EXCURSIA PROFESORILOR

— Nu ţi-a mai dat nici un telefon?”

Aş fi preferat să nu răspund. Întrebarea mă durea, răspunsul mă costa.

Îmi pregăteam pentru noapte un mic album de artă japoneză. Nu se ştie niciodată. Omul poate avea oricând insomnii. Este bine să se înarmeze din timp. Un ciclu de stampe de Hiroshige: „Tokaido”. O peregrinare a unui gravor din secolul al XIX-lea, înţelesesem răsfoind introducerea. Iată un moment potrivit să mă adâncesc în cercetarea celei dintâi gravuri, mi-am spus. Va părea că nu dau importanţă subiectului atacat în vederea conversaţiei. Am deschis volumaşul. Peste câteva clipe i-am făcut semn soţiei să se aşeze lângă mine.

— Vezi, nişte clădiri de lemn la stânga, un gard înalt la dreapta; ai zice că sunt arlechinii unei scene de teatru. Parcă Hiroshige ar vrea să spună: Aici începe.

— „. 'teatrul lumii' „, îmi luă soţia vorba din gură.

Accentuase grandilocvent. Nu ştiam dacă râdea a batjocură sau a înţelegere, dacă îmi ironiza ideea sau pe mine. În orice caz, 'teatrul lumii' este marota mea, pe care ea mia acceptat-o cu dificultate totdeauna. Mă uit la planşă, să nu dau glas nemulţumirii.

Şase pescari, cu cobiliţele pe umeri şi coşurile încărcate (unul singur îşi poartă sarcina pe cap, gâtul afundându-i-se între revărsările hainei zdrenţăroase), vin veseli către 'rampă', unde fac un cot spre stânga. Unii, cu rod mai puţin, ori mai voinici, păşesc uşor, aproape fluierând. Alţii se încovoaie sub greutate, ba chiar se clatină pe picioare. Zorii abia împurpurează, transparent, o buză de văzduh urcând deasupra acoperişurilor depărtate şi noaptea încă întunecă zenitul, dincoace de o fâşie lată de cer albicios unde triumfă începuturile luminii răsturnând o vană de galben într-o incertă baltă înaltă cenuşie. Munca pe întuneric a fost trudnică. Trupurile mai sunt cocârjate de frig şi umezeală, cu atât mai mult cu cât bărbaţii au lucrat în picioarele goale – unul despuiat până aproape de şolduri – iar sandalele nu şi le-au încălţat decât pentru a coborî pe ţărm. Dealtfel, veşmintele lor nu sunt făcute să te apere de clănţănitul dimineţii; un fel de maiou de piele şi o haină largă, fără nasturi, prinsă cu o cârpă în jurul şoldurilor, în loc de curea sau funie. Singura deosebire dintre ei stă în culoare: albastru închis, cărămiziu, bej, siniliu sau ultramarin în pătrate albe (se vede că talazul îi urmăreşte şi în gustul lor vestimentar, al unor oameni sărmani, dar.'lupi de mare'.). De cealaltă parte a uliţei, doi câini le întorc spatele, preocupaţi, poate (nu le zărim partea anterioară a trupurilor), de resturile căzute din coşurile altor pescari (vor fi trecut pe-acolo ceva mai devreme). Faptul că ei îşi văd în linişte de pleoscăitul ce să le potolească pântecele lihnit, vegheat numai de casele ţepene şi de stelele reci până mai acum vreo jumătate de ceas, dovedeşte că străzile nu s-au desmorţit încă. Dar aici nu mai au mult până să se trezească: mirosul de peşte proaspăt, paşii târşâiţi ai pescarilor, vorba lor chicotită sau răstită, hămăielile şi mârâitul hulpav al potăilor rătăcitoare, toate se vor aduna să îi zgâlţâie pe cei adormiţi şi, mai presus de orice, ei vor sări speriaţi din aşternuturile şifonate de greutatea corpurilor inconştiente, datorită unei intruzii solemne în pacea portului, ai cărei primi soli au şi început să coboare podul.

Podul Nihombaschi este o armonioasă structură de lemn, cu punte arcuită şi balustradă cu colonete dese, o construcţie largă, pe măsura convoiului acelui daimyo, care înaintează pe ea. Două slugi preced marşul, cărând în spinare două cufere cărămizii (aceeaşi nuanţă cu a unor obiele ce le înfăşoară gambele); îşi dau duhul sub poveri, neanunţând prin prezenţa lor zdrobită prea multă omenie în perspectivă. După ei vin doi stegari. Deşi aşa-zisele steaguri (căci se deosebesc mult de noţiunea ce avem noi, fiind mai curând un fel de impresionante pămătufuri pe prăjini foarte înalte) nu par grele, ei merg cu capetele în pământ – o gravitate nevestind nimic bun nici ea. În urmă răsar straiele albastre (cele dintâi două perechi sunt bej) ale suitei, cu acele specifice pălării de paie în chip de farfurii zburătoare. Acoperişurile caselor ţuguiate dincolo de pod mohorăsc şi mai mult dimineaţa, iar două schele, continuate în spre cer cu două scări împungând înaltul, adâncesc misterul acestei invazii tăcute; datorită lor e accentuată izolarea şi singurătatea celor trei grupuri (pescarii, câinii, cortegiul); între acestea nici un schimb de priviri nu instituie legături calde de nici un soi (sunt sudate totuşi plastic, prin revenirea aceloraşi culori).

Curând, foarte curând, ferestrele vor primi în cadrul lor chipurile admirative şi puţin speriate ale mahalagiilor desmeticiţi în sfârşit.

Soţia mea, deşi nerăbdătoare când este vorba să primească un răspuns, se abţinu, aruncându-şi şi ea ochii pe stampă. Apoi:

— De când nu ţi-a mai dat un semn de viaţă?”

În subtext, aceasta presupune şi răspunsul: 'de un car de ani', ceea ce corespunde perfect, prin hiperbolă, realităţii. Nu mă sunase de la ziua mea de naştere şi de atunci trecuse mai bine de jumătate de an. Aşa că i-am spus (sunt situaţii când adevărul nu trebuie evitat):

— De la 15 mai.”

— Să mai pui suflet în ei!„ muşcă ea cu obidă dintr-un măr aflat pe măsuţă. Adăugă: „Întoarce pagina.”

Am întors-o. Lucrarea se numea: „Răsărit de soare la Shinagawa”.

Cât a durat străbaterea celor câţiva kilometri până la Shinagawa, de la Nihombashi, de unde am plecat, soarele a avut răgaz să răsară. Acum se află undeva la stânga noastră; putem urmări numai infiltrarea luminii (dacă am condensa-o conform datelor unei alchimii poetice, am dobândi petale de trandafir) în zonele încă albăstrii, vag întunecate, ale unui cer ieşind definitiv din noapte. Norii se depărtează de orizont către dreapta, într-o coloană cu meandre, către o masă amplă bătând în retragere.

Cinci sau şase bărci au rămas cu catargele văduvite să cugete la izolarea lor, deşi ancorate bord la bord, dar atât de adânc în golf. Patru alte ambarcaţiuni de pescuit, cu o pânză dreptunghiulară, înălţată pe baza mare, se apropie, încărcate cu maldăre de peşte, legănându-se ca nişte lebede fastuoase, respirând cu velele amorţite nostalgia tărâmurilor fără margine unde şi-au petrecut noaptea. Cea dintâi şi cea de pe urmă virează, parcă voind a se reîntoarce în larg; cele două din mijloc s-ar resemna, împăcându-se cu ideea revenirii la ţărm. O a cincia, cu pânza coborâtă (privirea nu surprinde din ea decât cârma, ridicată deasupra valului ultramarin al apei liniştite, spatele unei cabine – umbrar de stâlpi – şi catartul de bambus), se ascunde îndărătul unei stânci mai mult golaşe decât acoperită de muşchi bătând spre negru; pe el sunt clădite patru dughene, din bambus şi ele, fără uşi şi fără vitrine (deci cu galantarul la îndemâna mâinii curioase), cu acoperiş plat, din aceleaşi tulpine. Barca îşi respiră ultimile clipe de viaţă îngăduite până la coborârea serii; până atunci lemnul ei va fi prada arşiţei: îl va face să troznească.

O femeie însărcinată s-a oprit cu figura orientată către noi doi, în dreptul celui dintâi galantar. Capul îi este împodobit cu un coc japonez, susţinut cu o bentiţă albă. Poartă o bluză verde deschis, de nuanţa salatei, înflorată spre umeri şi pe piept, coborând arcuit peste pântecul trădându-i gestaţia. Şi-a petrecut un şal roz peste şale, până sub sarcină. Are fusta ultramarin, cum sunt dealtfel toate celelalte straie zărite. În următoarele două mici prăvălii surprindem şi vânzătoarele; cea mai apropiată dintre ele priveşte cu ciudă la clienta dusă. Toate exterioarele aceestor dughene sunt împodobite în partea superioară cu globuri de hârtie portocalie.

În continuare, se înşiră numeroase case cu acoperişuri în unghi destul de ascuţit, majoritatea cu două nivele. Încăperile de la etaj par scunde. Toate sunt dotate cu balcoane. Percepem şi aripile clădirilor din dreapta străzii; treptat, ele le acoperă pe cele de vizavi, strada cotind mult în partea aceasta. Şase bărbaţi acoperiţi de haine lungi până la genunchi merg într-acolo. Toţi au pe creştete pălării de paie. Ultimii doi poartă cobiliţe pe umărul drept; de ele atârnă un fel de cutii cubice, verzi, cu mici capace piramidale. Următorii cară pe umeri nişte unelte.

Între acoperişul din prim plan dreapta şi următoarea casă există un teren viran aproape complet ascuns vederii de panta abruptă a unui deal. Pe vârful acestuia cresc nişte copaci cu ramuri întortohiate şi frunziş rar. La poalele lui, dincolo de un tufiş, se zăresc măciuliile grase ale unor capete chele întoarse după trecători. Odată cu răsăritul, viaţa intră în ritmul ei firesc

— Domnule profesor„, îmi spusese la muzeu, „nu ştiţi ce frumos este răsăritul soarelui pe lacul nostru!

Pe urmă chicotea cu un aer de complicitate:

— Doar nu de pomană venea Luchian să picteze la noi.”

Ş i se întorcea foarte interesată către Sălciile pictorului, cu un instinct al posesiunii, căci ea fiind din satul acelor sălcii, deşi nu le ştia anume, erau, totuşi, ale ei şi astfel Luchian o făcuse nemuritoare şi pe ea.

Şi era nemurirea în acel copil.

— Copil!„ mă mustrase o dată nevasta. „Copile bune de făcut copii!”

— Băieţaş cu plozi în faţa scării”, îi întorsesem şi eu altă dată gluma, atunci când îmi arătase o fotografie cu un absolvent al cărei diriginte fusese.

Nu era geloasă pe ea ca pe o rivală; era geloasă că o iubeam atâta, era geloasă pe toţi elevii, pentru că îi iubeam pe toţi. Dar eu?

— Ne mai uităm?”

— Da” şi se ghemui în mine.

— Bac la vadul din Nawasaki” am silabisit traducerea titlului englezesc, căci era editat cu litere tare mici.

Râul Tama reprezintă una dintre acele ape leneşe de şes, cu un curs încetinit şi mai mult datorită numeroaselor meandre şi patului capricios, suficient de adânc pentru a îngădui plutelor să lunece pe suprafaţa lui albastră şi lucie, cum ar fi aceea din stânga, mânată de un bărbat în picioare, cu pulpele goale până la şolduri, în timp ce trunchiul şi braţele îi sunt acoperite de o haină maro, iar capul îi e bine înfofolit într-o basma albastră, de grija soarelui puternic, dar mai e împiedicată curgerea apei şi de insula abia apărând din oglinda undei (de fapt este vorba despre patul înalt), nisipul ei fiind cuibul câtorva smocuri de iarbă perpelită, abia găsindu-şi hrană pentru rădăcini în puţinul mâl depus ici şi colo, după cum se vede în dreapta.

Malul opus este ascuns, în stânga, de un crâng des dar cu umbră rară, compus din copaci înalţi; trunchiurile lor se ramifică îndeobşte în două, către ultima treime, abia în vârf îngăduind coroanelor să îşi modeleze frunzarul în chip de umbrelă, unele paralele solului, altele piezişe. Pometele este aşezat pe un teren gri-verziu, puţin mai înalt decât satul ce începe să se desfăşoare de la capătul lui, dincolo de o stivă mare de bălegar uscat, dispusă în formă de trunchi de con, lângă ea un gard din şipci subţiri, cu spaţii regulate între ele, susţinute de leaţuri orizontale. Gospodăria este ascunsă de tufe şi arbuşti şi, datorită cortinei acestora, nu ştii exact care dintre acoperişurile cenuşii sau brune, vizibile dincolo de ele, îi aparţine. Mai departe, siluetele subţietice ale altor vegetaţii profilate pe cerul brăzdat de fâşii prelungi de nori cu materia rozacee transparentă. Aşa arată tot satul, aglomeraţie de căciuli peste case, despărţite de eleganţa neritmică a arborilor, când întunecoşi ca nişte samurai, când argintii şi podobiţi de beteală, ca nişte mirese în pas de dans. Mai aproape, mai departe, un zăplaz, un altul.

Apoi, după o întorsură a Tamei, ce izolează cătunul de restul peisajului, peste ape, un prelung mâl nepopulat decât de aceeaşi copaci ne mai izbutind să se adune în pădurice, dar aici renunţând la idee. Bucata aridă de pământ se lasă brusc cucerită de beţia înălţimilor şi trimite muntele Fuji emisar către ceruri. Privindu-i creasta tăiată ca o frunte încăpăţânată, ai certitudinea că îşi va împlini solia. Dealtfel s-a şi depărtat atât de mult de lumea noastră de jos, încât până şi casele îi sunt tăiate de peregrinarea acelor nouri întâlniţi mai din vreme, aici bătând în culoarea bronzului marin.

Plutaşul nu este singurul om mişcându-se în acel peisaj. În uliţa mare, un individ tot în haine castanii şi cu pantaloni sinilii s-a oprit în dreptul unei prispe. Se apleacă, adresându-se altuia rezimat în interior, pe coate, la o fereastră; cămaşa celui din urmă e de culoarea pantalonilor conlocutorului său; ea constituie resortul unui contrast agreabil cu albul varului ce împresoară omul. Apropiindu-ne de mal, ne împiedicăm de un grup ce aşteaptă bacul. Un personaj în lectică şi cei doi purtători ai săi. Un cal încărcat cu patru baloturi cilindrice, groase, depuse roată în jurul spinării; căpăstrul îi este ţinut de către un copil în cămaşă albastră şi cu nimic altceva pe el. De bună seamă nişte muşte ciupesc calul în dreptul poverii, căci şi-a întors capul într-acolo şi se scarpină cu dinţii. Poate sarcinile de pe el aparţin unor personaje simandicoase rămase puţin în urmă şi pe dreapta, cu pălării late de paie şi înfăşurate în pelerine până aproape de glezne, de culoarea castanei. Puţin mai la o parte, în sens opus, un flăcău în pielea goală, doar cu şoldurile acoperite, s-a lăsat pe vine, cu trunchiul atârnând între genunchii larg desfăcuţi şi meştereşte ceva cu mâinile la nivelul glodului.

Bacul se apropie cu o mişcare lină. El este condus de către un cârmaci sprijinit de-a-ndărătelea pe o prăjină, cu toată linia trupului preschimbată, din încovoiere, într-un unghi. Pălăria îi e de paie, haina nuanţată precum scoarţa copacului, obiala albastră şi are şi sandale. Încordarea îl face să îşi înfunde bărbia în piept. Îşi împinge trupul înainte cu ajutorul prăjinii înfipte în mâlul de pe fundul râului.

La jumătatea ambarcaţiunii, toţi pasagerii s-au ridicat, exceptând o tânără elegantă, cu rochie maro, pernă prinsă cu şnur la spate, în dreptul taliei, şi ace mari de păr în cocul negru; stă încă pe o bancă. La stânga sa, un bărbat cu o brumă de păr închis bordându-i capul stacojiu, spre ceafă, în pelerină scurtă, albastră cu vine cenuşii, o taşcă gri, cu toartele petrecute pe după braţul drept şi cu un fel de servietă bej în mâna stângă. Ascultă conversaţia pe care femeia (soţia lui sau sora sa) o poartă cu o altă jună; cocul acesteia este în mod elegant acoperit de un voal albastru, mulat pe forma lui; veşmântul îi este deschis; gulerul lui negru se desface asupra unei eşarfe trandafirii, cu capetele încrucişate sub gâtul fin. Mai aproape de noi, ţinându-se oarecum la distanţă de primii trei (siluete spilcuite, din fruntea satului), doi ţărani se pregătesc să îl ajute pe un ins mai înstărit, cu pelerină maro cu flori gri; ambii împung cerul cu capetele goale şi pleşuve. Unul şi-a ridicat la spinare coşul şi un băţ, în timp ce îşi lipeşte pălăria de paie de pântec (are cămaşă şi pantaloni albaştri). Celălalt se apleacă să înoade bine sforile bagajelor dinainte-i; poartă tot cămaşă albastră lovindu-i pulpele goale. Şi cetăţeanul căruia îi dau o mână de ajutor e adunat, aranjând ceva ce nu mai putem vedea.

Sat tihnit. Oameni cu treburi mărunte. Oameni.

— Ţi-ar place să mergi în Japonia?”

— Ştii că prefer India.”

— Eu dau toată India ta pe Grecia mea.”

Soţia mea se dovedeşte foarte mândră că este grecoaică. De fapt, e astfel mai mult din tradiţie şi sub influenţa patriotismului patern. Abia dacă vorbeşte greceşte, un dialect ţărănesc, întârziat pe meleagurile noastre, în memoria ciobanilor din Epir, sătui de foametea de-acasă şi veniţi să deschidă plăcintării în ţara laptelui şi a mierii, numită România. Toţi prietenii şi i-a ales dintre români şi, precum se vede, şi soţul.

A stat o clipă să guste victoria preferinţelor sale asupra alor mele, după care:

— Nu-mi iese din minte: la aproape treizeci de ani să fie încă atât de strâns tutelată de mama ei, încât să uite toate câte le-ai făcut pentru ea! „

— O iubeşte.”

— E firesc să-ţi iubeşti mama, dar tu ai făcut din ea o intelectuală. O profesoară. O poetă. Ţi-ai irosit duminicile cu ea din copilărie. Venea la noi ore întregi. A mâncat la masa noastră. Ai purtat-o prin muzee, în excursii. Ar trebui să ştie compara între binele pe care i-l vrei tu şi binele dorit de maică-sa.”

— Dar este mama ei, Gheorghia. „

— Şi mama asta intenţionează să distrugă cele ce ai realizat pentru fiica ei, iar ea acceptă fără nici o ezitare? „

— Ce ştim noi ce fierbe în sufletul său. „

— Nu are importanţă ce e în sufletul ei. Important este să-ţi dea un telefon, să-ţi scrie o scrisoare.”

Dar nu a dat telefon; nu a scris scrisoarea.

— Şi când mă gândesc la Holban. Parcă el este mai breaz?! Câte n-ai făcut şi tu pentru el?!”

Holban era un elev de-al nevestei mele. Fiind profesoară la liceul de arte plastice, stimulat de chipul şi vioiciunea ei, i-a desenat un portret. L-am apreciat. Am îndemnat-o să-l invite pe la noi. Când a absolvit, s-a prezentat la examenul de admitre la Institut şi a căzut. A fost încorporat. A făcut stagiul militar în Bucureşti. A ţinut mereu legătura cu noi. Telefoane. Vizite. Către sfârşitul milităriei, a venit să se sfătuiască:

— Mi se oferă să rămân în cadrul M. F. A.-ului, la un atelier de sculptură. Eu mi-am făcut planul să mai încerc o dată la Institut. Ce părere aveţi?”

— Bineînţeles că studiile sunt mai importante decât banii câştigaţi cu uşurinţă. Trebuie să mai încerci.”

