribuit în nici un fel la urâţirea chipului şi trupului său. I-am văzut fotografiile din juneţe: e neschimbată; parcă s-ar fi născut mâncată de lăcuste. Mă grăbesc să adaug că afirmaţia mea nu vrea să spună că am cunoscut multe femei mai simpatice, mai inteligente, mai erudite, mai spontane, mai ferme în opinii, mai vioaie, mai respectuoase faţă de cultura şi informaţia altcuiva, mai prompte în a-şi ajuta semenii, şi cu câte alte calităţi anevoie de găsit întrunite într-un singur ins, cum e cazul cu dumneaei.

Privirile sale negru arzătoare, săgetate din globii uşor protuberanţi, conţin atâta bucurie primitoare de oaspeţi încât îi treci cu vederea nepieptănarea cronică a şuviţelor corbii de păr iluminate de un argintiu îngălbenit, ca şi neglijenţa strigătoare la cer a înfăţişării veşmintelor sale. De aceea, cât timp am colaborat cu dânsa, aşteptam cu nerăbdare să mă vestească a-mi fi isprăvit de bătut textul lăsat în grija ei. Asta şi deoarece ştiam că urma să mă întâmpine cu un regal de opinii privitoare la paginile concepute de mine cu graba nesaţiului de a-mi vedea munca încheiată. Susţinerea şi argumentarea părerilor sale mă încânta. Antama un vast excurs în istoria literaturii universale, pentru fixarea tipologiei lucrării mele, ceea ce mă flata mai dihai decât îmi îngăduiesc a mărturisi. Observaţiile sale negative, stârnite de unele scăpări lingvistice şi nepotriviri stilistice, îmi erau necesare şi ştia găsi tonul politicos cu care să şi le facă acceptate. Hrănită cu clasicii francezi – din cari cunoştea pagini întregi pe de rost, reţinute încă de pe când fusese elevă de liceu – ah, liceul de odinioară.

— Îmi pregătea câte un mic discurs asupra propriilor mele personaje, ca şi asupra genitorelui acestora. Pe scurt, naşterea schiţei, nuvelei sau romanului meu, îmi era sărbătorită dincolo de aşteptări de către un critic generos, lipsit de jenă, fie când era cazul să biciuiască, fie când era vorba să laude.

Întregul ei edificiu de remarci, sublinieri, rezumări, citate, analize, se înălţa într-o odaie unde abia de încăpeau o masă, suport pentru maşina de scris, pentru numeroase stive de farfurii şi de cărţi în limbi străine; scaunul corespunzător; un fotoliu cu arcurile străpungând prin stofa groasă, de culoarea alunelor în partea întunecoasă a cojii lor; un aragaz cu două ochiuri şi butelia lui; o poliţă înţesată, printre obiectele de pe care admiram şi un porţelan italienesc, posibil să fi provenit din îndepărtata Renaştere, contemplat cu strângere de inimă din pricina ciobiturii lui înnegrite în timp; şi încă o măsuţă, sub pervaz, încărcată de manuscrise şi dactilograme. Deasupra tuturor acestora voltija nasul osos şi mult ieşit din suprafaţa figurii, al stăpânei locului, care nas, când dumneaei se potolea şi lua loc, părea o pasăre ce se adună între propriile-i aripi, mulţumită de căldura regăsită în cuib. Iar aceasta se întâmpla când ibricul mic de aramă sfârâia şi surogatul de cafea era cât pe ce să dea în foc sub aburii denşi, femeia fiind obligată, pentru a salva licoarea, să ţâşnească drept în sus, întocmai unei undiţe scuturate pentru lansarea aţei cu acul şi momeala din vârful ei cât mai departe.

Mărunta încăpere, nevăruită de un sfert de veac poate, era învecinată cu podul imobilului. Doamna Jianu mai folosea o odăiţă geamănă, unde presupuneam că dormea. Podul menţionat îl închiria unui hamal, dintr-aceia care încarcă lemnele din depozit în autocamion şi ţi le descarcă pe trotuar, în dreptul geamlâcului prin care expiră pivniţa aerul său închis. Deşi vorbesc despre al patrulea nivel al construcţiei, closetul lui se afla jos, în curtea interioară, separat de clădire. Baie nu exista la catul acesta. Bătrâna ocupa o garsonieră dublă, destinată servitorilor în perioada când tatăl dumisale, magistrat la Curtea de Casaţie, clădise întregul şi ocupase cu numeroasa-i familie etajele inferioare.