— Mai am câteva luni până la admitere. Ştiţi că a trecut binişor timp de când am absolvit liceul; am uitat multe. Gândesc să mă angajez undeva, să fac rost de bani; care dintre artiştii mari are timp de pierdut cu un necunoscut ca mine?”

Avea dreptate.

— Ai găsit vreo slujbă?”

— Am încerrcat la directorul unei cooperative de feronerie. M-a primit foarte frumos. Mi-a promis că atunci când voi fi eliberat, dacă mă duc la el, mă angajează.”

— M-aş putea intresa şi eu„, i-am spus. „Cunosc un inteletual fin; răspunde, printre altele, de un atelier de argintărie şi de unul de sculptură în lemn. Vrei să discut cu el?”

— Mi-aţi face un mare servici. „

— Sigur că este preferabil să ai de unde alege.”

Amicul meu l-a pus în legătură cu şefii de atelier. Imediat i s-a oferit un post în care să se califice. Deîndată ce a fost eliberat, s-a prezentat pentru angajare. Din păcate abia acum s-au ivit dificultăţile: fiind provincial, nu putea fi inclus în schemă. A alergat la cooperativa de feronerie. Aceeaşi situaţie. A revenit la noi. L-am luat de mână şi l-am dus iarăşi la prietenul meu.

— Cunosc un profesor la Institut. Ce-ar fi să sune băiatul şi la uşa lui? Să vadă şi acela cum lucrează protejatul dumitale. Cine ştie? Îi dă un sfat, îi spune un cuvânt.”

Holban, în fiece duminică, era meditat gratuit timp de trei ceasuri. La prima probă a fost admis. Din trei sute de candidaţi, au fost primiţi treizeci. El printre aceştia.

A dat telefon să ne comunice bucuria. Urma proba finală. De la ea trecuseră doi ani, însă n-a mai apărut. Soţia mea a aflat de la un fost coleg al lui că nu reuşise.

Ş tiam, ştiam că-i fusese ruşine să fi provocat atâta zbatere inutilă pentru el. Se simţea vinovat. Socotea a nu fi fost la înălţimea aşteptărilor noastre. Se acuza. De aceea dăduse bir cu fugiţii.

Dar acum nu aveam de gând să-l scuz. Aveam nevoie de un argument împotriva nevestei mele. Iată motivul pentru care am reluat propria ei incriminare.

— Da, nici Holban nu s-a dovedit om.”

Degetele mele se jucau nervos cu fila albumului. De la sine o întorseseră. Mi-am aruncat ochii, nu cu mult interes, doar ca să ştie privirile ce făcea mâna.

Actualul port al Yokohamei se numea ieri Kanagawa. Iar peisajul din gravură a pierit definitiv. Îţi vine să crezi că nici seninul acesta, în care se întrepătrund pe nesimţite brunul, verdele, portocaliul, galbenul, albul, trandafiriul şi atâtea nuanţe de nenumit, nu mai poate fi văzut nicicând. Pe el pluteşte ca un superjet imens, desenat de un primitiv, un nor de culoarea safirului. Marea se întinde liniştită ca o porţiune dulce la pipăit dintr-un balon uriaş. Numai aici, sub clădiri, unduie febril şi clipoceşte, datorită unui du-te-vino neîntrerupt al joncelor transportând călători sau pescari la ţărm. Astfel apa îşi schimbă culoarea, dobândeşte profunzime, întunecându-se, iar mişcarea doldora de reflexe şi vine străbătute rapid de felurite lumini îi împrumută fâşâitul mătăsii şi somptuozitatea acesteia. Un stol întreg de bărci cu pânză, de jonci şi de lotci vin sau părăsesc portul. O corabie şi-a coborât pânzele staţionând în radă; pentru a îngădui câtorva persoane să coboare într-o barcă sau să acosteze, ea şi-a desprins parapetul în partea dinspre port: un Nelson rănit. Dinspre larg adie aer sărat; adulmeci odată cu el peştele. Este îndulcit de o boare coborând de pe două promontorii, unul cu o culme aridă, înălţâdu-se treptat până în apropiere de coastă, unde versantul se rostogoleşte rapid, celălalt cu două culmi îmblănite cu codrii, teşite brusc către adânc, de parcă ar fi fost ciuntite cu briciul. Câte vânturi au trebuit să le bată în direcţia aceasta ca să le roadă carnea şi anatomia intimă de munţi pietroşi!

Apoi, sub noi începe să urce strada, cu curaj, pieptiş. O ghiceşti construită pe o altă înăţime din cele cu profil măcelărit, civilizată, însă, acum, de podoabele arhitecturii simple, din bambus, şi a copacilor integraţi în ea, cu acoperişurile ei înalte, lipsită de curţi, cu prăvălii la stradă şi verande deschise, în partea opusă, către nesfârşitul oceanic, devenite intime cu ajutorul unor globuri de hârtie portocalie atârnate de tavan. Ceainărie lângă ceainărie, îmi închipui câtă tihnită bucurie culegi când te adânceşti într-un fotoliu de paie, în faţa unei mese din împletitură de paie, sorbind un ceai aromat sau unul tare, verde, şi fierbinte, dintr-o ceaşcă de porţelan împodobit cu flori ciudate albastre, pictate în masa lui albă, având pe fund un minuscul portret de femeie, transparent, pe când pe obraji îţi flutură respiraţia atât de personală a largului şi când sub privirile ameţite de frumuseţe palpită pieptul mării şoptind cu o suavă nelinişte otrăvicioasă ritmul poemei lui.

Baudelaire La Geante.

Patru călători abia debarcaţi au luat-o iute la picior către centru. Încărcaţi cum sunt oamenii la drum, urcă lungind hotărât pasul. Spre ghinionul lor, cei doi din frunte erau pândiţi din pragul ceainăriilor de către un cuplu de femei de moravuri suficient de limpezi pentru a-ţi da chef să faci calea-ntoarsă înainte de a apuca să pui piciorul pe uscat. Una dintre ele s-a grăbit să şi înşface bărbatul de mânecă. Sigură pe pradă, s-a întors cu spatele la el să-l tragă mai lesne după sine. Individul, de frică, tot dându-se înapoi, aproape că s-a lăsat pe vine. Al doilea, când a zărit braţul celeilalte năpustindu-se spre el ca un şarpe în salt, a apucat să facă un pas către mijlocul străzii, nădăjduind să-şi poată lua tălpăşiţa. Dar s-a socotit fără a ţine seama de agerimea ei, căci femeia i-a şi înfipt mâna în spinare, să-l târască de-a-ndărătelea, ca pe un pungaş, bietul nevinovat, oricât ar întoarce el capul cerşind milă. Mai sosesc doi indivizi, în urma lor, înaintează precaut, totuşi destul de liniştiţi: femeile şi-au înhăţat clienţii, ca nişte păianjeni muştele; cei rămaşi îndărăt sunt în afară de orice pericol, cred. Nu-şi dau seama că, ascunse vederii lor de târguielile marţiale din faţă, îi aşteaptă altă pereche de precupeţe de gingăşie ale căror gheare se vor dovedi clonţuri de fier. Undeva, în fundal, câţiva copaci însoriţi. Acolo ar fi salvarea.

Bun venit la Kinagawa, iubiţi călători!

Podul Shinmachi, la Hodogaya.

Podul, harnic, se arcuieşte chiar sub nasul nostru, patru perechi de piloni, prinşi între ei cu drugi, susţinându-i cele patru bârne ce îi alcătuiesc osatura. Distanţa dintre ei este mai mare în apă decât în zona unde reazimă podul. Pe mal, acesta odihneşte pe un corp masiv de blocuri de piatră, continuat în ambele părţi cu un dig scund ce însoţeşte malul cât se vede. Ţărmul este nisipos. Nici terenul de pe dealurile din jurul cătunului nu pare mai rodnic. Doar în vârf s-ar spune că s-a mai depus ceva sol, asigurând cât de cât hrana unei vegetaţii mărunte şi destul de pricăjite. Fiind vorba despre lunca unui râu, câţiva plopi nepretenţioşi s-au adunat să crească în două familii, la un cot, pe dreapta, şi, pe stânga, printre cocioabe. Cătun sărac. Pe firma unei dughene, unde se vând tăiţei, e consemnat preţul lor: şaisprezece moni – tot atât costa atunci şi o stampă de Hiroshige. În faţa prăvălioarei, două femei stau în cumpănă: să cumpere sau gătesc altceva? Poate se vor decide atunci când grupul de săteni străbătând podul, unii cu bagaje, alţii fără, se va apropia de ele – dacă răsare şi vreun musafir? În stânga, o baltă cu papură întinsă până la ţărm. Două-trei siluete prizărite încearcă să pescuiască.

O fi aducând soţul lor vreun peşte.

Era o clasă fascinantă, pe măsură ce o descopeream: o clasă de fete. Număra şi doi băieţi, reţinuţi anume de mine în clasa al cărei diriginte eram, pentru delicateţea şi timiditatea lor. În închipuire, le puneam şi lor sarafanuri, asemena colegelor lor. Prsonalităţi în sâmbure. Nevoia de atenţia cuiva, de zâmbet, de sfat (cum spunea prietenul în grija căruia îl dădusem pe Holban), de încurajare, de prietenie, de înţelegere. Patruzeci de pui de om, cu bentiţe albe, unghii îngrijite şi ciorapi de mătase, conform regulamentului.

La una dintre primele şedinţe cu părinţii, i-am îndemnat pe aceştia să vorbească despre cum îşi educă fetele; să ştiu ce aliaţi aveamşi cu ce forţe intram în conflict.

— Când am aflat că fiica mea n-a luat examenul de admitere la liceu nici cu media şapte, am pus mâna pe topor şi am spart televizorul.”

— Îmi daţi voie, domnule diriginte, să răspund eu de data aceasta, şi-a cerut îngăduinţa un bărbat cam roşu în obraji, din banca întâi (şedeau şi dânşii în bănci, în clasa copiilor lor; unde era să-i adun?!)

I-a explicat cum se cuvenea ca părintele să fie prietenul copilului, să-i dea pildă de intimitate cu cartea, cu studiul, să-l îndemne către cultură, nu să-i spargă televizorul, că şi de la televiziune înveţi multe. Ba să-l şi ducă o dată pe săptămână la teatru, la cinematograf.

A vorbit cu mai mult curaj decât mine însumi; în orice caz, aşa cum aş fi dorit eu s-o facă. Parcă era pe scenă, iar dirigintele în cuşca sufleorului.

Îl vedeam pe Sorin, în amintire. Cum a ţinut să mă întâmpine în staţia de tramvai, cu prilejul primei mele vizite la el acasă (asta intra în obligaţiile noastre).

— Ştiţi, tata e cam aspru. Ne creşte greu, pe mine şi pe fratele meu. Mama a murit. Gătim toţi la un loc. N-o să vă supăraţi. Şi-a sărbătorit un coleg. A băut puţin. E cam furios.”

Nu o făcuse puţin. Era criţă. Şi-a dat arama pe faţă.

— Dacă a intrat la liceu, este pentru că n-am puitut scăpa de gura lui. Mi-am zis: e copil; să-l mai las un an să-l crească profesorii. Şi la anu', gata! La muncă! Aşa că vă bateţi capul prea mult cu Sorin. Tot nu-l fac om de carte.”

L-am aţintit pe băiat. Nu era îndârjit, nici mânios. Îşi cunoştea tatăl, îi învăţase părerile pe de rost. În schimb, era hotărât.

— Tu cum gândeşti?”

— Vreau să urmez liceul. Pe urmă Politehnica.”

Când a isprăvit anul şcolar, a venit să-mi încredinţeze că taică-su nu-l mai lăsa să continue. Se şi angajase la fabrică. L-am îndemnat să nu uite visele.

— Destul îşi bat alţii joc de noi„, i-am spus. Măcar noi înşine să ne respectăm idealurile copilului şi adolescentului ce am fost.”

Ne-am strâns mâna de despărţire.

Ani mai târziu m-a strigat în Gara de Nord. L-am descoperit anevoie în vârtejul nepotolit al călătorilor. Alerga către mine.

— Domnule profesor, am terminat liceul la seral.! Da, tot muncitor. Acum isprăvesc o şcoală de maiştri. E bine. Sunt mulţumit. Câştig. M-am înscris să primesc un apartament, să mă separ de taică-meu. „

L-am revăzut imediat după cutremur. Însoţea o echipă de studenţi ce munceau la demolări. Stătea de-o parte, serios. L-am putut observa; nu mă remarcase. Nu se amesteca în nici un fel în munca lor. Era reţinut, decent, egalul lor, nu 'şef'. Ştiind că de multe ori în astfel de situaţii cel care răspunde de munca voluntarilor, deşi nu-şi scoate mâinile din buzunar, îşi găseşte suficiente argumente nemărturisite pentru a se preschimba într-un soi de megafon bun numai de porunci ('indicaţii preţioase', ca să ne amintim de ticurile lui Ceauşescu), l-am ispitit:

— De ce nu stai în mijlocul lor, să-i îndrumi?”

— Ce să-i îndrum, domnule profesor! Ştiu mai bine decât mine ce au de făcut: sunt studenţi la Arhitectură. Mă aflu cu ei deoarece am fost trimis, nu ca să le dau ordine. „

— Ce se aude cu facultatea ta?”

— M-am cam lăsat pe tânjeală. Dar n-am renunţat.”

La el mă gândeam ascultându-l pe tatăl ei cel roşu în obraji despre ce înseamnă să fii părinte. După ce s-a isprăvit şedinţa, se dovedea a mirosi, şi el, niţel, a vin. Mde, era toamnă şi avusese loc culesul în satele dimprejur, de unde provenea. Era subofiţer pensionat pentru boală; singura-i bucurie era grădina şi via. Soţia îi lucra în trei ture. După cum îmi atrase atentă, eram binevenit în casa lor din afara Bucureştilor. – „Ai scris despre ea şi o schiţă”, îmi reproşă soţia.

Nu era scrisă despre ea. Era o schiţă cu elevii mei şi cu o izbândă a mea împotriva muzicii uşoare, la care izbândă fata contribuise prin maleabilitatea sa specifică, prin dorinţa ei de a înţelege tot, de a progresa, de a cunoaşte cât mai mult. Dar astea nu au importanţă. Schiţa o scrisesem cu plăcere. Însă o publicasem într-un volumaş de povestiri cu caracter pedagogic, cu rostul împărtăşirii unor experienţe; aşadar, îmi măgulise vanitatea, contribuise la clădirea unei brume de prestigiu personal. Nu era despre ea, cum insinua soţia mea.

Însă avusese loc altceva, mult mai grav. I-am scris o poezie (noroc că nevasta mea nu-şi amintea şi de ea.) Cât mă necăjeau toate acestea câte îmi reveneau în minte.

Stampele, stampele, să mai călătorim puţin.

Lângă drumul către Kamakura, din Tatsuka. Dacă intenţionezi să treci dinspre casele satului către han, trebuie să urci pe un podeţ de lemn deasupra unei ape cam leşioase şi stătute. Tocmai asta face un bătrân încărcat cu nu ştiu ce poveri, cu chip veşted, scofâlcit, apiesc.

La capătul punţii, o bornă cu caractere chinezeşti: „La stânga, drumul către Kamakura”. Astăzi este păstrată în templul local Myoshuji; cuvântul „drumul”, redactat ieri după cum s-a văzut, a fost şters şi rescris cu caractere japoneze. Lângă indicatorul de piatră alb-murdar, un monument verde, din acelaşi material, ca o floare de lotus stilizată. În stânga, pridvorul hanului şi cuvenitele firme spânzurate afară. Trei stâlpi pe care se lasă greu acoperişul. Între doi dintre ei, un fel de bancă lată; pe ea descalecă cei sosiţi călare, să nu le coboare piciorul prea jos.

Asta se şi petrece acum. Soţul, ţinându-se cu mâna stângă de şaua galben cu maro pe un preş verde, întoarce spatele animalului, izbutind să depună pe estradă piciorul drept, genuflexat, stângul rămânând însă în aer, iar mâna lui dreaptă înoată aiurea, trecând din grabă pe lângă un stâlp; voia să se sprijine de el, dar a lunecat pe acesta orbeşte. Calul priveşte sluga cu haină albastru cu stele verzi, basma albastră, pulpele goale, care-l ţine de căpăstru, de cealaltă parte. Doamna (albastru cu flori mari albe, cu câte cinci petale) abia a aşteptat să-şi deznoade panglicile ce-i prindeau pălăria de paie sub bărbie: o strângeau tare şi i s-a şi umezit pielea gâtului. Ce bine că nu-i mai e frică de vântul ăsta ce ţi-o poate smulge de pe cap! Nu par niciunul, nici celălalt, obişnuiţi să călătorească aşa, călare. El este prea greoi; ea prea gingaşă. O slujnică a ieşit înainte-le şi face reverenţe, să-i îmbie la un ceai cald şi la ceva de îmbucat.

Către Kamakura îi aşteaptă un drum lung şi poate plin de peripeţii. Se văd de aici colinele nude, de culoarea sidefului, şi de nu ar fi cerul destul de adâncit în seară, de bună seamă că ele ar sclipi crud sub razele verticale şi necruţătoare.

Mai bine poposim şi, după un somn reparator, plecăm mâine în zori.

Fujisawa: torii şi pod către Yusyoji. În faţa noastră o tori, cu alte cuvinte cadrul unei porţi de lemn cu o suprastructură tot lemnoasă, amintind destul de îndeaproape de acele aripi multiple, metalice, alipite, simbolizând Căile ferate ale epocii la noi. Implantarea acestor torii în dreptul altarelor este legată de o legendă străveche.

Zeiţa Soarelui, Amaterasu Omikami, mânioasă, s-a retras într-o bună zi într-o peşteră. Astfel lumea a fost îndelung timp lipsită de lumină. Pe rând sau toţi la un loc, ceilalţi zei şi zeiţe veniră să o implore să iasă iar, să le redea bucuria. Însă nici o rugăminte nu folosea la nimic. În cele din urmă, când nemaiştiind ce să facă, se aşezară în pragul grotei, nenorociţi, nişte păsărele de pe un gard se porniră pe un cântat şi un fluierat de ţi-era mai mare dragul. Aşa de vesel le era ciripitul şi atât de ritmat încât zeii simţiră cum îi mâncau tălpile să joace. Bătură şi frământară lutul cu picioarele că tresărea şi chicotea inima-n ei. Până şi Amaterasu Omikami ieşi în gura cavernei să-i privească şi să-şi aline singurătatea. Lumina ei se răspândi iarăşi. Aceste torii simbolizează gardul pe care se cocoţaseră păsărele scripcari.

Voioşi, se pregătesc să treacă pe sub ea şi bătrânii porniţi la drum, breughelian, sprijinindu-şi în toiege neputinţele, cocoşările, ologenia. Nu este lucru de nimic să vezi patru ramoliţi clătinându-se în toiag, în şir indian, ultimul (şi cam pitic) întorcându-se să svârle o vorbă dulce la două femei ca nişte lujeri, pe punctul de a străbate podul de unde ei abia şi-au coborât şalele frânte, crăcănarea şi junghiul.

Podul, susţinut la celălalt capăt de un postament din blocuri de piatră, îşi leagănă greutatea arcului svelt şi pe umerii (părelnic firavi) ai câtorva stâlpi de lemn înfipţi în unda albastră cu striaţii de vârtejuri şi urme de spumă, înghesuit pe sub un mal acoperit cu iarbă grasă, ciupit însă de forţa ei, câteodată destul de înalt. Mai sus cresc tufişuri, cam uscate şi colbuite. În spatele lor trebuie să se ascundă drumul ce conduce către sat. Acoperişurile, unele luminate, altele dispuse împotriva razelor, sunt depăşite, pe ici pe colo, de câteva trunchiuri aţoase şi orgolioase ca nişte port-drapele. Dincolo de un şes pustiu, însămânţat cu încă atâtea case rare câte degete răşchirate la o mână, se ridică muntele, din nimic, ca la Polovragi (măsea rebelă irumpând haotic pe o gingie lucie, demult curăţată de ani), acoperit de păduri de ginkgo, bogate şi revărsate până şi pe coastele pieptişe. În mijlocul lor, omul a înălţat clădiri fastuoase – temple, poate – către acestea duce o scară albastră, prelungă şi abruptă, lăsată în stâncă.

Până să coboare seara, un petec de răcoare.

Potecă îngustă printre orezării, în Hiratsuka. Avem de lungit drumul în zig-zag, între două mlaştini apoase. O bornă înaltă lămureşte direcţiile. Apoi câteva perechi, foarte rare, de copaci rahitici, cu multiple coroane răspândite printre crengi, ca nişte cuiburi de ciori. Amurgeşte peste tulburele plumburiu din dreapta şi din stânga. Doi drumeţi cu poveri pe umeri au pornit, la ridicarea cortinei, să străbată limba de pământ brun-violetă ce consemnează poteca. În întâmpinarea lor, la numai câţiva paşi, soseşte în goană un flăcău cam gras, numai cu şoldurile acoperite, purtând la spinare un pachet legat cu sfoară. O fi având cale lungă de parcurs de goneşte astfel, să-şi mănânce sufletul. Depăşind al doilea cot, o siluetă în albastru, cu umbrelă de soare şi, mult mai departe, se apropie o formă în galben, cu pălărie de paie.

Trei culmi muntoase, în fundal. Mai impresionant, muntele Korai, precum cocoaşa muntoasă a unui dromader, legănată prin pustie, aduce prin mişcarea-i abia simţită o undă de întrebări asupra esenţei şi aparenţei; atât de mult se zbuciumă încât ajungi să crezi că omul fugind de mănâncă pământul sau cei pe care îi vezi cu ochii cum mişcă picioarele, de fapt stau locului şi numai giganţii de piatră perlată ar înainta.

Marginile serii fâlfâie printre ei.

— O ţii minte pe asistenta mea Ţuluc?” am întrebat-o pe Gheorghia

— Nu; dar ce-ţi veni cu ea?”

— Ne-a spus o dată, la un seminar: „Studenţii îşi închipuie că profesorii nu au altă treabă decât să se gândească toată ziua la ei”. Ho-ho! Ha-ha! Hi-hi! Am confirmat noi. Cu privire la ea, ar fi trebuit să fii prea naiv să poţi crede aşa ceva. Dacă sacrifica zece minute din ora ei cursului practic pe care-l preda era lucru mare. Restul timpului pălăvrăgea (şi nu în engleză, ci în română!) despre filme, călătorii, întâmplările fratelui său şi ale părinţilor ei. Îşi bătea joc de muncă. Când te gândeşti că avem cinsprezece ani de învăţământ şi continuăm să vorbim despre şcoală. „

Greşisem atingând chestiunea convorbirilor noastre. Ele constituiau un punct nevralgic al căsniciei. Mă acuza, pe bună dreptate, că nu aveam niciodată timp să discut cu ea: „Stai îngropat în cărţi cât e ziua de lungă!” îmi reproşa. Bineînţeles, a sesizat pe dată prilejul înghimpării:

— Dacă apucăm să vorbim şi despre asta. Însă atunci când vreau să-ţi povestesc ceva, mi-o tai: „Te rog, Gheorghia, să isprăvesc pagina!”

— Ei, uite că astăzi vorbim.”

— Cum vorbim? Nu bagi seama că nici nu-ţi desprinzi privirile de pe gravuri?”

— Le privim amândoi. Nu-ţi plac?”

— Ba da.”

— Vezi?”

Nu, într-adevăr, ea e omul conversaţiilor. Ascendenţa mediteraneană i-a lăsat moştenire un dar al sporovăielii dintre cele mai cuceritoare. Toţi cei care o cunosc o iubesc pentru cât vorbeşte, pentru sufletul pus în fiece fleac, pentru veselie, pentru uşurinţa de a trece de la un subiect la altul, de a se lăsa captată, pe rând, de toate preocupările nu prea dificile. Zbenguială a minţii, cum numesc eu această deschidere către oameni, în clipele mele mofluze, şi, în nici un caz, cu glas tare.

Ş i mie îmi place să vorbesc („Numai la alţii socoteşti că ăsta este un defect; pe tine nu te auzi, că nu mai poate strecura omul o vorbă, că nu te-opreşte nici cu tunul, când te porneşti”, mă descrie mie însumi). E, pe drept cuvânt, o euforie să te laşi cuprins de valul raţionamentelor sau al închipuirii, ca şi când ai înota în larg, tot mai adânc, tot mai adânc. Parcă eu vorbesc?! Îmi surprind glasul rostind enormităţi în cari nici eu nu cred, ba chiar mă sperie. Totuşi, îmi dau drumul! Mai mult, după ce am debitat toate prostiile câte sunt în lume, caut, în pripă, argumentele, clădesc, cârpesc, înalţ edificii nevăzute unde să mă retrag în siguranţă dimpreună cu teoriile enunţate, la fel de străine şi de necunoscute mie ca şi ascultătorului.

— De aia ne-am făcut profesori, ca să citim”, îi spun cu glas tare.

Dar în sinea mea ştiam că eram dator să spun: „De aia ne-am făcut profesori, pentru că simţim nevoia să vorbim mult.” Însă de ce să o spun? Ca să-i dau apă la moară? Nu are şi aşa suficiente arme împotriva mea?

Dacă dialogul ar fi rămas axat pe prima idee, aceea a profesorului care gândeşte sau nu gândeşte la elevi în timpul liber, am fi descoperit, prin opoziţie cu satisfăcuta de sine madam Ţuluc, că noi doi eram mult mai bine integraţi profesiunii. Izbutind să ne esenţializăm trăirile, am fi ajuns la un autoportret destul de flatant, compus din trăsături ca: dorinţa şi pregătirea necesară pentru a face lecţiile cât mai atractive şi bogate în conţinut, dăruirea întregului timp şcolii, eliminarea oricărei preocupări străine catedrei, blândeţe, deschidere către viitorul elevului, căutarea şi asimilarea noului, câte şi mai câte, din cari nu găseşti menţionate nici prin cărţile de pedagogie. Un astfel de portret ar fi fost o răsplată în sine şi un stimul pentru mai bine. Dar orice intercalare afectivă într-o analiză (ea este intelectuală prin natura sa) cârmuieşte analiza către o zonă ambiguă a incertitudinii subiective, dominată de impulsuri, voluntarisme nemotivate, false intuiri şi câte alte bazaconii scornite de nesatisfacţie. Adică ceea ce s-a petrecut cu noi.

Nemulţumit că n-am fost cinstit în ultima mea replică, după tiparul unei piese ştiute pe de rost trec la atac (să fiu eu primul! E şi asta o satisfacţie):

— Sigur; nu putem vorbi şi noi ca oamenii. Imediat te simţi datoare să-mi cauţi nod în papură.”

Ştie ce urmează. Amândoi am studiat bine schema partiturii. Aşa încât:

— Ţi se pare că am vorbit prea mult împreună, ca să vină momentul să strici totul. „

Va să zică, totuşi, mă iubea: dorea să comunice cu mine, se simţea bine cu mine.

Nu era cazul, însă, să renunţ deodată şi direct. Niciodată nu puteai şti dacă manifestarea unui regret, cum se întâmpla în prilejul de faţă, nu ascunde un nou atac, cu atât mai aprig cu cât te surprinde dezarmat. Aşa încât am hotărât să profit eu de slăbiciunea adversarului şi să mă năpustesc iar. Dar cum înţelegeam prea bine (empatia mi-a funcţionat totdeauna perfect) că nu aveam chef de dispută, năpustirea avea să fie numai una de formă, în schimb urma să fie unsă şi din partea mea cu un ton de regret (pavilionul navei vestind: 'pe cale de a pierde un lucru preţios'):

— Dacă mă scuzi.

Apoi am luat-o iarăşi pe după umeri, am apropiat-o strâns de mine şi am deschis din nou cartea pe genunchi.

În sfârşit, se răcoreşte. Încă nu plouă des, dar stropii mari şi grei ca boabele de struguri vin cu violenţă să se spargă pe coperişuri şi drum. Împroşcând totul în jur cu zeama cerurilor de culoarea pământului, ba chiar vinete şi verzi, aici, deasupra noastră. Urmăreşti traseul lor pieziş, limpede, cum ai privi sforile unor marionete tăind aerul. Orizontul este despicat în sute de fragmente triunghiulare. Printre ele, râul Sakawa, de la marginea satului, a albit, ca o apă stătătoare, bolnavă pe neaşteptate de sutele sau miile de ani de când cloceşte în acelaşi pat. Cum de n-au izbutit pescarii aceia, punctaţi în depărtare ca o murdărie de muscă, să-şi aducă barca la ţărm din vreme? Nu a mai plouat demult atât de straşnic. Oamenii şi-au lăsat sacii plini pe câmp; într-un loc trei – ca nişte babe la sfat; în altul – doi. Cenuşiul glodului muiat, al copacilor, al drumului, al caselor, s-a închis în sine. Câţiva bărbaţi pe care i-a prins ruperea de nori pe cale, fără a găsi unde să se adăpostească, şi-au aruncat în spinare câte un sac gol şi se grăbesc, gheboşaţi, câte unul câte doi, păzindu-şi obrajii de vijelia ce îi biciuieşte în faţă. Ultimul este călare, dar nu are nici el spor. Calul, îndărătnic, se teme de parcă ar călca pe sticlă.

Complet alta este imaginea lui Oiso, aşa cum ne-a lăsat-o Saigyo într-un poem waka:

Chiar acela care renunţă la toate ar învăţa ce-i sentimentul într-o seară de toamnă la Shigitatsusawa.

Trecând prin râul Sakawa spre Odawara. Ieşind din Oiso, ţăranii s-au dezbrăcat în pielea goală pentru a trece Sakawa. Râul este lat şi acolo unde se adânceşte ajunge aproape la înălţimea subsuorilor. Bărbaţii, ca furnicile prin praf, străbat apa, în ambele sensuri, de la un mal la celălalt, în şir, prin vad. Doi au ridicat pe umeri, în cârcă, o pereche de inşi avuţi care au treabă la castel. O liotă de indivizi, cufundaţi până la gât, susţin ditamai coşul împletit, de statul unui adult; mâinile libere seceră aerul cumpănind mersul anevoios prin apa ce mână grupul cu ea, la vale. Câţiva cară oameni de seamă în lectici. Un mănunchi trage către satul de unde am plecat. Alţii au şi ajuns şi privesc în urmă. Dincolo, cinci se usucă la soare: doi s-au aşezat pe nisip; unul dintre ei îşi inspectează genunchiul (s-o fi lovit); altul, în picioare, stă încovoiat, prezentându-şi soarelui spatele, să se zvânte; mai este unul care-şi trece mâna pe pântec, să alunge apa şiroind. Nu departe de ei, o altă lectică s-a oprit pe mal. Când va fi lăsată jos, slugile ce au cărat-o se vor dezbrăca. Două figurine pătrund, la vreo sută de metri, printre bălţile acoperite de stuf, unde un singur arbore a putut prinde rădăcini. Pe marginea lor, stive de chirpici, la uscat. Apa abia se străvede printre grinduri.

În depărtare, munţii Hakone, bogaţi în culori. Structura stâncoasă reflectă razele soarelui după componenţa lor; albastru deschis, închis, tinzând spre cenuşiu sau negru, brun deschis sau aproape alb, verde cu toate nuanţele sale, un ritm coloristic vesel şi viu, susţinut de unul la fel de precis al formelor, printre cari, pe dâmbul cel mai apropiat se schiţează şi păduri de conifere; ele reapar la şes, în continuarea ridicăturilor de pământ. O geologie zbuciumată şi în general aridă; la poalele ei se înalţă, măreţ, castelul Odawara. Mai aproape de noi, se răspândesc locuinţele satului adiacent: căpiţe lângă căpiţe. Castelul se alintă într-o livadă de cireşi. Este suficient să ni-i închipuim în floare ca să înţelegem aspectul lui de mire al naturii împrejmuitoare din al cărei sân de piatră îşi împrumută măreţia. Aceasta a fost cândva sângeroasă. Prinţul Ujimasa Hojo (15381590), fiind asediat aci de către Hideyoshi Toyotomi, când a înţeles că luarea sa ca ostatic este de neînlăturat, a optat pentru a-şi face harakiri. Monumentalitatea clădirii zărite în depărtare pare o mărturie ridicată în amintirea lui.

Privind în jos, către lacul Ashi, din Hakone. Din cele mai vechi timpuri, lacul Ashi a fost cutreierat încoace şi încolo de bărcile închiriate de către cei cari voiau să urce în munţii Hakone. Aceştia au pregătit din toate timpurile şi pregătesc excursioniştilor nenumărate capcane, dar şi privelişti fără seamăn. Începând cu malurile lacului, păduri de cryptome, asemeni caprelor negre, aburcă pe roci până la un punct unde nimic nu mai poate ajuta rădăcina să se agaţe de piatră. Într-un efort disperat mai vezi dispărând către înălţimi, tufişuri, tot mai rare. Ceea ce atrage drumeţii, în afara peisajului sălbatic, sunt cele şapte izvoare fierbinţi. Ţâşnesc din clavicula piscului, într-un zbucium de stânci asemănător unui clocot încremenit, unei zbateri şi curgeri imobile, unei frământări, unei vânzoliri, unor imense căderi şi înălţări ale magmei primordiale, încleiată după cum a surpins-o secunda vremelnicei pacificări, când s-a înjghebat haosul acestor hăuri şi creste ca de metal închegat, în care bronzul se alătură oţelului, coclirea ruginei, plumbul aramei, aurul platinei şi fierului. Boturi căscate în urlet şi răcnet, măsele şi canini implantaţi în azur, storciri şi scrâşnete, spărturi şi zbierete, ululuiri şi uguieli, rostogoliri, lunecări opintiri, cioburi şi pereţi, gâfâirea, înăbuşirea, palpitarea, inima şi plămânii dintre coastele acestea zdrobite, ce grozăvie, ce titanism, câtă sfârşire a curajului, câtă îndrăzneală.

Printre toate aceste forme antediluviene, cei doi bărbaţi care s-au oprit în cereasca râpă să privească prăpastia desfăşurându-li-se înainte, acoperită, pe fund, de oglinda nemişcată a lacului Ashi, au urcat numai în sandale din paie împletite.

— Nu ţi-e dor să mai facem o excursie?”

Ea a redeschis circuitul, în nădejdea că fluidul va alerga iarăşi. Nu-şi dădea seama că fluidul nu are stavilă şi că noi eram aceia care ne abstrăgeam din prezenţa lui, orbiţi de patimi şi orgolii momentane (ritmic renăscute din propria lor cenuşă), nu îl mai simţeam, ne trezeam brusc însinguraţi, înrăiţi, gata să muşcăm.

Folosisem pluralul, dar gândeam la singular, incriminator, subînţelegând: „ai cam îmbătrânit”. Nu era, de fapt, ceea ce credeam cu adevărat. Dar aşa spunem despre adultul căruia nu-i mai plac plimbările lungi după cum îi plac adolescentului. Şi asta i se întâmpla soţiei mele. Niciodată nu fusese o mare 'plimbăreaţă'. În ultimii ani cu atât mai puţin. Ceea ce mă duruse mai tare era refuzul obstinat de a însoţi excursiile mele hebdomadare cu elevii, că erau făcute cu autobuzul sau în grup pedestru. În ele regăseam adevărata vocaţie de profesor. Strigătul final al adolescenţei mele fusese: „Să faci bucurii copiilor!” Şi către aceasta mă străduiam duminicile. Iar ea nu accepta să împartă această chemare cu mine.

— Dacă am fi numai noi doi, este altceva. Aşa, cu toată banda. Nu-i cunosc, nu mă cunosc. „ îmi explica.

Eu continuam să organizez excursii. Era peste puterile mele să n-o fac. Aveam impresia că trăiam pentru acele ieşiri cu elevii.

După una dintre ele, am scris poezia aceea.

Cum era? Ah, da. Se numea: Domnişoarele fluturi.

Sunt albe, suavele mele, Ce ning printre crengi pe drumeag. Vlăsia cu braţe de verde La cântă din plop şi din fag.

Vezi, trec domnişoarele fluturi, Cu stoluri de cuci drept cercei, Cu iarba pădurii-ntre buze: Oiţe cu şolduri de miei.

Aştept în tot ceasul vreuna S-o pierd sub o scoarţă de tei, Întoarsă-ntr-o clipă distrată La starea de nimfă dintâi.

Margot pe alee dispare, Fantomă a altor miresme Din cărţi cu dantele-ntre rânduri, Răpiri şi dueluri în beznă.

Florica se-ascunde-ntr-un mac; De-acolo ne latră cuminte (Alungă dulăii din sat Când mârâie-n blănuri, fierbinte!)

Ş ezând pe un dâmb, vag turcită, Viola ne scrie poeme. Sunt semne, sunt sigur: sunt semne Că ceasul e tot mai aproape -

Nedelca zbura-va-ntre frunze Privirea să-şi caute-n boare.

Ca breji călifari, cu faguri în glezna călâie Mă tem de-o topire-a minunii În zbor fumegat şi solar.

Iar ei, ea care m-a uitat, care nu îmi mai dă nici un semn de viaţă, care preferă „drumul îngust indicat de o mamă nerecunoscătoare”, cum a pus punctul pe i, belfereşte, soţia mea într-o bună zi, i-am scris şi o poezie anume:

Cocoşul gal din glasul ei, Cucurigat şi rârâit, Se graseiază alintat, Cu fâlfâiri de acrobat Ş i psalmodieri de rit druid.

Ca un truver al sfintei Frânţii, Îngână-n soare stinse stanţe, Şopteşte-n taină de Verlaine Şi vagul „ennui de la plaine”.

— Ba mă apucă din când în când un dor nebun după excursii, îi răspund.

— De ce nu mai vrei să ieşim duminica din Bucureşti?”

Cât fusesem studenţi, nu ştiu cum, numai cu banii scoşi din meditaţii, izbuteam să plecăm cel puţin o duminică pe lună. De când am devenit profesor, nu mai dau meditaţii. Nici eu nu pricep cum, această ieşire mi se pare acum scumpă. Altceva era cu elevii.

Dar nu ar fi fost vorba despre bani. Însă numai duminica ce mai apucam şi noi să dormim după-amiaza. Să renunţi şi la această unică odihnă suplimentară, atât de necesară? Dacă ni se întâmpla să fim forţaţi să renunţăm, ne resimţeam întreaga săptămână ce urma.

Ş i mai era ceva. Nu căutam numai destinderea. Dimpotrivă, voiam să cunosc tărâmuri noi, să aflu amănunte directe despre alte civilizaţii, alte culturi. Preferam să mă încui în casă cu o carte. Asta mi-a redat şi pofta aceea de moment de a-mi continua periplul prin Japonia veacului trecut.

— O să ieşim. O să ieşim.„ am amânat-o pe soţia mea, ca deobicei. „Până atunci ne mai plimbăm puţin cu Hiroshige?”

Ş i din Mishima trebuie să pleci mai departe. Chiar dacă în zori tai ceaţa cu cuţitul. Ce a mai rămas din sătuc? Trei case întrevăzute ca prin fum. Din altele câteva citeşti numai forma acoperişurilor, vag proiectate în partea lor superioară pe un văl apos şi cleios ca albuşul de ou, întins cât vezi cu ochii. Şi umbrele gigantice ale unor copaci, ca în decorul unui teatru de umbre chinezeşti. Mai aproape, un pomete: în masa lui difuză, filigranate, câteva crengi, contururi incerte de frunze. O tori, cu o culoare fantomatică şi două din monumentele acelea de piatră în chip de floare de lotus stilizată. Un gard, un gard ca la noi în Europa: cu atât mai ireal. Două conifere mari şi trei puieţi, de parcă ar fi decupaţi în hârtie neagră, elemente dintr-un colaj ilustrând un vers de Bacovia.