Cu prilejul naţionalizării locuinţelor, unii dintre proprietarii lor au fost binecuvântaţi cu dreptul de a rămâne la aceeaşi adresă, doar că trebuiră să se mute în camera propriilor slugi. Acesta era şi cazul dumneaei. Iar firea sa nepăsătoare contribuia cu stăruinţă ca respectivul spaţiu să trădeze din prima clipă care-i fusese destinaţia iniţială. Ceea ce nu vădeşte că doamna se obişnuise cu statutul declasării ei, deşi nu-şi pomenea nicicând obârşia, necum sărăcia actuală. Însă, în locul său, strigau a revoltă vreo zece cutii metalice de conserve, cojite de etichete, preluând destinaţia scrumierelor. Pline ochi de mucuri şi scrum, uneori cele din urmă alcătuind un adevărat con de murdărie înălţat peste marginea lor, vădeau starea de nervozitate neabătută a locatarei, ca şi jumătăţile şi sferturile de ţigară de calitate proastă, stinse, ce zăceau pretutindeni, simpatizând cu fumătoarea şi aşteptând-o să rămână fără provizii de tabac, pentru a se înfrupta din ele, gest ce se repeta adesea, datorită crizei acute de bani pentru tutun.

Cam atâta în legătură cu traiul material al domniei sale, ca să nu pomenesc cozile interminabile pentru cumpărarea pâinii şi a puţinelor alimente de găsit la piaţă, precum şi pensia tare învechită şi inutilă din pricina inflaţiei în creştere continuă, ajustată cu munca sârguincioasă şi enormă depusă pe claviatura maşinii de scris.

Cât timp România s-a aflat sub stăpânire comunistă, declarată pe faţă (se va vedea ulterior de ce fac această precizare), doamna Şoimiba Jianu a reprezentat cel mai fidel dintre ascultătorii emisiunilor radiofonice occidentale. Eu neavând timp nici să răsuflu, dar mi-te să mă informez pe ce lume trăiam, găseam întrânsa un inepuizabil izvor de ştiri.

Slabă ca o scovergă, purta peste oase o foiţă de pergament subţiată, zbârcită şi roasă până la a te face să crezi că orificiile prin care ieşeau la iveală globii oculari, perii din nări, limba, precum şi celelalte spărturi din trupul său constituiau găuri datorate uzurii tegumentului cu aspect jegos. Acest înveliş părea desprins de schelet, jur împrejur, în afară de zona încheieturilor. Aici s-ar fi zis că îl menţineau agăţat oarecari ace de siguranţă ocultate printre pliuri. Ei bine, perorând împotriva dictaturii, era în stare să fi amuţit un regiment compact în momentul când dădea onorul. Te întrebai unde îşi ţinea ascuns rezervorul energiei explozive. Nimic să i se opună când îşi declanşa mitraliera verbală anticomunistă! Odaia – depozit de praf de puşcă – sta gata să sară în aer. Incendiul oral stârnit de ea nu-l înecau şi stingeau decât hohotele homerice revărsate asupra prostiei generale ce-l accepta pe bâlbâitul din fruntea ţării. Se împăca foarte bine cu soţia mea, ambele afirmând în faţa cui voiai şi nu voiai că, dacă aveau vreo armă, l-ar fi executat în plină stradă pe Nicolae Ceauşescu.

Iată de ce exultarea ei, cu prilejul Revoluţiei din Decembrie '89, nu cunoscu margini şi am împărtăşit-o cu delicii.

Una dintre istorisirile sale mi-a dat prilejul de a-i vedea şi admira concepţia pedagogică, în luminile căreia şi-a crescut singură fiul unic şi pe care i-a transmis-o şi acestuia.