Trei oameni ne-au întors spatele: doi s-au şi preschimbat în năluci; unul, cu bastonul în mână, se pregăteşte să dea ortul lui Charon, matelot în echipajul Olandezului Zburător.

Drept către noi a pornit-o convoiul fără odihnă. Cocoţat pe două cufere verzi, legate de o parte şi de alta a spinării unui cal voinic (roib, dar înverzit şi el de pâcle), doarme un ins înfăşurat în mantia-i ultramarin (cu nişte cruci albe cu câte două braţe orizontale), cu bărbia căzută în piept, legănându-se caraghios la fiece mutare a greutăţii calului de pe un picior pe celălalt, hurducat ca o corabie pe furtună, deşi animalul abia se mişcă în urma unei lectici; în adâncul ei sforăie, cu picioarele şi braţele încrucişate, soţul său de călătorie, şi el cu pălăria umbrindu-i nasul. Deasupra rogojinii (tot verde) ce acoperă lectica, chipul bătrânicios al vizitiului ne surprinde, cum iese dintr-o broboadă galbenă, printre tufe de păr negru şi riduri. În faţa lui, hamalul îşi vâră obrazul într-o traistă mare şi grea, albastră, atârnându-i în faţă; pe acelaşi băţ, în spate, o cutie prismatică. În jurul ei, a înfăşurat o sfoară de mai multe ori. Cărătorii lecticii poartă bluzele deschise, astfel încât li se vede atât pieptul cât şi ombilicul; mai au şi chiloţi; unul albi, celălalt din acelaşi material cu bluzele: albastru închis, cu cercuri concentrice bleu. Ambii pleşuvi, exceptând poalele capului, dar cu mustăţi, nu din cele exagerate. La prima privire te miră vigoarea lor; abia pe urmă îţi dai seama că sunt numai puhavi. Pieptul le atârnă; la fel şi pântecul. Numai picioarele, mult călite, le sunt jigărite, însă le poţi citi cu uşurinţă muşchiulatura, deşi deloc bombată. Sunt buni de tras, ca nişte animale de povară.

Tot aşa, citlic-citlic, vor coborî costiş până la următorul popas.

Răsărit de lună la Numazu. Iarăşi la şes, lungind malul râului Kise. Peste apă, o branişte de plopi, înnoptată. Verdele ei, ca şi al pământului, adumbrit, lunecă spre cenuşiu. Formele mărunte din subpădure s-au contopit. Dincoace, plopii, de caraulă pe lângă potecă, au foaie limpede şi ram încondeiat. Nu-i vorbă, luna, imensă şi rece, răsare, albă, dintre munţi depărtaţi şi neguri joase, străbătând printre frunzarele de lângă noi, împrumutându-le viaţă. Mai încolo, după cot, alt crâng: pomi tineri. Apoi, pe lângă ei, casele, cu lumina nefirească a varului lor. Undeva, între ele, puntea încovoiată. Oraşul este mare. Culmile acoperişurilor se înghesuie unele într-altele, oi fără număr şi fără cioban.

În veacul al XlI-lea, Koremori Taira, în cel de al doisprezecelea an al vieţii sale, urma să fie decapitat aici, în Numazu. Rivalităţi politice ca în Shakespeare. De râs. A fost salvat datorită intervenţiei lui Mongaku. Fraze. Istorie moartă. Dar Mongaku, dar Koremori Taira, mai bântuie acest peisaj. O simţi după înfiorarea pielii când îl străbaţi.

Mai ales acum, când trec tatăl acesta cu fiul său, aşa cum i-am surprins din spate. Băiatul se ghemuieşte în bărbat. Gândeşte oare la pelerinul din urma lor? Cunoaşte şi el o legendă asemănătoare aceleia a Craiului Ielelor, de se teme? Pentru a arăta lumii că se îndreaptă către altarul Konpira, din Shikoku, urmăritorul şi-a atârnat de umeri o cutie deschisă în spate. Din ea iese la vedere o mască sinistră, mare cât cutia toracică şi cavitatea abdominală la un loc: cap bărbătesc, cu nas proeminent, ca un dovlecel; ce bine zice poporul nostru: ochii cât cepele; da, cât cepele acelea bulbucate şi roşii, de apă; ochi înveninaţi, ca de broască râioasă, poruncitori, ameninţători, cu sprâncene în linie dreaptă, tâmpe, coborându-le inteligenţa până la limita minimă, a reptilelor şi a zmeilor, cu gura căscată, ca la hoaşcele fără un dinte ce să le mai bucure obrajii, şi cu părul cărunt, neţesălat, zăcând pe frunte, barbar. Pe deasupra, pelerinul umblă şi în trei picioare (dacă e să-i socotim şi cârja)!

De ce nu mai poate fi Numazu un oraş tihnit?

Muntele Fuji, văzut din Hara, dimineaţa. Dintre toate stampele ciclului „Tokaido”, aceasta se bucură de cea mai mică admiraţie, tema înălţimii muntelui Fuji fiindu-i specifică lui Hokusai şi nu lui Hiroshige. Ne apropiem cu precauţie de tărâmul mocirlos al Hârei. Dealtfel, trei persoane au şi pornit-o înainte. Să le urmăm.

De bună seamă trebuie să fie o mamă cu fiica sa. Cea din urmă, femeie de treizeci-patruzeci de ani, în pline puteri, nu se sperie de drum, nici că o vor părăsi forţele. Picioarele o conduc aproape fără voie de repede; se mai opreşte, mai adastă, se mai întoarce, spune bătrânei un cuvânt, apoi iar o ia din loc. De plictiseală, merge fumând din pipă. Acum tocmai a făcut o pauză, să-şi aştepte bătrâna. A scos din gură luleaua cu coadă lungă, iar cu mâna stângă îşi apără de vânt pălăria de paie. Însoţitoarea sa vine şontâc-şontâc, în baston. Ca să nu mai tot umble cu braţul ridicat, şi-a scos pălăria. E adusă de şale dar, după coc şi straie, nu a renunţat la cochetărie. Ambele sunt îmbrăcate la fel, cu deux pieces din mătase albastru închis cu flori mari albe. Cufărul lung, verde, le este cărat pe un băţ, după umăr, de un sătean cam gheboşat de greutate, purtând o cămaşă neagră, cu un joc de linii albe sugerând romburile; dintr-o neatenţia a artistului a dobândit. Trei mâini!

Cărarea lată bătută de personaje se desfăşoară de-a lungul unei zone mlăştinoase, împestriţată de plante de baltă şi însemnată de ochiuri de apă veşnic cutreierate (dar nu astăzi) de plugari îndreptându-se spre ogoare cu barca. Nu departe de ei, două păsări cu gât subţiratic şi cioc lung, tocmai potrivite pescuitului. Una dintre ele şi-a afundat capul în căutarea vreunei prăzi. Cealaltă clămpăne, într-un picior, după cum este cuceritor în lumea lor.

La încă o bucată bună înapoi, încep să se înalţe stâncile sterpe precedând craterul muntelui Fuji. Peisaj lunar, din punctul de vedere al melancolicei lipse de viaţă, agravată de zborul unui stol de păsări vioaie pe deasupra lor. Fuji e viu în încremenirea lui. Masă marmoreică, uşor muiată în umbre roz, brăzdată de vine vişinii, cu craterul spărgând partea superioară a cadrului, pentru a se împărtăşi dintr-un văzduh inaccesibil.

La mare depărtare, încă trei culmi singuratice, vinete, pe una din ele dormind blănuri întinse de nea.

Apropiindu-te de Yoshiwara, cu muntele Fuji pe stânga. Nu este lucru de nimic să fii cal în Japonia lui Hiroshige! Ţi se dă importanţă. Câteodată chiar peste puteri. Cum se întâmplă în cazul de faţă! Şaua de lemn este triplă. Pe spinare stă o femeie în verde; la dreapta atârnă într-o prelungire a şeii o altă femeie în albastru; la stânga, una în negru. Mai este de mirare că un cal ca acesta, oricât de robust ar fi, scutură nervos din coadă şi fornăie, să verse foc pe nări, cât l-ar tempera bărbatul care-l mână de căpăstru de-a lungul digului?

Printre pomi strâmbi – solul nu a fost generos cu ei – la distanţă bună de bornă, un bărbat cu torsul gol trage un cărucior prin faţa unei case. Borna vesteşte Yoshiwara care a fost distrusă de flux la 6 august 1680 şi reclădită pe acelaşi loc. Mai departe, silueta unui moşneag, cu spinarea încovoiată sub greutăţi. Drumul pare să conducă de-a dreptul către muntele Fuji; conul lui trunchiat iese, castaniu, dintr-o mare de ceaţă. La dreapta cărării de pe dig, tot la distanţă mare, munţii golaşi cunoscuţi nouă.

Ninsoare de seară la Kanbara. De atâta nourare cerul, din cenuşiu lăptos sau chiar cafea cu lapte, se tot adânceşte, se tot întunecă, trece prin multe ape de verde, coborând până la un albastru vânăt. Proiectaţi asupra unui fundal patetic, rari fulgi mari de nea, jucând în aerul rece, instabil. A nins mult. Stânca din faţa noastră, cu formele ei sculptate ca nişte crengi, ai spune că este un brad acoperit cu poveri de zăpadă. Şi cele şase dealuri din fund rar mai izbutesc să scoată de sub şalul alb dinţii înnegriţi ai tufişurilor uscate. Plopii şi ceilalţi copaci mai apropiaţi au zăticnit pulberea albă în păienjenişul ramurilor nalte, adormind, apoi, la umbra ei, pentru o iarnă întreagă. Casele sunt zăvorâte. Nici ţipenie pe prispe ori în prag. Ca în uleiurile lui Utrillo, nu-i unul dintre cele trei personaje să se apropie de noi. Abătuţi, închişi în ei înşişi, bărbaţii se depărteză, însinguraţi. Acesta abia îşi târeşte suflarea, cu întreaga spinare acoperită de zăpada îngheţată; şi-a ascuns capul sub clopotul unei umbrele de hârtie. Păşeşte târşâit. Toată nădejdea îi este băţul. Ceilalţi doi, unul în spatele celuilalt, merg în sens invers. Cel care deschide drumul se înfundă în stratul alb, necălcat până mai sus de glezne.

Curând nu vor mai fi vii în tot satul decât urmele lor, aşteptând, ca nişte strigăte umane, dezgheţul.

Trecătoarea Satta, lângă Yui. Doi excursionişti (abia de-i zărim, atât de sus se găsesc faţă de noi), aproape de buza scorţoasă a prăpastiei formate de malul dinspre Kyoto al trecătoarei Satta, privesc panorama desfăşurându-se, imensă, înaintea lor. Cel din faţă, în haină cenuşie cu umbre albăstrii, mai îndrăzneţ, stă în picioare (deşi cu genunchii tăiaţi de teamă), punând mâna dreaptă streaşină la ochi, pe sub pălăria de paie dată pe ceafă. Entuziasmat de perspectivă, comentează cele văzute, însoţindu-şi vorba cu mişcări ale mâinii stângi. Tovarăşul său, mai prudent, a rămas doi paşi mai sus, pe povârniş. Îl susţine de braţ pe celălalt. Este mai curând un gest de îngrijorare decât o sprijinire eficace. În orice caz, braţul său, întins pe sub pelerina albastru închis cu pătrate mari negre, conferă acesteia o prestanţă de ritual. Şi mai sus, probabil pe poteca îngustă şi periculoasă, un tânăr tot cu haină albastră şi cu o legătura albă pe cap, cu o sarcină zdravănă de lemne la spinare. Bucuria celui dintâi călător menţionat ne mobilizează atenţia asupra minunii ce avem s-o vedem. Dar acelaşi semn, în exultarea lui nevinovată, ne grăbeşte privirea şi către profilul decimat al stâncii de mai jos, concavă sub zdrenţuiri, culorile ei vestind mutilarea posibilă, albastru vânăt şi negru la suprafaţă, sângeriu mâlos înăuntru. Forfecările rocii şi zimţările ei survenind brusc după panta iute ca de săniuş dau ameţeli. Apoi colţuri, pinteni, ţinte şi ace, precum şi ţepii lemnoşi şi duri ai unei vegetaţii pitice, înăcrită de foame şi sete, de arşiţă şi ger, călătoresc inima către spasm şi împietrire. Mai adânc, un horn; nimic nu te poate împiedica să-i spui 'gâtlejul diavolului', atâta este de înspăimântător şi de prevestitor de rele. Versantul opus, ca râtul unei reptile monstruoase antediluviene, cu doi copaci ascuţiţi ca nişte coarne încrucişate şi cu limbă aspră şi păroasă, vibrând către tine, despicată precum la şopârle, pipăindu-şi, uscat, prada: alt copac.

Dar în hău? Acolo s-a încuibat seninul. Obraz de mătase sinilie, uşor adiată spre mov, către coasta cealaltă, apa din trecătoare se vălureşte, pe nesimţitelea, ca de o respiraţie largă şi rară, ca într-un somn de o sută de ani al unei cosânzene adormită sub puterea vrăjitoarelor. Lungi gene clipite peste irisul albastru înmărmurit, velele celor patru corăbii completează sugestia frumuseţii feminine a apei. Conturul ochiului i-l creionează colinele elegante de pe celălalt ţărm, dincolo de case pudoarea sânului de adolescentă, numit muntele Fuji, se oferă sărutului, mai uşor ca orice mângâiere, al cerului.

Gheorghia ridică brusc privirile de pe filă şi mă aţinti:

— Spune-mi, nu cumva planşele acestea mi le descriai după ce am fost operată de ochi?”

— Ba da. Mai ţii minte?”

— Cum să nu. Imprimaseşi descrierile pe bandă. La ascultam toată ziua. Fără magnetofon sunt sigură că ajungeam la exasperare. Nu ştiu ce făceam; mi-aş fi smuls bandajele; mi-aş fi tăiat venele, aşa, pe întuneric. Dibuiam drumul până la fereastră şi mă aruncam de la etaj. De când ne tot uităm prin album mi se părea ceva cunoscut. Atunci le ştiam aproape pe de rost (descrierile tale, la ele mă refer). Mi le închipuiam după experienţa mea. Cunoşteam prea puţină artă orientală în perioada aceea. Le bănuiam mult mai feminine, mai dulcege. Cum de nu mi-a trecut prin minte niciodată să ţi le cer?”

— Ba mi le-ai cerut. Deîndată de ai ieşit din spital. Le socoteai un fel de El Dorado al visurilor tale; aşa cel puţin spuneai. „ am retractat, să nu accentuez prea mult entuziasmul ei pentru puţinul ce îl făcusem pentru dânsa.

— Mi le-ai dat? Nu-mi amintesc.”

— Nu. Ţi-am spus că nu mai ştiam unde le pusesem. De fapt, nu voiam să le vezi. Le ascunsesem, „

— De ce?”

— Să nu-ţi amintească de boală. Eram hotărât să nu le mai scot niciodată din fundul sertarului. Nu ştiu ce mi-a venit astăzi. Bănuiesc că n-am crezut c-o să le recunoşti numai după povestire. „

— Mai ai banda?”

— E şi ea pusă bine.”

— Nu vrei s-o ascultăm pe când privim stampele?”

— Nu te temi că te-ar întrista prea tare? Că ai rememora săptămânile acelea cumplite?”

— De ce să mă întristeze? Că mi-ar aminti cât mă iubeai?”

La astfel de replici mă prefăceam că nu aud. Dacă îi răspundeam, s-ar fi pornit o discuţie în contradictoriu, interminabilă. I-aş fi spus: -'Dar te iubesc şi acum.' Ar fi răspuns:

— Nu, nu ca atunci.' Aş fi insistat:

— Ba da, la fel.' Ar fi precizat:

— Nici vorbă, căci. '

După care cuvinte ar fi urmat o înşiruire precisă şi foarte lungă de gesturi făcute de către tânăr, pe care adultul nu le repeta.

Ajungeam la tirada mea despre dragostea ce se schimbă, în timp, în prietenie, conchisă cu sublinierea că vorbisem despre acest lucru încă înainte de căsătorie, că nu era ceva neprevăzut, ci general şi ştiut de noi, aşa încât nu era cazul să fiu scos vinovat. Şi câte altele.

Între timp Gheorghia se tăvălea pe covor, râzând şi chinuindu-şi gâtlejul: hagorhhomo, hhaghhhhoromo, pe diverse voci baritonale şi de bas, nazalizate, franţuzite, arabizante, câte îi treceau prin minte.

Aşadar, m-am dus în camera alăturată, în tăcere, să caut banda magnetică.

Am revenit cu ea, am montat-o în magnetofon, am ascultat primele cuvinte, apoi am derulat-o, să caut comentariile la reproducerea: „Râul Okitsu, dincolo de marginile Okitsu-ului”, unde rămăsesem. Glasul meu, glasul acela antipatic de câte ori îl aud pe bandă, graseia, preţios şi scolastic:

— Se pare că peisajul dintre Yui şi Okitsu depăşeşte oricare alte frumuseţi din Tokaido. Aici priveliştea se naşte din apa râului, se întinde pe plajă, să se piardă în mare. Ultimile urme ale tălăzuirii stâncoase se rostogolesc până la malul cu meandre. În jurul acestei finale zvâcniri geologice mai sunt împrăştiate pe iarbă, ca oasele rămase de la un festin pantagruelic, pietre. Plaja este acoperită cu nisip fin ca pielea. Arbuşti vitregiţi de soare trăiesc cum pot. Marea este atât de limpede încât apa şi-a pierdut orice consistenţă, ba chiar şi culoarea. În schimb, cerul rumenit de amurg, la marginile zării, este arămiu. Câteva bărci cu pânze, imobile, în aşteptarea boarei salvatoare.

„Căldura încă zăbuşitoare. Până şi cele două personaje importante, transportate în lectici, au hainele larg deschise în faţă (doar centurile nu le lasă să fâlfâie de voie), îngăduindu-şi pieptul gras şi pântecele bombat în căutarea răcoarei.

„Ţăranii îi poartă pe umeri, numai în chiloţi. Unul singur (o fi răcit) are cămaşă verde şi basma albă.”

— Stai, stai. Opreşte-te. Dă înapoi. Reia ultima frază”, se grăbi Ghorghia să-mi ceară.

Aşa am făcut. Ascultă, apoi zise:

— Dacă ai şti cum râdeam de acel „o fi răcit”! Cât semăna cu tine! Cu glumele tale de altădată.”

Adevărul este că nu mă schimbasem deloc. Cel puţin aşa mi se părea. Dar setea ei de dragoste, de alintare, era tot mai mare. Nu-mi îngăduia să fiu preocupat de nimic. Poate că avea dreptate. Dar ăsta eram eu: viaţa mi se părea insipidă dacă nu-mi ofeream prilejul să mă încrunt.

Vocea ingrată continuă:

— Sunt pleşuvi şi toropiţi până la descompunerea trăsăturilor. Locul vadului pe unde traversează râul se află la întâlnirea groazei (stâncile) cu tihna. Nu este de mirare că la Seikenji, în apropiere, se află o pădure de statui de piatră – o parte dintre cei cinci sute de discipoli al lui Buddha.

— Faimoasa plajă cu pini, Miho, văzută dinspre Ejiri”. Sub noi, atât cât poate cuprinde privirea, acoperişurile din Ejiri, printr-un joc al luminii, de un verde fantomatic, de parcă ar fi fost storcite mii de frunze pe ele, îndepărtându-se apoi cu grijă orice urmă a materiei lor, exceptând culoarea. Apa din port este de nuanţă închisă şi citeşti cu uşurinţă, în pofida distanţei mari, clipocitul undelor izbite de şoldurile bărcilor din flota pescărească, ancorate, pustii, în radă. Comparate cu numeroasele ambarcaţiuni cu o pânză dreptunghiulară aflate în larg, par păsări cu tot penajul smuls.

„Astfel de imagini este firesc să-ţi vină în minte în preajma lui Miho. Nu există o piesă No în care este vorba despre îngerul ce nu se poate reîntoarce în rai fără veşmântu-i de pene (hagoromo)?”