Pe când glăsuia, se înmulţeau în faţa ochilor mei talazuri imense de muncitori răzvrătiţi împotriva tiraniei îndurate aproape cincizeci de ani şi cerând răzbunare. Apăruseră câteva tancuri, rostogolindu-se către capitală, dinspre margine spre centru. La prima răscruce mai de Doamne-ajută din cartierul nou ce li se aşternea în cale, puhoiul de oameni le stăvili avântul, cu strigăte fraterne: – „Armata e cu noi!” Copiii blocurilor se căţărau pe carcasele urieşeşti metalice. Deşi o făceau cu îngăduinţa ostaşilor, abia cu doi-trei ani mai în vârstă ca mulţi dintre ei, pe chipurile lor citeai un triumf de parcă ar fi cucerit monştrii de fier prin forţa lor de supermeni invincibilă. De fapt, astfel şi stăteau lucrurile: duşmănia armatei fusese înfrântă de forţa iubirii celor înarmaţi numai cu flori.

Printre 'invadatorii' de 14-15 ani, o zăream pe nepoata doamnei Şoimuţa Jianu. O zbughise de acasă cu încuviinţarea înţeleaptă a tatălui şi cu una îndoită a mamei. Fiul dactilografei i-o smulsese anevoie soţiei sale, în numele fiicei lor, cu un argument de o mare sensibilitate: – „Dacă astăzi nu se găseşte acolo unde e chemată generaţia ei, nu va mai cunoaşte împăcarea cu sine niciodată.” Fraza oglindea educaţia primită de la femeia din faţa mea, mândră ca nimeni de cele ce-mi putea povesti. Cu atât mai mult o admiram.

Comparam situaţia copilei cu a mea însumi, când am fost arestat, în '56. Am pornit-o pe drumul lung al temniţelor, la 20 ani – drum şi aşa trudnic şi nesigur peste poate – cu sufletul chinuit din pricină că eram conştient de sfâşierea pe care o produceam în familie, a cărei dezaprobare mă apăsă până la capătul detenţiei. O dragoste maternă furibundă mă copleşea, pasă-mi-te în vederea binelui meu, împiedicându-mă să ascult de glasul conştiinţei. Iar această împiedicare nu izbuti să conducă la alt rezultat decât că îmi împovără inima cu încă o întrebare fără răspuns, pe lângă numeroasele celelalte cu care mă înjunghia destinul personal, ceea ce subconştientul nu ştiu rezolva decât printr-o rupere a fructului de trunchiul familial, o rupere, oricât de dureroasă, totuşi de neevitat.

O nouă etapă a descifrării personalităţii contradictorii a doamnei Şoimu fu legată de un text pe care mi-l dactilografie. Atrăgeam atenţia, în paginile lui, că oricât de grave resimţim cu toţii a fi fost crimele lui Ceauşescu, nu fusese drept să nu i se acorde nădejdea în bunătatea şi iertarea lui Dumnezeu. Absenţa preotului de lângă el, în preajma execuţiei grăbite prin încălcarea tuturor normelor Justiţiei din întreaga lume civilizată constituia o replică la fel de neomenoasă dată propriei sale lipse de omenie. A fost ucis ca un câine, deşi era fratele nostru – adevărat: un frate nebun până şi-n cele mai mărunte gesturi.

— M-aţi făcut să plâng, stimate domn”, mă întâmpină gazda mea, vădind o generozitate pe care nu i-o descoperisem încă.

Într-adevăr, cearcănele, peste noapte, i se adânciseră vineţii. Abia de încheiase dactilografierea articolului. Masca durerii sale – cu toată opoziţia bunului meu simţ – îmi provocă surâsul înduioşat. Suferise cu adevărat! Din păcate, trăsăturile ei nu se înscriau printre acelea ce susţin şi înnobilează durerea până la a-i conferi ţinută expresivă tragică. Dimpotrivă, i-o zvârli printre obiectele de recuzită ale comediei.

Doamna Şoimuţa îmi acredita talentul şi ştiinţa de a acţiona asupra afectelor cititorului. Fusese prima victimă a ideii mele. Prin mijlocirea sa, dobândeam asigurarea că toţi aceia care urmau să citescă revista unde îmi apărea serialul „Cuvântul lui.

Dumnezeu în puşcărie” erau sortiţi să treacă printr-o baie emoţională propice îmbunătăţirii omului.

— Ca un câine a fost executat!” i se umeziră ochii între creţurile oacheşe.

Ce ar fi simţit această fiinţă sensibilă, dacă l-ar fi împuşcat personal, cum se lăudase în numeroase rânduri că era tentată să o facă? M-am întrebat. Să vadă cu ochii sângele împroşcat prin acţionarea revolverului din mâna sa. Să audă horcăitul ce rezulta din gestul ei. Să urmărească zbaterea membrelor umane prin colb, aidoma ţopăielilor găinii decapitate de cuţitul prost ascuţit.

Îl iubea pe Ceauşescu! Am rămas uluit, pe când eu, provocatorul fără voie al acelei reacţii, nu făcusem altceva decât să sesizez un adevăr şi să-i dau o haină literară; atâta şi nimic mai mult.

Acesta era adevărul: iubea comunismul, după ce-l acuzase de toate relele pământului ani de zile! Am constatat stupefiat. N-a afirmat-o niciodată făţiş. Poate nici măcar nu va fi fost conştientă de trăirile sale. Convingerea mea decurgea indirect din năpustirile sale feroce împotriva liderilor opoziţiei (opoziţie în raport de aceia care se pregăteau să preia puterea mânuind tot sloganurile vechiului regim), ca şi împotriva maselor ce se îndărătniceau să aducă lumina libertăţii în zadarnice şcoli stradale ale filosofiei şi acţiunii politice democratice. Ura înnoirea.

Devenise o cititoare îndârjită a celor două oficioase ale mafiei ce provocase căderea vechiului regim pentru a prelua din mâinile lui laţul în ochiul căruia se zbătea gâtul naţiei sugrumate. Pigulea din paginile lor toate injuriile duhnind a ladă de gunoi, deversate în capul naţional-ţărăniştilor, liberalilor, social-democraţilor şi al tuturor foştilor deţinuţi politici. După ce le culegea, le refolosea, pe cont propriu, cu o poftă asemănătoare aceleia a preadolescenţilor care-şi sug buzele când şoptesc termenii interzişi ai sexualităţii. Numele liderului liberal din cele timpuri se schimonosea în gura ei ştirbă devenind: Tâmpeanu. Coposu, prin schimbarea unei singure vocale, suna: Căposu. Raţiu se scurtase în: Raţă. Sergiu Cunescu primea o virgulă, pe lângă alte straie: Şterge-o, Cunescu! Vulgaritatea ei ajunsese să-i egaleze dezinvoltura cu care străbătuse anterior pajiştile culturale. Când îşi scuipa injuriile şi poreclele, atingea, în sfârşit, coeficientul de sluţenie vrăjitorească ce-i fusese însămânţat în gene din clipa unirii spermatozoidului şi ovulului ce o răsădiseră! Bănuiai, contemplând cu oroare, că-şi târâse zecile de ani străbătuţi, doar cu scopul de a fi poposit pe această culme de înflorire totală a abjectului din sine.

Nu mai este cazul să precizez că trecea prin acelaşi proces ca toţi ceilalţi simpatizanţi fesenişti: era agresivă cât se poate închipui. Numai această stare de agresivitate permanentă şi nemotivată şi este destul să înţelegi cât de dăunătoare echilibrului pshic uman se vădeşte a fi doctrina minciunii sfruntate adoptată de către comunişti, ca mod de viaţă, căci omul tranformat în lup lucrează la stârpirea propriei sale specii – ceea ce este nebunie curată.