Gheorghia se prăpădi de râs. Se ridică pe neaşteptate de pe canapea, se aplecă şi opri magnetofonul:

— Ia repetă. Zi cu glasul tău de acum!”

— Păi, nu ştiu cum să zic. N-am înţeles cuvântul.”

— Zi după mine: hagorrhhomo„, se strâmbă ea, târând mult pe corzile vocale r-ul meu care m-a chinuit toată viaţa, începând cu clipa când mi-a trecut prin minte să mă fac actor şi Aura Buzescu s-a mirat că unul care graseiază poate avea astfel de intenţii, ca apoi tot ea să-mi spună că Manolescu a făcut carieră, „dar la el tocmai r-ul era tot şarmul!„, cu alte cuvinte, r-ul meu.”

Am ridicat-o, am sărutat-o pe obraji, s-a potolit, s-a aşezat lângă mine, am dat drumul aparatului:

— Şi nu un pescar din Miho a fost acela care şi-l însuşise, neînapoindu-i-l până ce nu dansă pentru el? Dincolo de cele două limbi de pământ cafenii pe care se lăfăie pădurea de pini şi iarăşi dincolo de alte întinderi albastre de mare, o horbotă cu forme ciudate, de culoarea spumei de trandafiri de dulceaţă. Cu certitudine, aici şi-a iuţit îngerul pasul. Astăzi, încă, soarele, apunând în spatele nostru, răsfrângându-se în undă, îşi aminteşte de clipa aceea de poveste şi, oglindindu-se, caută urmele gleznelor celui care nu s-a mai întors.

„Munţii ce plonjează în val sunt şi ei de culoarea cafelei, a castanei, a şerbetului de lămâie şi a fisticului. Peisaj alimentar, parafrazându-l pe Gng. Vânătoru care aşa îşi pomenea 'florile' din a căror vânzare izbutea să trăiască atunci când comuniştii îi interziceau să expună, hiat bugetar al vieţii sale de creator. Dar nu în acelaşi sens. Aici materia are gust, parfum, moliciuni plăcute. Ne aminteşte de fructele pământului, prin caracterul ei rodnic, generos, copleşitor şi de leagăn al huzurului uman.

„Râul Abe, la Fuchu”. Ciudaţi sunt pentru noi aceşti munţi ai Japoniei, coborându-şi treptat trupurile muşchiuloase în scalda mărilor şi rămânând în continuare la soare, întinşi pe spate, cu bicepşii, pectoralii şi abdominalii înfioraţi de beţia dulce a zilei acum pe ducă. Grupuri de bărbaţi în pielea goală, numai cu şoldurile acoperite, vin şi pleacă de pe un mal pe celălalt al râului. Unii, în jurul unui cal supraîncărcat cu lăzi, s-au afundat până la talie. Alţii, purtând două lectici cu doamne cochete, până la subsuori. Acesta cară o femeie în cârcă, un om călăreşte pe umerii altuia. Un grup se apropie. Un singur bărbat duce un sac pe cap. Tovarăşii lui umblă, parcă sfidându-l, ba cu mâinile la spate, ba scărpinându-se, ba udându-şi cu palma partea superioară a trupului, să o obişnuiască cu temperatura apei.

„Câte ape de trecut în Tokaido, în căutarea frumuseţii!

„Ceainărie la margine de drum, vânzând tororojiru, în Mariko”.

„Comentariul lui Tomikichiro Tokuriki este foarte preţios.”

— Ăsta cine mai este?” mă întrerupe Gheorghia pe mine, cel imprimat.

— Nu ştiu. Vreun cercetător, vreun istoric de artă de-al lor. A trecut atâta timp de când ţi-am povestit lucrurile astea. În orice caz, ce câte ori imprimam, să ştii că mă pregăteam.”

— Se vede. Hai mai departe.”

— Numai la o mică distanţă faţă de o nouă şosea de aici, vechiul Tokaido a rămas foarte asemănător cu ceea ce era în trecut. Hanurile astăzi servesc deliciosul tororojiru, o mâncare din yam şi o supă dintr-o legumă lungă, subţire şi de forma cartofului, cu cremă de fasole albă. Cu supa se serveşte orez fiert cu orz.

„În „The Shanks' Mare„ există următorul pasaj: „Femeia care reveni dinăuntru bodogănind părea să fie nevasta. Părul său era în mare dezordine şi purta un prunc în spinare.” Privind cu atenţie această gravură ne dăm seama că există o femeie în prăvălie căreia i se potriveşte această descriere. Şi alte stampe din acest ciclu vor indica influenţa cărţii numite.

Ceainăria, după obiceiul japonez, constă dintr-o încăpere complet deschisă, al cărei acoperiş de paie, sprijinit pe trei stâlpi, alcătuieşte un spaţiu suplimentar, al prispei, la nivelul solului, pe când restul este ridicat cu o treaptă mai sus. Firmele sunt dispuse pe un stâlp, pe un gard din şiţe înalte până la marginea coperişului aproape şi ascunzând vederii o pătrime din faţadă, continuându-se apoi lateral, ori sprijinite oblic de astrucuş. Masa scundă de pe prispă nu slujeşte să mănânci 'la ea', ci 'pe ea'. Dealtfel, zărim doi bărbaţi înfruptându-se lacomi din tororojiru, unul şezând cu un genunchi pe tăblie şi cu celălalt la gură, în veşmântu-i albastru, iar al doilea, cu pulpele goale şi cămaşa, tot albastră, cu piciorul stâng sub el şi dreptul spânzurând către pământ, înfulecând foarte cocoşat. Femeia menţionată, cu copilul legat la spate, cu capul mult aplecat înainte, poziţie impusă de prezenţa pruncului între omoplaţi, cu o tavă în mâini, păşeşte greoi şi chiar anevoie cu sandalele ei cu talpă exagerat de înaltă, cum era moda feminină în Japonia de odinioară. Îndărătul său, o altă măsuţă pe care am mai întâlnit-o în lucrarea „Lângă drumul din Totsuka spre Kamakura”, slujind înlesnirii celor care descalecă.

Un nevoiaş se depărtează de ceainărie în susul unui dâmb. Spre stânga. Merge abătut, cu capul înclinat într-o parte, cu o traistă mică, verde gri, sub braţul stâng, şi altele două galbene, de două nuanţe deosebite, pe un toiag lung răzimat pe umărul opus, înţepând cerul. Poartă o haină uzată, albastru cu carouri negre, şi pantaloni cenuşii, scurţi, legaţi anapoda, mai lungi în spate decât în faţă.

E vremea unui sfârşit de iarnă către începutul primăverii, cea din urmă nefăcându-se simţită decât prin mugurii a trei copaci din preajma ceainăriei; trupurile lor încă descărnate. Locul din jurul birtului, căci îl putem numi aşa, ca şi colina din spate, ori dealurile bătând spre negru din depărtare, sunt mohorâte, vopsite în tristeţe şi vegetare. Natura pare să-şi fi epuizat resursele lăuntrice, în aşteptarea soarelui.

„Dar omul?

„Cheile Utsunoya, la marginile Okabe-ului”. Apa şi-a săpat un pat adânc în stâncă; curge către noi în căderi repezi şi tenebroase. Un mal abrupt urcă până la drum, tăiat cu dalta; celălalt, cuminte, are, totuşi, o înălţare ceva mai modulată, continuându-se cu o pantă bombată către o pădure din care surprindem tulpinile şi câteva rădăcini disperate, aburcându-se, fără suflare, în căutarea unui punct de echilibru. Drumul, îngust. Din el se ridică alt piept bombat al muntelui, acoperit doar cu iarbă, un pom, câteva tufe. Acolo unde cheile se deschid, coboară umbra altor munţi, la fel de puţin generoşi; mai întunecoşi, dealtfel. Sub ei, două case. Celelalte se vor fi ascuns în intrândurile dintre roci. Un bărbat în albastru, cu pălărie de paie, cum e firesc, cu un fel de ghiozdan la spate, şi altul chel, cu o sarcină de lemne pe umeri, urcă spre aşezare. Un grup de trei, cu legături mari de crengi la spinare; cel dintâi, cu cămaşa desfăcută la piept, coboară dintr-acolo.

„Scenă de poştă (ton'ya) în Fujieda”. Abia sosiţi la poşta din Fujieda, culii, în majoritate numai cu şoldurile acoperite, îşi descarcă lăzile de pe umeri. Cel mai apropiat de noi, la stânga, ţinând picioarele desfăcute şi neîndoite din genunchi, se apleacă înainte să depună două lăzi negre; le susţine cu cobiliţa. Poziţia sa, cu spatele la noi, ridicându-i cămaşa vărgată (negru cu cenuşiu) până peste şolduri, ne îngăduie, pentru întâia oară să înţelegem că modul acestor hamali de a-şi acoperi şoldurile constituie o apărătoare a pudorii numai în partea din faţă a trupului, preschibându-se îndărăt într-o fâşie foarte îngustă de material menită susţinerii aşa-zisului chilot până în regiunea brâului. La dreapta şi în faţa sa, alţi doi culii stau în picioare pe când despovărează caii. Între animale, un al patrulea bărbat tocmai îşi depune sarcina pe pământ. În timp ce pe dreapta şirului, o pereche de cărători şi-au coborât de pe umeri pe braţe coromâsla ajutându-le la transportul unei lăzi mari, de cealaltă parte unul s-a aşezat pe cutia sa şi-şi freacă spinarea cu basmaua mânuită peste umăr şi spate de cele două mâini ce o susţin de capete, imprimându-i o mişcare ritmică de du-te-vino. El priveşte de sus, către un tovarăş care s-a apucat cu mâinile de cap, pe când, chiar lângă el este depusă o ladă susţinută de un fel de toarte.

Proprietarul tuturor acestor bogăţii, un tip bătrân şi înăcrit, singurul purtător de pălărie de paie dintre câţi oameni avem în faţa privirilor, este întâmpinat de către trei funcţionari ai poştei. În faţă, unul cu haină spălăcită, în carouri, cu evantai în mâna stângă; cu dreapta îşi prezintă colegul noului-venit. Cel din urmă îşi aruncă privirile spre acela, ca spre o gânganie scârboasă. Dealtfel, comportarea lefegiului solicită ea însăşi un astfel de tratament: trupul îi e tăiat în două, din pântec; partea superioară şi-o apleacă servil în faţa călătorului. Numai capul i se ridică (dar nu prea mult), oferindu-şi serviciile, cu adulare. Al treilea slujbaş (sau, poate, însoţitorul celui de a închiriat culii) stă în expectativă, în spatele acestuia, gata la poruncă.

„Funcţionaul principal al poştei se află pe o prispă foarte înaltă, în genunchi şi aşezat pe călcâie. Se apleacă spre un bărbat ce iuţeşte pasul către convoi. S-a rezemat cu palma dreaptă de podea, în faţa sa, în timp ce-şi ţine stânga pe pulpa celuilalt picior. Faţa aceluia pe care îl îndeamnă se dea fuga este mascată de un stâlp. Lângă altul, se află două pachete. La câţiva metri, o iapă mănâncă dintr-un hârdău.

Odihna nu va fi lungă, se vor schimba caii, se vor plăti taxele, apoi – la drum.

„Trecând râul Oi, când vii dinspre Shimada”. Aceste ape ale râului Oi au adus, din toate timpurile un venit apreciabil locuitorilor Shimadei, patul lor fiind prea adânc şi supus unor creşteri de nivel peste măsură, deîndată de soseşte anotimpul ploios. Câteodată, însă, străbaterea lor este împiedicată de viituri prea abundente. Ba s-a întâmplat să fie întreruptă şi douăzeci şi opt de zile în şir. Comparată cu preţul unei gravuri de Hiroshige, trecerea bagajelor sau a persoanelor pe umăr, reprezenta, în epocă, un câştig substanţial. Dacă cea dintâi era plătită cu şaisprezece mon, trecerea cu apa sub piept valora şaptezeci de mon; apa urcând mai sus de piept, dădeai optzeci de mon; între umeri şi subsuori, ţi se cerea între nouăzeci şi o sută de mon. Apa ajungând peste umeri, nimeni nu te mai ajuta să treci vadul.

„După cum se vede în imagine, numărul solicitanţilor era imens. Iar al localnicilor îndeletnicindu-se cu această muncă suficient de limitat. Îşi aşteaptă clienţii lângă o colibă, despuiaţi, gata să pornească la treabă. Sprijinitorile de lectici, în formă de scară, odihnesc pe nisip, una peste alta, în dezordine, între două traversări. Pe plaja foarte întinsă se înşiruie zeci de muşterii, unii purtându-şi singuri greutăţile, alţii însoţiţi de culii, ba chiar de cai, doi-trei călare. Râul vine, majestuos, albastru, între cele două maluri acoperite de nisip, cu o curgere lină, dreaptă. Dincolo de malul opus se întinde un alt braţ, aproape paralel cu acesta. Un copac anemic, aflat mult sub nivelul nostru, dar şi mult deasupra locului unde s-a adunat toată mulţimea aferată precum furnicile, alături de smocuri rare de iarbă pipernicită, contribuie la întărirea simţământului de vană ariditate, accentuat şi de umbra unui nor care s-a aşternut pe aproape toată supafaţa imaginii, exceptând o fâşie îngustă, arsă de raze în preajma primului plan.

Oamenii trudesc, trudesc. Unii pleacă, alţii rămân pe loc să-i ajute pe ceilalţi care vor pleca. Şi, totuşi, parcă nimic nu se schimbă.

„Malul râului Oi dinpre Kanaya”. Privim perspectiva din aceeaşi direcţie. Numai punctul de observare s-a schimbat. Ne aflăm mult mai jos, astfel încât al doilea braţ al râului ne apare în toată lăţimea lui, nesemnificativă raportată la lărgimea celui dintâi; plaja este la fel de extinsă ca şi precedenta, aidoma şi dealurile acoperite şi munţii golaşi în cari se opinteşte somnul ei galben albicios cu reflexe violete. E ceasul crepusculului. Atunci când soarele surprinde stânci într-o poziţie favorabilă, le acoperă în văluri roşietice. Satul, unde lumina cade din plin, pare clădit din faguri de miere. În fund, crestele, demult uitate de strălucire, cresc vinete şi ameninţătoare.

Trecerea acestui braţ se face pe o punte îngustă. Totuşi, hamalii te aduc până aici; intră în plata lor. Apoi cad frânţi de oboseală, lăsând în sarcina nisipului odihnirea membrelor lor amorţite de povară.

Călătorii continuă să vină fără întrerupere. Drumul peste râul Oi nu osteneşte să procure un mijloc de trai oamenilor ce vieţuiesc în preajma lui.

„Panta Nissakăi şi Piatra-care-plânge-noaptea”. Într-o ambianţă de munţi pe jumătate umbriţi, pe jumătate scăldaţi în apele viorii ale soarelui, sub acoperământul galeş al unui văzduh de o rară transparenţă, drumul către Nissaka, cuibărit între copaci puţini la număr şi săraci în vlagă, îşi ia un avânt nebănuit să urce, de parcă ar fi urmă de pasăre în zbor. Te miri cum pot cei trei bărbaţi, dintre cari ultimii doi poartă şi poveri în spate, sa se avânte cu pasul destul de liniştit pe care îl urmărim.

Dar chiar acolo unde urcuşul abia îşi încearcă puterile, doi adulţi cu pelerine (neagră şi albastră) şi pălării de paie şi doi copii s-au oprit să privească un pietroi cât toate zilele, aproape rotund. Este Piatra-care-plânge-noaptea. Către ea coboară panta, venind din urma celor doi copii un alt om, cu straie albastre. Ea constituie centrul de atracţie al ţinutului, nefiind o piatră ca oricare alta, ci una umanizată 'până la lacrimi'. Povestea ei este legată de o crimă.

O tânără, al cărei soţ muncea departe de ea, în Kanaya, într-o seară se îndrepta către el, nemaivăzându-l de mult timp şi nemailăsând-o să doarmă liniştit dorul chipului lui. Mergea încet nu numai pentru că era firavă, dar îi erau puterile ostoite de fătul său, căci mai avea o lună până să aducă la lumină un nou pui de om.

Se întunecase pe neaşteptate şi ea nu ajunsese la capătul drumului. Ba nici măcar aproape de acesta. Când taman se oprise să-şi tragă sufletul, ţâşni din beznă un răufăcător care, fără multe scrupule, o ucise. Zeiţa Kannon văzu înfăptuindu-se fărădelegea. I se zdrobi inima de milă şi de indignare şi dezlegă o piatră din preajmă, piatra noastră, să strige după ajutor, în locul femeii nenororocite care nu mai avea glas. Un slujitor al zeiţei, în trecere nu departe de locul faptei sângeroase, o auzi. Se năpusti într-acolo. Era prea târziu. Făptaşul se făcuse nevăzut. Femeia îşi dăduse duhul. Văzându-i pântecul cu proporţiile lui impresionante, bărbatului nu-i mai rămase altceva de făcut decât să se străduiască să sloboadă pruncul. Ceea ce izbuti să facă. Îl luă cu sine şi îl duse unei femei din Nissaka.

Aceasta nu avea lapte, însă reuşi să crească noua făptură umană cu bomboane. Aşa ajunse el om în toată firea şi îşi răzbună mama.

Vestea pietrei se duse. Soseau zilnic zeci şi sute de oameni de pretutindeni, să o vadă şi să o cinstească. Curând fu ridicată o ceainărie lângă ea, să se poată odihni vizitatorii şi să cumpere în amintirea ei bomboane. În 1519, un preot ce îngrijea de ea, gândi că mutând-o aproape de ceainăria a cărei proprietăreasă nu-i era total indiferentă, iar fi făcut acesteia un mare serviciu, înmulţindu-i clienţii şi mărindu-i, deci, veniturile. La fel, şi-ar fi fost de folos şi sieşi, debândind astfel şi recunoştinţa frumoasei, fiindu-i de mult timp stârnită dorinţa după o atare generozitate din partea ei. Mai mult, în calitatea lui de slujitor al pietrei, dacă femeii iubite i-ar fi trecut prin minte să-l răsplătească după cum visa şi se perpelea el, apoi piatra găsindu-se lângă ceainărie, iar el lângă piatră, distanţa nu l-ar fi împiedicat a fi gata să primească binemeritata recompensă oricând ar fi voit stăpâna inimii sale.

Drept care, piatra a fost adusă acolo unde o vedem şi astăzi. Numai preotul, proprietăreasa ceainăriei şi secretele lor 'de alcov' au dispărut.

Ce idee bună a avut Gheorghia să-mi ceară banda magnetică. Presimţeam că nu aş mai fi putut ocoli mult tensiunea care creştea între noi şi de care niciunul nu eram vinovat.

— Minunată călătoria asta prin Tokaido. Audiovizuală!”

Termenul, specific învăţământului modern, revenind în orice articol, în orice conferinţă, i-a readus în minte, probabil, ceea ce o măcina în seara aceea:

— Nu-mi iese din cap! E posibil să se comporte mama ei în halul ăsta?! Dar gândeşte-te la tatăl Sandei! Ce martir!”

Sanda era o altă fostă elevă de-a mea. Poate cea mai inteligentă dintre toate. Ţin minte că o dată, când sporovăia peste măsură în bancă, am oprit-o, ameninţând-o, în glumă:

— Sanda, în evul mediu, elevii neascultători erau pedepsiţi cu obligaţia de a-şi pune pe cap o bonetă cu urechi de măgar. Vrei să ne întoarcem cu o mie de ani în urmă pentru jumătatea de ceas cât ne-a rămas din oră?”

La următoarea întâlnire cu clasa ei, când deschid uşa, Sanda mă întâmpină într-un chip neprevăzut. Şedea cuminte în bancă, cu creştetul înălţat deasupra colegilor datorită la două imense urechi de catifea roşu aprins. Le confecţionase din sârmă; cususe catifeaua împrejurul celei din urmă (ajutată de bunică, după cum îmi mărturisi), le legase cu o bentiţă solidă şi mă aşteptase nerăbdătoare să-mi dovedească ce greutate aveau vorbele mele pentru ea.

Învăţa excepţional, dar cu eforturi prea mari, eforturi depăşindu-i puterile. Câteodată trecea mult de miezul nopţii şi tot nu era mulţumită de felul cum se pregătise. Până la absolvirea liceului fusese ridicată în mai multe rânduri de maşina salvării: nu-i rezistau nervii; nu era clădită pe măsura propriei voinţe.

După absolvire am aflat despre ea doar că intrase la şcoala sanitară. Apoi i-am pierdut urma, cum se întâmplă.

Iată că peste vreo doi ani, cu prilejul unei serbări a Institutului Teologic, unde mă transferasem, ridicându-mi privirile spre balcon, alături de un student al meu mi se pare că o văd pe Sanda. Mă uit a doua oară, a treia. Amândoi îmi zâmbeau fericiţi. Era ea. Deabia am aşteptat să ieşim din sală, să o pot revedea în hol.

Neschimbată. Numai prelungile ei urechi roşii lipseau.

M-au informat în câteva cuvinte. Se cunoşteau de vreo două luni, se iubeau, hotărâseră să se căsătorească.

— Nu-i prea timpuriu, Sanda?”

Pe ea am întrebat-o, nu pe el. În el nu aveam deloc încredere. Era omul efortului minim. În loc de scuze că e prost pregătit, îşi ungea figura cu un zâmbet făţarnic, prin care străpungea şmecheria, băiatul fiind insuficient dublat de măsura excrocului, necesară în astfel de împrejurări. Nu eram câtuşi de puţin satisfăcut de alegerea Sandei. Totuşi, nu puteam şti cum evoluase nici ea.

— Şi dacă vă căsătoriţi atât de curând, Sanda renunţă la visul ei de a urma Medicina?”

Era o întrebare adresată undeva între ei.

— Bineînţeles„, răspunse el. „Sanda nu suportă eforturile mari”, adăugă ocrotitor. M-am făcut că nu ştiam la ce se referea.

— De ce?”

— Când învaţă prea mult, leşină”, explică grijuliu.

— Aşa este, Sanda?”

— Da, dar asta nu înseamnă că renunţ la studii.” Nu am mai insistat.

În schimb, am invitat-o să vină să mai stăm de vorbă.

A sosit. Singură. Mă cunoştea de parcă am fi fost fraţi. Simţise că mă frământa ceva ce nu-mi plăcea. Dar nu ştia ce (nici prin minte nu i-ar fi trecut că era un „cine”). L-a lăudat. Mult. Se vedea limpede că era foarte îndrăgostită.

— Tata îl cunoaşte?”

— Da.”

— E de acord cu căsătoria voastră?”

Tatăl ei era ofiţer M. A. I. O astfel de căsătorie însemna ruinarea carierei lui.

— Sigur. Tata ţine atât de mult la mine. Mi-a spus: „Dacă ţie îţi place şi crezi că vei fi fericită, aşa să fie.” Şi ştiţi ce a mai adăugat? „Numai să-mi spui din timp, să-mi cer pensionarea, că anii de muncă i-am îndeplinit.”

— Dar de ce să se pensioneze?”

— Pentru că, zice, noi nu ne pricepem la gospodărie nici cât negru sub unghie. Şi el, fiindcă m-a crescut cu bunica (nu ştiam că Sanda n-avea mamă), s-a specializat în bucătărie, în îngrijirea casei, la cheltuielile gospodăreşti. Vrea să n-am probleme, să pot studia.”

Adevărul era că se temea că, dacă nu demisiona, îl dădeau afară, fiica lui căsătorindu-se cu unul ce urma să se preoţească.

— Până la urmă s-au căsătorit?” mă întrebase soţia mea la câteva luni după acea a doua întâlnire.

— Da' de unde. Nu am intrat niciodată în amănunte, din pudoare. Totuşi şi eu fusesem curios, astfel că îl întrebam pe băiat, aşa, într-o doară, din când în când. Dădea explicaţii din ce în ce mai vagi, până când mi-a mărturisit: – „Nuuu! Nu mai e cazul! Mă însor cu altcineva.” – „De ce? Nu vă mai iubiţi?” – „Ba da! Dar ea are de gând să mai piardă încă alţi şase ani pe la cursurile Medicinei. „

— Ţii minte„, îmi spunea acum Gheorghia, „cum voise tatăl ei să renunţe la toate preocupările lui numai pentru fericirea ei.?”

Imaginea acestui părinte îi venise în minte chemată de aceea a mamei care ne rănise în ceea ce aveam noi mai scump: sacrificarea noastră în prietenia cu fiica ei, fosta mea elevă, poeta.

De ce gândesc oare în termeni atât de gravi: „sacrificarea”_ De fapt nu a fost nici un sacrificiu, numai datorie şi dragoste. Dacă nu ar fi fost acea întâlnire din urmă, ultima (era colţos şi înghimpat acest cuvânt, te durea numai când îţi trecea prin minte), dacă toate evoluau după cum le nădăjduisem, adică dacă ea triumfa, ajungea un poet cunoscut, avea energia să înveţe pentru a se prezenta la un concurs necesar ocupării unei catedre în Bucureşti, dacă ulterior ar fi devenit doctor în filologie şi pătrundea în corpul didactic universitar, legăturile noastre cu ea nu ar fi fost socotite niciodată un „sacrificiu”, nici măcar un rezultat al împlinirii datoriei dascălului faţă de elev, ci numai „dragoste”. Dar aşa, drumul invers în lipirea etichetelor pe relaţiile psihosociale era parcurs într-o clipă, sufletul prăbuşindu-se în prăpastia dureroasă deschisă de ultima noţiune. Tremuram (Gheorghia sub masca indignării, eu sub aceea a interesului pentru stampele nipone), tremuram ca nişte sacrificaţi inutil.

Iar dacă eu aveam cum îi răspunde la întrebarea: de ce mă sacrificasem? Anume: deoarece am crezut în ea; or, nici un belfer nu poate acţiona asupra destinelor ucenicilor săi decât crezând în ei, cu tot duhul şi toată fiinţa sa, Gheorghia avea şi ea o întrebare, la care îşi putea răspunde într-un singur fel; şi acela amar. Întrebarea ei era: de ce atunci când mi-am redobândit vederea, după operaţie, interesul lui pentru mine s-a stins după câteva luni şi a început să se gândească tot mai mult la elevi? Răspunsul este unicul posibil: nu mă mai iubeşte.

Deşi nu avea dreptate, nici eu nu mă simţeam în stare să precizez răspunsul autentic. El nu era lămurit nici pentru mine.

— Ştii cu ce mă ocupam eu duminicile acelea când tu plecai în excursie cu ea şi cu celelalte eleve?”

Întotdeauna sunt uluit de lipsa de siguranţă, de lipsa de taină a vieţii noastre intime. Ciudat punct de vedere, nu? Vreau să spun că toţi credem că cele trăite în adâncul sufletului sunt claustrate într-un secret desăvârşit. Ne aparţin exclusiv. Sunt absente din zona comunicării sau, mai precis, comunicarea lor depinde numai şi numai de dorinţa şi voinţa noastră strict personală de a le da în vileag. De fapt, prietenul, iubita, fraţii, părinţii, soţia, ba deseori, duşmanul, indiferentul, necunoscutul de pe stradă, au un acces de nepriceput la cele mai ascunse, la cele mai bine zăvorâte, la cele mai încifrate frământări ale noastre. Nu înţeleg prin aceasta forţarea conştiinţei prin repetate solicitări, prin ameninţări sau făţărnicie, prin luptă ori insinuare mascată către mărturisire. Nu înţeleg descoperirea prin mijlocirea conversaţiei, a corespondenţei epistolare sau (lucru foarte grav şi din altă sferă) descuierea sertarului unde îţi ţii jurnalul intim, nu. Mă refer la empatie, acea capacitate a conştiinţei noastre de a se mula pe altă conştiinţă, de a se confunda cu ea, de a trăi cu trăirile ei, rămânând (sau nu) observatoare, păstrându-şi (sau nu) condiţia critică, mulare, confundare ce te duce la (e de râs), ce te conduce la ghicit. Pleci capul, mama ştie de ce ai întârziat până la unsprezece noaptea. Emiţi un mârâit indistinct şi aproape neauzit, prietenul schimbă subiectul discuţiei. Vii cu un anumit mers la întâlnire, iubita ştie cum să te întâmpine ca să-ţi intre în voie. Niciunul dintre aceştia nu a apucat să te vadă deschizând gura. Ţi-au citit adâncurile după comportament. De aceea un filosof spaniol sau italian, autor de limbă franceză, preconiza pentru ghicirea gândurilor celuilalt preluarea până la milimetru pătrat a mimicii şi atitudinii lui. O soluţie.

Dar prin mijlocirea ei nu se explică tot. Este adevărat că între corp şi psihologie există o relaţie reciprocă de manifestare, însă empatia impune orizonturi mai largi, legate, pe de o parte, de simpatie, pe de alta, de telepatie. Căci soţul poate şti de la distanţă ce trăieşte soţia, iar fiul ce trăieşte tatăl şi aşa mai departe.

În cazul acesta mai este potrivit să ne enunţăm în chip egoist şi în afara cunoaşterii autentice a realităţii, să ne enunţăm, ziceam independenţa lăuntrică şi individualismul? Ţin la singurătatea mea, dar adevărul este că vieţuiesc cu inima plină de oameni, la propriu şi la figurat, căci tot timpul pătrund în ei, trăiesc alături de ei, în pieptul lor, iar ei pătrund în mine, trăiesc alături de mine, în pieptul meu, într-o simbioză universală, într-un mult mai mult decât o împletire a destinelor şi trăirilor tuturora, într-o co-fiinţare sufletească şi trupească. Toţi suntem unul: omul universal.

— Ştii cu ce mă ocupam eu duminicile când plecai în excursii cu ea şi cu celelalte eleve?”

Am ridicat privirea nedumerit de faptul că mintea Gheorghiei venise alături de a mea către acele duminici de sacrificiu al vieţii mele personale, nedumerit şi pentru că nu ştiam cu ce se ocupa.

Scoase din noptiera ei un caiet de două sute de pagini. Îl răsfoi puţin, de-a-n picioarelea. Apoi mi-l întinse, deschis la pagina 92. Era scrisul său.

— Răsfoieşte-l cât pregătesc ceva de mâncare.” Citesc cele câteva cuvinte subliniate.

27. „Râul Kakegawa şi muntele Akriba”.

Era una dintre stampele noastre. În fapt, aceea la care rămăsesem. Dau filele înapoi, le întorc mai departe: erau toate comentate, gravurile lui Hiroshige. Am început să citesc:

O punte arcuită te duce la Kakegawa, peste râul Shioi. În urmă rămân două torii de alt tip decât cele întâlnite până acum: sunt ca nişte felinare din lemn rozaceu.

Culmea punţii tocmai este depăşită de către un personaj important, înfăşurat într-o mantie cafenie, cu reflexe galbene şi purtând o pălărie conică, de mică înălţime, cenuşie. Urcă de parcă s-ar căţăra pe munte, cu pas hotărât, greu, muşchii fiind folosiţi din plin. Se ajută cu un băţ de bambus de care este limpede că nu are nevoie decât pentru a-şi completa aerul aprig. În cealaltă mână poartă un evantai deschis, alb. Şi el este un accesoriu al rangului. Bărbia sa rasă, peste care este petrecută legătura pălăriei, ca la o cască militară modernă, împinsă mult înainte, îi conferă un aer marţial suplimentar, răzbunător, el intenţionând să se impună ca implacabil.

Atât călcătura lui neobosită, cât şi caracterul său neîndurător sunt cu atât mai scoase în evidenţă de către constrastul impus de cele exprimate de figura care îi urmează, un bărbat depăşindu-l ca vârstă cu vreo şase ani pe cel dintâi (care e în depline puteri), cu mustaţă, chel, purtându-şi lucrurile necesare drumului într-un fel de raniţă. Dogorât de soare, şi-a scos pălăria de paie, galbenă ca lămâia, pentru a-şi tampona fruntea, cu un gest de disperare provocat de arşiţă, indiferent la slăbiciunea omenească trădată.

Din partea opusă soseau un bărbat în albastru foarte apropiat de negru, o femeie în negru cu picăţele şi un copil în trandafiriu, desculţ. Părinţii, deîndată ce au dat ochii cu noul venit s-au şi frânt în două, cu pălăriile către pântec, să-l salute cu umilinţă. Trebuie să fie stăpânul locului. Copilul se zbenguie, forfecând cu mâinile aerul şi sărind de pe un picior pe celălalt: n-a văzut nimic, nici nu-i pasă de autorităţi sau de putere.

La o distanţă bună, lucrau pe câmp şase personaje: acum sunt încovoiate cu fruntea către pământ. Unul singur îndrăzneşte să arunce o privire pe sub pălărie.

Această totală supunere în faţa forţei brutale (desigur bizuită pe aceea a stării sociale şi materiale) este acentuată de duritatea inflexibilă şi rece a munţilor colţuroşi, profilaţi la dreapta, ascunzând soarele.

Există însă în imagine două elemente imprevizibile. Ele introduc o sugestie a libertăţii (contrazisă de fiece element din gravură). Două zmee îşi iau zborul către înălţimi. Cel mai apropiat de noi mai este încă reţinut de sfoară. Al doilea s-a slobozit şi se înalţă vesel, jucăuş, de neînlănţuit din nou, către lumină.

Desigur, simboluri ale eliberării viitoare.

28. „Ceainărie la margine de drum, lângă Fukuroi”. Când întâlneşti pe un drum ars de soare şi fără urmă de umbră un copac bătrân, cu coroană deasă, şi când descoperi alături de acesta o ceainărie, oricât de modestă ar fi, te poţi cu siguranţă declara un om căruia îi surâde norocul.

Un astfel de om este bărbatul cu haină indigo şi pantaloni negri, care a luat loc pe un mal de pământ încastrat într-un gard de nuiele de înălţimea unei bănci (al cărei scop este să reţină lutul la vreme de ploaie), cu un picior genuflexat, culcat pe sol şi celălalt rezemat de pământ, sprijinindu-se cu un braţ alături de el, ca să poată privi mai bine la vatra în aer liber de sub copac, unde i se pregăteşte ceaiul, a cărui fierbere o savurează dinainte cu vădită satisfacţie şi naivă curiozitate. Ca să stea cât mai comod, şi-a înfipt mânerul umbrelei de soare în brâu (s-a abţinut să se despartă de ea, fiind cam uituc din fire). Pălăria i se odihneşte de cealaltă parte, pe glod. Dintr-o creangă a arborelui atârnă o sfoară lungă de care spânzură marele ceainic. De întreţinerea focului se preocupă o femeie în negru, cu basma, şi un bărbat cu cămaşă cadrilată (roz, alb şi negru), cu pantaloni negri. Un alt personaj odihneşte la umbra unui cufăr din paie împletite. Nu îi zărim decât creştetul pleşuv şi un braţ.

În depărtare, acoperişurile de stuf ale unor case amorţite de căldură se cuibăresc între răchite. Câteva stoguri, lângă sat, vestesc că secerişul s-a încheiat. Pe câmpul întins şi pârjolit, un ţăran, singur, ară.

Reîntorcându-ne la casa noastră, peste drum de ea o firmă înfiptă într-un băţ; o vedem din spate. Pe aceasta, o rândunică cu coada elegant deschisă către înalt. Priveşte şi ea la ceainicul din care ies aburi deşi.

După copac, un indicator prismatic din piatră arată că drumul abia începe.

Sunt cuvintele mele. Le recunosc. Nu pe ele, ci felul meu de a privi, de a vedea, de a confunda imaginea cu realitatea din spatele ei, de a mă strecura în imagine, aşa, cât sunt de mare şi de greoi, cu carne şi oase, cu amintiri cu tot. Să te simţi respirând aerul unui peisaj, al altuia, locuind între aceşti pereţi, sub acoperişul de ţiglă, de tablă, de bambus, alături de copiii de colo, împărţind patul cu aceea bătrână, cu acea fată, schimbându-ţi starea de la soţ la argat, la ospătar, la marinar, străbătând drumurile înserate, colinele, undele, îmbătrânind şi întinerind cât întorci fila, o bucurie a cărţii, a vieţii multiple, a vieţii generale.

— Vrei şi ceapă?” se auzi glasul nevestei mele, din bucătărie.

— Mai avem din cea roşie?” m-am interesat.

— Cred că da”, mi-a spus fără să intre. După o pauză a adăugat:

— Avem. Ce mai vrei altceva?”

Nu prea ştiam. Voiam ceea ce mâncam în fiece seară: brânză, pâine neagră (cea albă o cumpăram numai pentru Gheorghia), o roşie, un ardei gras, o cană de lapte bătut. I-am stigat:

— Ca-ntotdeauna: brânză, roşii, ardei gras, lapte bătut, ceapă roşie.”

— Vrei şi ou?”

— Nu, că-ngraşă seara.” Am reluat caietul.

29. „Râul Tenryu, la apus de Mitsuke”. Ca şi-n alte rânduri, cuprindem dintr-o singură privire două braţe ale aceluiaşi râu, despărţite de o limbă de nisip arzător, deşi este devreme dimineaţa iar pădurile depărtate sunt linse de ceaţa care înaintează în mase compacte, dându-ţi lacrimile şi înecându-te.

Pe braţul pe care ne aflăm, două luntri spaţioase au tras la mal. Cei doi barcagii sau adunat în cea mai apropiată dintre ele, să aştepte laolaltă. Unul, în cămaşă verde deschis şi decolorat, cu flori albe, s-a aşezat pe vine, sprijinindu-se cu vâsla în materia microscopică şi deasă a plajei. Celălalt, în cămaşa verde închis, cu un petec mare galben peste omoplaţi, stă lângă el în picioare, cu mâinile la spate. Ambii îşi apără capul cu pălării de paie.

Clienţii pe care i-au adus au izbutit să străbată întinderea dintre braţele Tenryului, unde vreo cinci-şase alte bărci transportă alţi pasageri sau îi aşteaptă. Curând se vor afunda în ceaţă.

30. „Scenă de iarnă în Hamamatsu”. Curioase sunt iernile japoneze, nu atât din punct de vedere al peisajului, cu aceleaşi întinderi mari acoperite de zăpadă, aceiaşi pomi uscăţivi şi golaşi ca şi la noi, cu case somnolând pe uliţele pustii şi stoguri uitate pe câmp, cât pentru veşmintele oamenilor şi modul lor de a se încălzi în aer liber.

Cei câţiva bărbaţi adunaţi lângă copacul din faţa noastră, şi-au aprins un foc. O femeie cu pruncul atârnându-i pe spate le aduce vreascuri. Felul în care se încălzesc unii dintre dânşii este absolut firesc şi obişnuit. Că vedem însă şi doi bărbaţi dintre aceia care nu poartă decât cămaşa şi un fel de cache-sex (căruia de atâta timp nu izbutesc să-i găsesc un nume) este lucru de mirare. Iar că unul dintre ceilalţi şi-a ridicat chiar şi cămaşa vernil, dezvelindu-şi spinarea până la umeri, neapărându-şi de frig partea inferioară şi posterioară a trupului decât cu bentiţa din jurul şoldurilor şi cu panglica de la mijlocul muşchilor fesieri este şi mai mare minune. Adevărat că, astfel dezgolit, îşi arată focului (mai curând fumului gros al acestuia) întreg spatele; pentru noi, locuitorii Europei răsăritene, pare un tur de forţă greu de închipuit atâta timp cât s-a aşternut nea pe jos, oricât de subţire ar fi pojghiţa ei şi oricât de puţin durabilă.

Or fi existând ierni şi ierni, dar nici chiar aşa.