Doamna Jianu se dezvăluia acum cenzor acerb al aceloraşi posturi de radiodifuziune din Occident, ridicate în slăvi ieri. Orice elocinţă cu coloratură democratică o scotea din sărite şi brusc o cataloga drept legionară, după modelul devenit clasic cu viteză fulger, propus de preşedintele statului şi popularizat de televiziunea naţională. Îşi găsea antecedente de victimă a fascsimului; deplângea bolşevismul atacat de imperialismul american; profeţea asupra dezastrelor ce ne aşteptau ca viitoare colonie a capitaliştilor. Toate lozincile cu care ne-au fost împuiate capetele din 1946 încoace se înstăpâniră literă de Evanghelie în creierul ei înţepenit din pricini necunoscute.

'Şi-a pierdut minţile!' mi-am zis. 'O fi fost de nesuportat şocul suferit când a aflat că nepoţica ei a defilat sub gloanţe, pe turelă. Dacă nu cumva s-a scrântit de bucuria libertăţii căzută din senin peste noi.'

Desigur, evitam s-o provoc. Preferam să intru, să-mi iau lucrarea, s-o plătesc şi să mă fac nevăzut. Dar nu era atât de simplu. Am încunoştinţat cititorul la vreme: între noi se stabilise în mod natural un pact nescris al amiciţiei intelectuale. Aveam întotdeauna ce ne spune unul celuilalt. A ne vedea ne încălzea, într-un anume fel, sufletele. Nu poţi rupe cu una, cu două, o relaţie ce este, dimpotrivă, vrednică a fi neîncetat apărată cu precauţie.

După o fugă, după alta, am vrut să socotesc că ceea ce urmăream abătut reprezenta doar o criză pasageră a cutremurătoarei pătrunderi în vârsta a treia. Am decis să revin la purtarea precedentă ce-mi oferise multe satisfacţii. Cu o singură deosebire: să-mi aleg cu grijă subiectele de conversaţie şi vocabularul.

Zadarnic! Dacă băga de seama placiditatea tonului meu şi cenuşiul indiferent al temei abordate, cu o convulsionare a făpturii aţoase şi încârligate se agăţa de cea mai inofensivă aluzie la prezent pentru a declanşa atacul cu obuziere care numai datorită norocului meu fără seamăn nu mă făceau una cu pământul. Adunându-mi curajul, întărindu-mă cu gândul că nu era admisibil ca un zâmbet telegenic şi trecător, născocit pe micul ecran în nopţile arzătoare de la sfârşitul unui tragic decembrie, să strice o amiciţie trainică, am perseverat în a o vizita şi a colabora cu dumneaei.

Purcese şi doamna în vârstă la efortul pacificării treburilor noastre. Acceptă să-mi dea explicaţii. Îmi arătă poze gălbejite de trecerea timpului, luate când avea optsprezece ani. Apărea în ele în rochie învoalta de mătase deschisă la culoare. Trupşorul ei, uscat încă de pe atunci, înota să rămână la suprafaţă printre voaluri, volane, funde şi brizbrizuri. Era fericită. La un bal. Alături de ea, doi superbi juni, dintre actualii şefi ai opoziţiei. Păreau galanţi, plini de încredere în viitor. Privind-o cu ochi ce se străduiau să descâlcească ravagiile vieţii şi necazurile înscrise pe chipul său şi comparându-i-l cu al celor doi bărbaţi, soarta cărora fusese umbrită prin temniţe de nori mai grei decât ai ei, mi-am dat seama cât de tineri rămăseseră ei în raport cu dumneaei.

Am crezut a fi dibuit motorul piruetei în jurul ei înseşi ce mă fâstâcise. Opiniile politice ale domniei sale făcuseră un salt mortal, mi-am zis, dintr-o pricină extrem de simplă, însă nu mai puţin omenească. Două dintre cele trei-patru vârfuri ale partidelor cu tradiţie, ce se angajseră să traducă în realitatea imediată visările ei din perioada când nu-şi dezlipea urechea de radio, erau reprezentate de doi prieteni ai dânsei, din epoca singurilor săi ani frumoşi. Ei rămăseseră înrădăcinaţi în certitudinile, optimismul, îndrăzneala şi avântul perioadei din viaţă cea mai vrednică de stimă. Pe când biata doamnă Soimiţa Jianu.