31. „Imagiriul de la Maisaka”. Golful care se întinde în faţa ochilor noştri constituie un peisaj maritim de dată recentă şi numai de cinci sute de ani pot luntrile să-l străbată în voie sau să se oprească pe luciul undei pentru a îngădui pescarilor mişcare liberă în mânuirea năvodului ori undiţei. Muntele depărtat, golaş, plin de râpe şi falii, de creste şi prăpăstii, pătrunzând în apă de-a lungul unor gradate muşcături coborând în piatră, a făcut corp comun cu pereţii la fel de striaţi şi de viforoşi urcând dinspre partea noastră, prin spatele celor trei vele împiedicându-ne să-i admirăm. În 1499, datorită unui cutremur de pământ teribil, ţinutul dintre cele două culmi s-a prăbuşit, apele invadând surpătura. De aici, numele Imagiri: „Tăiat acum”.

Superstiţia locală ameninţă logodnicele nevoite să străbată faţa valurilor că, dacă o fac prin acest loc, vor avea parte de o căsnicie scurtă.

Şi toate acestea sub fruntea senină a muntelui Fuji.

32. „Bac şi bariera Arai”. Bacul se lasă împins de lungile prăjini ale celor doi luntraşi cocoţaţi pe marginile lui, unul cu cămaşe albă cu dungi orizontale galbene, celălalt cu cămaşă maro. Călătorii sunt aşezaţi destul de înghesuiţi, astfel încât nici nu-i deosebeşti de bagajele lor. A fost pliată şi o rogojină pe un suport, în loc de pânză, să înlesnească înaintarea. În întâmpinarea bacului vine o corăbioară luxoasă, cu o velă albă, trei steaguri dintre acelea în chip de pămătuf, unul dintre ele continuându-se şi cu un fel de coamă despletită în vânt. O a doua pânză, mică (focul?) are imprimate pe ea două cercuri albastre înconjurând două stele cu şase colţuri, de aceeaşi culoare. Tot către barieră se îndreaptă o luntre cu o pânză, al cărei conducător este foarte atent la manevră. Ţărmul Araiului se găseşte foarte departe. Acoperit de păduri dese, el nu-şi lasă văzută goliciunea decât în zona portului şi a barierei. Mai adânc, acest şes se va preschimba în dealuri vinete, aride, ca apoi să cucerească înălţimile sub forma unor munţi sclipitori de raze.

În jurul apei, undeva în fund, două pânze şoptesc nostalgic despre alte zări.

33. „Panta Shiomi, la apus de Shirasuka”. Nu numai Hiroshige, s-ar spune că un întreg cortegiu s-a avântat până la aceste înălţimi pentru a privi dintre pinii singuratici plaja întinsă atât de jos, cu câţiva arbuşti însemnaţi pe ea, cele câteva limbi de nisip pătrunzând adânc şi ascuţit în Marea Anshu, flotila de bărci părăsite de stăpâni în voia ancorelor, cele câteva pânze înecate în crepuscul, la marginile zării.

34. „În faţa prăvăliei cu prăjituri de orez din Futakawa”. Atâtea dealuri aride. Vagi tufe ca stoluri înfometate. Doi pomi aici, doi departe. Prăvălia pe stânga, din profil. Un bărbat la geam. Cumpără. Prăjiturile de orez din Futakawa au făcut celebru acest târg. Doi bărbaţi şi o femeie urcă şi ei coasta către prăjiturile râvnite.

35. „Castelul Yoshida şi podul Toyokawa din Yoshida”. Castelul Yoshida este una dintre acele clădiri monumentale tipic japoneze, cu o structură de bază împrumutându-le un aer marţial. Ea sugerează trăinicia şi impune ideea solidităţii, pe când turnurile vin să atenueze toate acestea cu sentimentul fragilităţii, cu eleganţa feminină, cu jocul poetic dacă nu chiar copilăresc, demonstrat de formele lor. Din păcate, în cazul de faţă nu vedem decât fragmentar partea superioară a palatului; ea e înconjurată de schele, căci vizita lui Hiroshige surprinde castelul în pline reparaţii. Cât de rare sunt lucrările plastice precedându-l pe Fernand Leger, prezentând zidari la lucru! Sigur, se pot cita numeroasele picturi ilustrând ridicarea Turnului lui Babel. Dar programarea senzaţiei transpirând din cele din urmă nu face decât să slujească sublinierii realismului caracterizând stampa japoneză din faţa mea. Muncitorului într-un genunchi, cu spatele la noi, lucrând probabil cu mistria, celălalt aplecat asupra unui vas cu destinaţia găleţilor noastre de bună seamă, al treilea căţărat pe cea mai înaltă poziţie a schelei, înfăşurându-şi un picior în jurul barei pe care s-a suit, ţinându-se cu o mână de ea şi palma celeilalte punând-o streaşină la ochi, pentru a vedea dacă sosesc materialele aşteptate, iată tot atâtea faze ale muncii, surprinse pe viu, cu dragoste şi interes, închipuite ca subiect central al unei opere de artă, impuse atenţiei unui public aristocratic al unui ev-mediu japonez, nu mai puţin riguros deşi întârziat.

Ca să înţelegi pretenţiile clienţilor lui Hiroshige şi curajul realismului său, din toate lucrările discutate şi cu atât mai mult din acestea, unde pitorescul meseriei lipseşte rămânând numai periculozitatea şi eficacitatea ei artistică şi socială, nu ar fi rău să ne întoarcem la gravura intitulată: „Bac şi bariera Arai”. Tomikichiro Tokuriki, discutând despre cele cincizeci de bariere dintre Omi şi Edo, cea de la Arai fiind socotită una dintre cele mai de seamă, comentează semnele de respect ce se dădeau la acestea.

„Când documentele unui daimyo treceau prin dreptul unei bariere (.), slujbaşii deservind-o nu erau obligaţi să se închine. Când trecea sigiliul unui daimyo, totuşi, toţi funcţionarii inferiori rămâneau cu capul plecat. Când trecea în persoană un daimyo, toată lumea se înclina adânc şi îndelung.

În perioada Edo exista o mare rigiditate formalistă, implicând penalizări severe pentru încălcare. Săbiile făceau repede dreptate în lumea celor de jos: seppuku (harakiri) constituia unicul mod onorabil de a plăti încălcările săvârşite de cei din vârf.”

Este de mirare că într-o societate atât de împietrită nu s-a impus artistului să nu prezinte oamenii din popor decât în poziţia celor care aduc omagiu umil membrilor castei dominante, aşa cum se întâmplă în stampa întâlnită sub titlul: „Râul Kakegawa şi muntele Akiba”. În orice caz, dacă nu s-a ajuns până la a se impune o astfel de temă, cu siguranţă că ea era preferată; dimpotrivă, artistul nostru aduce un omagiu cald lucrătorilor şi realizărilor lor, reamintind publicului său cui se datorează minunile arhitectonice împodobind peisajul, ca şi siguranţa vieţii celor de sus, cu câtă artă şi sacrificiu sunt ele realizate, transformând astfel pe anonim într-un erou de epopee.

Peisajul ocupând restul de trei pătrimi ale spaţiului grafic, cu podul său lung, cu furnicarul acoperişurilor din depărtare, cu vegetaţia, apa sau muntele abia văzut contribuie la sublinierea acestui mesaj. Căci elementele naturale abia sunt schiţate şi aproape deloc colorate, pe când atât podul cât şi acoperişul, prin accentuarea lor coloristică vin să amintească încă o dată de rodul mâinilor bătătorite preschimbând faţa pământului, printr-aceasta făcându-se ecou al imnului triumfal al muncii, din prim-plan, al acelei entuziaste cuceriri a înălţimilor vădită de omul căţărat în punctul cel mai înalt al schelei, privind în zare, de parcă ar scruta bucuriile viitorului.

35. „Femei ademenind călători în hanuri, la Goyu”. S-a întunecat. Nu e o seară ale cărei spaţii largi să grăiască de libertate sau de odihna binemeritată, unde nu se oferă privirii răgazul unei curţi, liniştea unei grădini (deşi ele există, gardurile şi pomii lor sunt însă înghesuiţi între ziduri, mutilaţi, pierduţi în umbră). Acoperişuri şi faţade, prevestind prin ritmica loc monotonă peisajul urban industrial modern, care l-a apăsat atât de mult pe poetul Emile Verhaeren sau pe un alt gravor de geniu, expresionistul Franz Masereel.

Cu excepţia câtorva figurine micşorate de depărtare şi sufocate de umbră – toate liniile încep să se confunde în ea, această cale a posomorârii este pustie.

Doar clădirea cea mai apropiată de noi, în dreapta, este luminată: iluminare abundentă, fără a aduce lumină, dacă acest joc de cuvinte poate ilustra sentimentul artificialului care respiră din albul, galbenul şi bejul, toate bolnave de verde, emanând din fereastra fără geam şi din cadrul intrării fără uşă. Unui bărbat şezând pe marginea unui pat (de fapt un fel de estradă, cum găsim în casele japoneze), cu un membru inferior pe jos şi laba celuilalt odihnind pe genunchiul primului, abia de i s-au spălat picioarele. Femeia care a făcut-o tocmai ridică hârdăul scund de lângă sandale. El ţine strâns la subsuoară o sticlă de băutură, cu dop. Cumva în spatele lui, o altă femeie, plictisită, îşi reazimă capul în pumni, sprijinindu-se pe coate, la ceea ce am numit fereastră. Priveşte, absentă, pe stradă. Scena urmărită am mai văzut-o de mii de ori.

Un bărbat, cam trecut, cam durduliu şi foarte speriat, a fost înşfăcat de guler de către o femeie cu mâna crispată ca o gheară; este împins către han. O tovarăşe de-a ei şi-a înfipt braţele în părul acesteia şi încearcă s-o determine să-i dea drumul prăzii. Dacă ar izbuti, nu i-ar rămâne altceva decât să se bucure ea de vânatul şterpelit vânătorului. A treia soaţă a lor le priveşte cu răutate, pizmă şi dispreţ: vulpea care afirmă că sunt strugurii acri. În spatele femeilor care se jumulesc, un beţiv cu trupul zigzagat de ameţeli, abia găsindu-şi echilibrul în băţ, privind în pământ, în căutarea drumului. Triste plăceri ale burgului din veacul trecut.

37. „Interiorul unui han din Akasaka”. Curtea interioară a unui han. Clădirea, cât se întinde, precedată de o prispă scundă de scânduri, pe stâlpi scurţi. Două încăperi în unghi drept. Prin uşile larg deschise pătrundem înăuntru cu privirea.

Una, în faţa noastră, este camera de oaspeţi. Bărbatul care gustă bucuriile oferite aici stă tolănit cu spatele la noi, rezemat într-un cot. Fumează, înconjurat de ceşcuţe consumate, cu o tavă înainte. În faţa lui o altă uşă, în cadrul căreia au îngenunchiat o slugă în albastru şi o slujnică în verde înfăţişându-i două mese minuscule pe care se află noi bunătăţi. Încăperea din care vin cuprinde şi o scară pe care se văd coborând de la etaj picioarele altei figurine. Într-un ungher, spatele unui personaj ghemuit.

În odaia din dreapta, două femei îşi fac toaleta. Cea cu faţa la noi, al cărei veşmânt este tăiat din mătase albă, cu mari carouri albastre, pare să-şi atenueze fardul de pe bărbie cu o cârpă albastră. Urmăreşte rezultatul într-o oglindă rotundă cu mâner. De cealaltă parte a unei mese de toaletă, o altă femeie, în kimono verde cu carouri albe, înfăşurată înt-un brâu portocaliu, îşi înfige un ac de păr în cocul negru, privindu-şi şi ea reflexul din oglindă. A treia (straie albastru stropit cu margarete gingaşe), în picioare, se apleacă să le spună o vorbă. Ţine sub braţul stâng o pernă cărămiziu închis. Tot lângă ele, un sfeşnic pe picior, cu o lumânare albă. Lângă peretele din fund, o stivă de saltele îndoite, la care revin nuanţele de bază ale gravurii, efectul lor sugerând o mare voluptate coloristică. Pe un cuier, îndărătul celor dintâi femei pomenite, atârnă două haine vernil şi albastru închis cu carouri negre.

Un pin în prim plan îşi răsfrânge cu generozitate ramurile către dreapta şi stânga, ca şi când ar spune: Bucureţi-vă, eu sunt straja voastră.

38. „La marginile Fujikawei”. Caracterul autobiografic al gravurii acesteia are o importanţă deosebită, întrecându-l chiar pe cel documentar care, şi el, este de prim odin. Obiceiul impune ca de 1 august să se facă schimb de daruri în cinstea culesului recoltei. Pe sub gardurile de chirpici albăstrui susţinând malurile de pământ deasupra cărora sunt alte garduri de şiţă ce ne despart de uliţă, se înşiruie convoiul care duce darurile shogunului din Edo, destinate împăratului din Kyoto. În 1832, Hiroshige a luat parte la această procesiune în dreptul căreia trei trecători s-au prosternat, aşteptând să se desfăşoare şirul de purtători ai omagiului shogunului. Am subliniat prosternarea, ea fiind foarte deosebită de ceea ce înţelegem prin aceasta noi, europenii; anume, bărbaţii stau pe vine, cu mâinile sprijinite pe genunchi şi cu bărbia coborâtă către piept. Ultimul amănunt nu s-ar părea să fie obligatoriu căci, exceptându-l pe cel din mijloc, care ţine capul plecat, tovarăşii săi din dreapta şi stânga se uită la el, de parcă l-ar asculta şoptind ceva. Lângă ei, doi căţei zburdând în jurul unui bolovan nu au învăţat încă ce este respectul faţă de oficialităţi. Desigur, shogunul epocii nu era atât de aspru ca nobilul din gravura „Râul Kakegawa şi muntele Akiba”, înaintea căruia nu crâcnea nimeni şi nici să ofteze nu îndrăznea.

Copaci ca sălciile plângătoare, irizaţi de lumina începutului de zi, se profilează diafani şi dantelaţi pe cer, în spatele potoului indicator de pe drum. Lângă noi, ferigi fine se înclină în adierea blândă a vântului.

După ce împăratul îşi primi darurile, la întoarcere, Hiroshige începu munca ce în 1834 avea să fie încununată cu încheierea acestui ciclu de gravuri care l-a impus definitiv.

39. „Podul Yahagi, la Okazaki”. Dintre toate gravurile înfăţişând poduri, din acest ciclu, cea de faţă are aspectul cel mai tehnic; atât de specializat e încât sunt sigur că preluată de un arhitect contemporan i-ar putea sluji perfect pentru înălţarea pe dată a unei structuri similare, nerămânându-i decât să i se adauge dimensiunile, după studierea terenului. Desigur că nu asta impune o operă de artă. Dimpotrivă, minuţiozitatea tratării, precizia tuturor planurilor, indiferentă la o ierarhizare conformă distanţei, valorii estetice şi afective, ea caracterizând, aşa cum am prezentat-o acum, tehnica gravurii acesteia, nu poate decât să îndepărteze lucrarea de pretenţiile artistice. Patimei pentru realitate a lui Hiroshige i se poate întâmpla să năvălească în primul plan al creaţiei, obturând celelalte componente ale ei, fără ca prin aceasta să i se aducă prea mare vină, atât este de clocotitor interesul său pentru calităţile realului. Dar când încălcarea echilibrului lăuntric numit talent (sub acest cuvânt ascunzându-se cele enumerate mai sus, ca şi multiple alte capacităţi) s-ar săvârşi o singură dată, gravorul nipon n-ar mai putea constitui obiectul admiraţiei noastre, nefiind altceva decât un desenator de duzină.

În pofida tratării detaliate a lăstărişului crescând de sub cadrul inferior, egală aceleia în care s-a prezentat vegetaţia de pe malul opus al râului, în pofida amănunţirii castelului şi satului Okazaki din depărtare, cei doi munţi (vânăt-brun şi verde-albastru, cel din urmă topindu-se în portocaliul storcit al apusului) izbutesc, printr-un efort remarcabil, să salte planşa peste graniţele platitudinii, într-o lume ameninţată de un mister neprecizat, într-o lume asupra căreia planează un fior.

40. „Târg de cai la Chiryu”. Imaşul acoperit de ierburile galben crud ale lunii martie (târgul începea la 25 martie şi ţinea 10 zile) se întinde de la un capăt al zării la celălalt, întrerupt numai de câteva case cu doi-trei pomi în preajmă, vizibile la dreapta, tare departe, şi de un copac falnic şi viguros, lăsat să crească în voie în mijlocul suhatului lui. Potecile (le citim după dispunerea vegetaţiei) îl împart în trei triunghiuri inegale, două dintre unghirile lor întâlnindu-se pe baza celui de al treilea; acest punct de întâlnire nu concide cu acela unde se încrucişează diagonalele. Multiple stănoage înfipte în pământ susţin prin jocul lor de linii verticale paralele, distribuite în mai multe cercuri, măreţia arborelui izolat. Caii, adunaţi în trei grupuri inegale, pasc priponiţi. Unul, doi, s-au întins, osteniţi. Câţiva privesc în zare. De undeva din stânga un om îşi aduce animalul la vânzare. Un altul şi-l leagă de un stănog apropiat de noi. Majoritatea sătenilor s-au adunat sub pom, să se târguiască, să mai schimbe veşti, să stea la taclale. Lumina nu s-a aşezat bine. Vor mai veni oameni, vor mai sosi cai. Timp de zece zile şi nopţi, siliştea va fi în mare fierbere. Apoi va amorţi iar, rar tulburată de câte un trecător, din visele ei cu mânji albi, fremătători.

„Poţi să vii la masă”, mă îndemnă Gheorghia.

M-am ridicat anevoie. Cam înţepenisem în aceeaşi poziţie. M-am îndreptat din şale, cu braţele îndoite, cu palmele sprijinite pe partea dindărăt a şoldurilor. Şira spinării mi-a troznit. Aşa păţesc când nu mă mişc câtva timp. Pe urmă vine regretul: de ce n-oi fi făcând gimnastică?!

Aşezându-mă, am întrebat-o pe Gheorghia: – „Ai transcris imprimarea mea pe caiet?”

— Da. Să treacă timpul cât erai plecat.”

— Ai răbdare.” am şuierat admirativ.

— Mai bine zis încercam să mi-o educ.”

Am tăiat ceapa în patru. I-am întins două sferturi.

— Cam acum un an, pe vremea asta, am întâlnit-o pe strada Câmpineanu, când era cu mama ei, nu?” o întreb.

— Da. Ne întorsesem de vreo două săptămâni din concediu.”

În cursul vacanţei, Gheorghia şi cu mine discutasem în mai multe râdnri că ar fi fost oportun să o punem în legătură cu Şerban. El, ca student, reprezenta pentru mine ceea ce fusese ea ca elevă. Din primele zile se apropiase de sufletul meu. Mi se încredinţase: că scrie, că adună poveşti, strigături. Că a apucat să publice, când era liceist, un articol, o poezie. Întâlnindu-ne azi, mâine, ascultându-l citind, iscodindu-l asupra proiectelor sale, urmărindu-i visele, stând după-amieze şi seri întregi cu el, străbătând pe jos, în pas de plimbare, toată distanţa de la Institut acasă, însoţit de el, arătându-i clădiri memoriale ale Bucureştilor, monumente, m-am trezit retrăindu-mi adolescenţa alături de el, respirând încă o dată din aerul celor pregătiţi să cucerească viaţa. Când a ajuns în anul III, i-a apărut prima carte. O urmărisem evoluând pagină de pagină. După depunerea ei la editură, m-am împrietenit cu redactorul; azi o vorbă, mâine alta, săptămânal aminteam despre existenţa ei, despre calităţile textului, atât de reale, dealtfel, până ce, în sfârşit, sosi clipa corecturii. L-am împins să înveţe o limbă străină suplimentară, iar după absolvire, l-am convins să se înscrie şi la doctorat. L-am socotit şi continui să-l socotesc o mare speranţă a literelor noastre. Ce soţ mai bun putea ea găsi? Şi ştiam prea bine cât îşi dorea mama ei să o scoată din singurătate, să o mărite. În atâtea rânduri mă sunase la telefon, ori se deplasa la noi, să o influenţeze prin mijlocirea noastră în sensul hotărârii de a se căsători.