Iar această consecvenţă cu tinereţea nu le-o putea ierta nici moartă, bănuiam, deoarece nevăzându-i patru lustre la rând, uitase că scurgerea zilelor fără număr o împinsese în rigola societăţii. Acum i se servea dovada excluderii sale dintre cei rămaşi nelătinaţi de furtuni (sau, cel puţin, aceasta părea să fie amăgirea cu care îşi otrăvea dânsa nopţile nedormite).

Să fi fost acesta motivul pentru care se aliase pe nepusă masă cu toţi decrepiţii fanatici îndatoraţi p.c.r.

— Ului pentru bunăstarea lor din trecut şi visând, cu pumnii plini de bancnotele unor pensii nemeritate, deşi răsplata pensiei ei constituia o ruşine mizeră a bugetului de stat, aşa cum îl lichidase vizionarismul canibal al unor economişti pătrunşi prin efracţie până şi în parlamentul actual?

O nouă lucrare a mea îmi stârni şi mai mari opinteli ale înţelegerii. Era vorba în paginile ei despre comportarea familială sub orice critică a unui înalt ofiţer M. A. I.

— Cum puteţi spune asta despre un general?!” mă înhăţă din uşă cu un reproş pe cât de matern, pe atâta de hotărât şi interzicând explicaţiile.

Mă îneca indignarea deoarece cazul descris de mine era strict autentic. Eu doar numisem lăturile în care s-a scăldat acela cu câţiva ani în urmă, dar el se delectase în ele în sensul cel mai propriu al cuvântului.

Ş i mă mai supăra ceva.

Această femeie fusese pauperizată de o naţionalizare; trăise la Londra o bucată de timp şi revenise, fără a mai izbuti, din pricina originii sociale, să ocupe nici o funcţie mai de Doamne-ajută; se restrângea la minimumul necesar celei mai precare existenţe; fusese redusă la statura nimicului. Dar nu-şi mai găsea calea reîntâlnirii cu sine însăşi din clipa când Autoritatea fusese clătinată. Anticomunistă acerbă, nu suporta adevărurile pe care, până mai ieri, fusese cea dintâi să le strige. Ce se întâmplase cu dumneaei? Ce se întâmpla cu toţi cei asemenea dânsei? Copiii comuniştilor au fost votaţi de către indivizi de vârsta părinţilor lor, adică tocmai de victimile comuniştilor, barbarii analfabeţi care le furaseră ieri electorilor de astăzi căciula şi viaţa! Ce s-a defectat în mintea noastră? Cum a acţionat spălarea creierelor de am fost robotizaţi? Naraţiunile ştiinţifice-fantastice au devenit o cumplită realitate pentru un popor smuls din rândul oamenilor.

— N-aveţi deloc dreptate! Am avut un vecin, aici, care era frizer M. A. I.„, îşi susţinu dânsa pledoaria, fără a fi fost conştientă cât de mult mă tulbura. „Pentru că locuia în mare înghesuială cu ai lui, femeia îl bătea la cap să ceară a i se da şi lui, ca tuturor securiştilor, un apartament într-una dintre vilele confiscate burghejilor. Să vedeţi ce fel de om era. Îi răspundea: – „Şi dacă se întorc proprietarii de drept, eu ce să le spun? Dormiţi în magazie?!” Aceştia„, izbucni ea cu un ton de izbândă, „au fost securiştii!”

Nu, că era bună de legat! Pe această frică a unui frizer de dreptatea ce nu urma să mai întârzie mult, bărbier care se opunea valului general, îşi întemeia noua teorie politică dumneaei?! Şi ştergea cu buretele crimele fără limită numerică săvârşite de masa duşmanilor poporului nostru?

Deodată m-am luminat: a fost întreaga sa viaţă o provocatoare şi o informatoare! Numai spaima dezvăluirii adevărului o ştia mânui astfel încât să apere aducătorii de moarte şi să le adore icoana pornită, fără întoarcere, pe apa sâmbetei.

Nici această explicaţie nu m-a mulţumit. Dacă lucrurile ar fi stat astfel, de mult timp trebuia să-i simt colţii înfipţi în beregată.

În cazul acesta, ce se petrecea cu dumneaei?

Ce se petrece cu noi toţi?