Atunci când păruse decisă (aceasta avusese loc cu doi ani în urmă; el, încă, nu îmbrăcase pentru noi chipul unui pretendent posibil) a avut ghinionul să se îmbolnăvească.

— Ai mers şi la spital, s-o vizitezi”, îmi spuse soţia mea.

După operaţie, în cursul căreia fusese gata să moară, am făcut o vizită, într-adevăr, la spital. Mama ei nu era acolo, dar eu eram. Tânărul asupra căruia căzuseră sorţii zvârliţi de mamă, nu s-a arătat hotărât pentru căsătorie ci, mai curând, pentru o aventură trecătoare. Ea s-a retras iarăşi în sine. Nu mai avea nici măcar mângâierea literaturii. De când intrase la facultate (aceeaşi urmată şi de mine la timpul meu) şi cu atât mai mult după ce fusese repartizată profesoară, scria tot mai rar şi, nu ştiu cum, tot mai sec, mai contrafăcut. Este adevărat că de când îşi luase repartiţia, loviturile veniseră una după alta. Mama ei îi alesese oraşul unde profesa, deoarece familia avea rude acolo. Mătuşile în cauză se dovediră nişte hiene provinciale, supraveghiindu-i până şi somnul. O înhămară, în timpul liber, la educarea şi supravegherea unui nepot, peste care, o ţineau de vorbă până cădea moartă de somn, să nu aibă deloc răgaz pentru sine. Târgul, prin clima lui, era contraindicat maladiei sale congenitale. Noi o avertizasem. Mama ei visa să se despartă şi să revină în sânul propriei sale familii, ori să facă asta odată ieşită la pensie. Prin expedierea fiicei acolo, îşi pregătea viaţa ulterioară, să nu cumva să se simtă izolată când avea să arunce zarurile în acest sens. Boala tinerei se agravă până la acea criză ce o aduse în pragul morţii. Din pricina stării rele a sănătăţii sale nu făcea faţă nici catedrei. Nu avea vlaga de a se impune. Turbulenţa, vioiciunea nestăvilită, neastâmpărul copiilor, trăsături fireşti pentru alţi profesori, pe ea o chinuiau peste puteri, o măcinau, îi clătinau încrederea în sine. Şi mama ei care ne tot îndemna s-o convingem să-şi schimbe felul de viaţă, să iasă şi ea cu un băiat, să lege o prietenie.

— Am chef să-mi citeşti cu glas tare textul transcris, cum îmi citeai altădată.”, mi se adresă Gheorghia.

Pentru aceşti elevi, pentru aceşti studenţi, mi-am părăsit propria viaţă, am neglijat-o pe Gheorghia; aşa ne-am înstrăinat unul de celălalt, am ajuns să ne suspectăm fiece cuvânt, fiece gest, să confundăm solicitarea cu imputarea sau chiar s-o atragem pe aceasta (de ce folosesc oare pluralul? Nu am nici acum curajul să mărturisesc că vina a fost a mea şi numai a mea?)

Am răsuflat uşurat. Simţeam cum creştea în mine o dragoste veche, o încredere pe care nu o mai simţisem de ani de zile. Casa noastră era iarăşi plină.

Ne-am aşezat alături, ca la începutul serii. Gheorghia a luat în mâini volumul cu stampe, eu caietul. Urmărea imaginile ilustrate de cuvintele mele rostite cu glas tare.

41. „Prăvălii din Narumi unde se vând faimoasele Arimatsu Shibori”. Stradă largă cu prăvălii mari, lăsând să se ghicească cât sunt de înstăriţi negustorii. Stofele boite (arimatsu shibori, după numele oraşului Arimatsu) sunt expuse pe nişte podiumuri apărate de soare şi intemperii de streşinile prelungi sprijinite pe câte doi pilaştri. Clientul ia loc pe podium, priveşte, alege, se târguieşte cu neguţătorul care şade cu picioarele încrucişate sub el.

O doamnă este purtată într-o lectică. E precedată de două slujnice. Au pornit-o la târguieli. Mai în urmă vine un călător călare. Atât el cât şi animalul cad de osteneală. Numai omul mânând calul de frâu, ca şi culiul care păşeşte în urmă-i, nu îşi vădesc sfârşeala datorată mersului de o zi.

Plopii înseraţi nu mai nădăjduiesc adieri.

42. „Serbarea alergării de cai, la altarul Atsuta, din Miya”. Atât este de aproape de noi o tori încât nu-i putem vedea decât un colţ. Se disting crăpăturile lemnului trandafiriu supus când soarelui, când ploii. În colţul diametral opus, două clădiri, tot din lemn, cenuşii, în faţa cărora s-au aprins sub cerul liber două focuri de vreascuri. În cea mai din faţă, două siluete feminine la fereastră; alta şade în prag; a patra s-a ghemuit în faţa focului şi-l aţâţă. Trei bărbaţi trec. Toate aceste siluete sunt învestmântate în negru.

Alergarea de cai este un joc sportiv. Frâul animalului este tras, de o parte şi de cealaltă, de către doi bărbaţi; prinse de şa, atârnă două curele, lungi de mai mulţi metri, de-a lungul cărora se înşiruie perechi de bărbaţi agăţaţi de ele, să înfrâneze goana calului. Cei de la crupă, cu nuiele în mâini, îl biciuiesc. Toţi fug nebuneşte în ritmul lui, în chiote, îndemnuri, urlete, hohote. Două astfel de convoaie s-au năpustit în spaţiul liber din faţa noastră, ambele ţâşnind din dreapta, pe direcţii aproape diagonale. Întrecere populară veselă şi zgomotoasă, amintind de epoca domesticirii cailor sălbatici şi de eroismul anonim al îmblânzitorului.

43. „Intrarea în portul Kuwana”. Oraşul portuar Kuwana începe pe coasta înaltă şi abruptă, îndiguită sub forma unor ziduri piezişe de piatră, linse de talazul neliniştit care îşi lasă spuma pe ele năclăindu-le. Casele albe, acoperite în unghi ascuţit, despărţite de o vegetaţie bogată revărsată peste ele, par nişte construcţii anume făcute să bucure ochiul navigatorului apropiindu-se de casă, grăindu-i despre o masă îmbelşugată, un pat odihnitor, prezenţa unor mâini harnice de gospodină. De pe culmea al cărei piept rezistă valurilor faleza scade lin către portul propriu-zis; activitatea febrilă a acestuia se desfăşoară în afara limitelor îngăduite privirii noastre.

Cerul este incert, albicios; marea se zbuciumă, vrând, parcă, să reţină cele două corăbii: au început să-şi coboare velele unice, în apropierea radei. Altele câteva zăbovesc la oarecare distanţă, ca şi cum ar urmări cele ce se petrec aci, între fierberea potrivnică a apelor şi voinţa omului de a reveni acasă, de a forţa intrarea în golful Ise, la gura râului.

Ibi.

Celebră carnea de vită din Kuwana, altădată! Eforturile marinarilor vor fi răsplătite în faţa farfuriilor aburinde.

44. „Râul Mie, la Yokkaichi”. Perspectiva unor întinse mase foşnitoare de bambus, aplecate de vânt. Malul dinspre noi al râului Mie se prelungeşte între unde ca o limbă de pământ apărată de dezmembrare printr-o structură din lemnul aceleiaşi plante. Ea este continuată cu o punte dreaptă, pe stâlpi înalţi, legaţi între ei cu bârne dispuse în chip de semn de înmulţire, tăiat printr-o bară verticală. Un om îşi face drum pe ea, să treacă de cealaltă parte a râului Mie; păşeşte cu dificultate, împotriva mişcării aerului, sprijinindu-se în băţ. Pelerina îi este umflată de repetatele năpustiri ale nevăzutei puteri. Un pelerin care îl urma, purtând agăţată pe după umeri cutia cu mască întâlnită în gravura „Înserare la Numazu”, a fost obligat să se întoarcă pe neşteptate, în goană. Suflarea nebună i-a smuls pălăria de paie de pe cap şi o învârteşte că abia de o mai vezi, ca un cerc bătut în drum de un copil îndemânatic. Bărbatul ai zice că s-a împleticit, încurcându-se în propriile-i picioare. O salcie pletoasă râde în urma sa, scuturându-şi pieptul căzut.

Nici o corabie n-a mai părăsit micul port rural abia zărit în depărtare. Catargele sau agăţat de văzduh şi rezistă.

45. „Apropiindu-ne de Ishiyakushi”. Din păcate, templul Ishyiakushi – de la numele lui provine numele satului – nu-l putem vedea. Numele este dedus din acela al unei statui de piatră (ishi): Yakushi Bodhisattva, sculptată de Kukai, de dimensiuni impresionante: şaptezeci de picioare jumătate, omagiu nipon adus celui care a fost.

Buddha.

În schimb, imaginea rustică este printre cele mai bogate din acest ciclu. Drumeagul trecând pe la dreapta noastră duce către casele de dimensiuni variate, unele cu acoperiş de stuf, altele cu ţiglă roşie, altele având pocrişul vopsit în verde, după starea sălăşluitorilor lor. Ca să ajungi la ele, treci printre două grupe de plopi falnici şi plute cochete, astfel adunate încât alcătuiesc un portal majestuos. Abundenţa frunzişului cu chip schimbător conferă viaţă acestor imenşi stâlpi mişcători. Ei amintesc de acea fotografie în care Brâncuşi a suprapus peste clişeul cu propria sa imagine acela al unui vas cu flori, obţinând astfel un 'portret filosofic' (dacă termenul ne este îngăduit); distincţia dintre lumea vegetală şi cea a animalelor nu se mai poate face; nu şti când triumfă lujerul asupra cărnii sau conturul obrajilor asupra florii; frunza şi pleoapa sunt una; lobul urechii şi mugurele abia crestat de pulsaţia creşterii îşi vădesc izvorul comun. În masa gelatinoasă a peliculei are loc o mutaţie biologică: ea rezumă esenţa întregii sculpturi a ţăranului gorjan. Căci ce altceva decât mutaţia de la o stare la alta este tema operei sale?

Ş i aici bănuieşti, în spatele ramurilor înfiorate, chipuri de moşi şi babe îmbiindu-te să le calci pragul.

Satul este năpădit de tufe şi arbuşti, cam desfrunziţi: vara e târzie. Câteva căpiţe sau adunat la sfat, în două tabere de bârfitoare. Printre ele, două femei cu grebla în mână, trag cu urechea. O pereche de bărbaţi poartă un coş pe umeri, susţinut de un băţ ce le impune un mers ritmic. În sat, un băiat trage un cal, pe urmele unui bătrân cocârjat.

Apoi, dincolo de case, apusul, vatră de jăratic, întrevăzut prin petecul de horbotă a crengilor nude. De îndată ce începe a urca cel dintâi deal, învelit în straiul său verzui atât de moale, cătinel creşte şi pădurea de brazi respirând sănătate şi îndrăzneală. A doua colină se înverşunează, mai înaltă şi mai întunecoasă în vârful potopit de copaci înghesuiţi unul în celălalt, parcă de spaimă, pentru ca ieşind pe dreapta mai departe decât tovarăşul său, să i se moaie culoarea către căldura laptelui. Şi mai adânc în spaţiu, se profilează imaterial un munte cu urcuşurile şi podişul plutind albastru închis peste vapori.

Iarăşi aşternuturi ale luminii crepusculare.

46. „Ploaie la Shono”. Tomikichiro Tokuriki afirmă că în nici o altă gravură al cărei subiect este ploaia, Hiroshige nu şi-a dat mai din plin măsura talentului. Să mergem mai departe, spunând că această lucrare întrece în compoziţie, culoare şi mai cu osebire transparenţă, tot ceea ce a creat marele artist în cadrul acestui ciclu? Să-ţi citez o remarcă a comentatorului abia pomenit: „Şi Van Goh a folosit ploaia ca subiect; or, ne amintim că această idee i-a venit de la artiştii japonezi, gravorii ukiyoe”. Adaugă: „Aproape că auzi ploaia căzând”, referindu-se de data aceasta la imaginea noastră.

Ce este atât de deosebit în gravură? Nu numai că auzi ploaia căzând, ci o simţi cum te udă. Întreaga atmosferă este saturată de umezeală. Te-a pătruns frigul până la oase. Ţi-a muiat gândurile. Răsuflarea înoată. Parcă ai ţine ochii deschişi sub apă. Cerul se revarsă neîncetat. Copacii arcuiţi s-au preschimbat în vegetaţie acvatică. Oamenii se învârtesc pe drum ca tomatele verzi, morcovii şi hreanul în saramură. Unul joacă hora, prins de vârtej, amonte, altul în aval. Sub pelerinele lor din rogojină sunt ca nişte dopuri în voia valului. Când cineva foloseşste umbrela de hârtie, trebuie să-şi rupă trupul în două, s-o apere de a nu fi sfâşiată de curgerea continuă. Unul dintre cei doi purtători de lectică a înţeles că hainele nu mai au sens. Şi le-a înnodat peste brâu, lăsându-şi trupul spălat în voie, de sus până jos. Drumul costiş s-a învineţit de frig. Pădurea s-a acoperit de o paloare a sufocării. Printre ramurile din vârf, se prăbuşeşte o adevărată cascadă lividă, cu vagi urme de palpitări sângerii. Şi căderea apei nu mai conteneşte.

47. „Scenă înzăpezită la poalele castelului Kameyama”. Până şi pietrele cimentate de sub piciorul castelului Kameyama sunt învelite în nea, una da, alta nu. Panta diagonală, urcând către el abia dacă mai recunoaşte linia şi punctul de altă culoare decât albul, consemnând vegetaţia ascunsă ori pe cea străduindu-se să reziste proiectată pe cer, atunci când manşoanele de zăpadă în care a fost afundată o împiedică să-şi mai confirme existenţa verticală. Cu atât mai mult se cufundă totul în indescifrabile mase de fulgi îngheţaţi, cu cât următoarele trei coline au exact aceeaşi înclinaţie. Între ele, casele, rotunjite sub poverile lor de ninsoare adormită, s-au preschimbat în perne de puf, moi cum nici împăraţii din basme nu visează. O pădurice, alta, a treia, arată ca oşti de purici migrând.

48. „Dimineaţa devreme la un bonjin din Seki”. Acest oraş al plăcerilor se înfăţişează ca o imensă scenă de teatru: rolul principal îl joacă cortinele albe, fastuoase, cu un mare cerc albastru imprimat pe ele; în cerc, un model decorativ. Tiparul revine în negru, pe fond trandafiriu, şi în alb, pe vernil deschis. Mai mult, în prăvălia din stânga noastră există un joc de mari planuri decorative unde se înfruntă albastrul cu desen roz, culorile negru, galben, verde cu dungi, felurite griuri, într-unele abundând trandafiriul. Structura de bază este una amplu orizontală, suprafaţă tăiată vertical de copaci (prezenţi în imagine, ori ale căror trunchiuri se ghicesc după coroane), stâlpi, garduri, potouri indicatoare. Între aceste ritmuri precise oscilează siluetele umane, cu poziţiile lor vii, stângace, şirete, curioase, în aşteptare, toate surprinse în plină discuţie vehementă, cu forme variind de la slăbănogul fără vlagă la pântecosul înfierbântat. Linia curbă, de bază în cercurile specificate la început, reapare în felinare şi triumfă în personajele omeneşti.

49. „Muntele Fudesute, la Sakanoshita”. Rar se întâmplă ca o denumire geografică să îşi afle originea într-un fapt de artă. Iar când se petrece aceasta, putem deduce cu uşurinţă ce rol important joacă arta în simţirea respectivului popor. Prezenţa muntelui Fudesute în această gravură este binevenită prilejuind o cântărire a aprecierii artiştilor la neamul nipon. Căci „fude” înseamnă: pensulă; iar „sute” este una dintre formele verbului: a arunca.

Un celebru pictor, Motonobu Kano, se străduia de mai mult timp să picteze masivul de piatră cu urme de codri pe creste. Nimic din cele surprinse de penel nu-l satisfăcea. Veni o vreme când osteni şi, scârbit de sine, îşi zvârli pensula cât colo. Memoria folclorică reţinu gestul disperat al neputinţei omeneşti în faţa frumuseţii naturii şi-l imprimă definitiv în limbaj.

Hiroshige şi-a amintit provocarea şi cum nu s-a dat la o parte din faţa nici unui element peisagistic ce ar fi putut reţine atenţia călătorului prin vechiul Tokaido, a atacat pieptiş imbatabilul Fudesute.

Ne aflăm alături de gravor, la marginea unui podiş sterp, pe buza perpendiculară a unei prăpăstii. O ceainărie sub şopron slujeşte drept adăpost câtorva bărbaţi împotriva razelor necruţătoare. Doi dintre dumnealor au rămas să-şi soarbă tacticos ceaşca afară: unul pe vine, celălalt în picioare. Un ţăran cu pălărie îşi mână de frâu calul; pe urma lor se grăbeşte un copil. Clienţii şi-au părăsit bagajele în soare.

Cât apucăm să vedem din căderea bruscă a stâncii constituie amarnic leagăn pentru câteva fire de ferigă suspendate deasupra neantului.

Pe peretele opus al hăului, lumina se reflectă ca într-o oglindă, nemailăsând vederii nici un contur, înecate cum sunt formele în valul de sclipire. Acolo unde roca devine tot mai personală, colţoasă ca nişte măsele crescute anapoda, care încotro, şi încălecate una peste cealaltă, putrede de carii, cu smalţul căzut şi materia înnegrită, începem să distingem un chin elemental, o vânzolire pocită şi primitivă, din crevasele căreia urcă perii neorânduiţi şi chiar zbârliţi ai unor tufişuri ţepoase, năclăite, hirsute.

Seninul muntelui, posibil dar încă ideal, îi vesteşte o culme sinilie, depărtată.

50. „Ploaie de primăvară la Tsuchiyama”. Tsuchiyama doarme, ascunsă de nişte plopi. Pesemne a nins de curând. Neaua, însă, a fost spălată de pe frunze de ploaia deasă şi măruntă. Pe pământul pietros au mai rămas petece albe. Chiar şi aici, în dreptul punţii drepte şi late ca pentru trei persoane puse cot la cot. Ea uneşte cele două maluri stâncoase ale unui torent umflat şi vijelios. Malul dinspre noi urcă, tăiat adânc de ape. Din vârful lui atârnă un smoc de plante ruginite supravieţuind iernii. Un grup de muncitori (albatru şi brun-cărămiziu) străbate puntea. Bărbaţii păşesc strâns. Câţiva ţin capetele în piept. Câţiva ţin capetele în piept. Abia de poate trece ploaia printre ei. Aproape că nu se vede nimic înainte. Ziua se ascunde după multiple cortine de borangic întunecoase.

52. „Han la Ishibe”. Clădirea este impunătoare, lungă şi lată, comparată cu celelalte case, ale căror dimensiuni le judecăm după micile acoperişuri risipite printre copacii golaşi cu crengi dese, scăldate în lumină. Pare făcută să adăpostească în lăuntrul ei jumătate din aşezare. Cei doi munţi tociţi din zare vestesc întâii aburi ai dimineţii. Dar oamenii au şi început să părăsească locul unde au dormit, cu spinările încărcate, cu beţele în mâini. Sigur, a mai rămas un cal legat de un stâlp. Curând va fi pornit şi el la drum. O slujnică trebăluieşte în preajma hanului. Cine să mai zăbovească atunci când soarele cântă din chimvale de lumină?

53. „La Kusatsu, în faţa unei prăvălii de prăjituri din orez”. Două lectice verde deschis trec, una pe lângă cealaltă, purtate de către patru vlăjgani, numai cu şoldurile acoperite. Cea care se îndreaptă către stânga noastră are şi privilegiul unui staroste care zbiară şi tună la omul din frunte. Rolul acestuia este mai uşor decât al tovarăşilor săi, dar ingrat şi barbar. El nu cară ci, agăţat de o funie petrecută peste umărul drept, târăşte din fugă, băţul de sprijin al lecticei, obligându-i pe cei doi cărători să ţină pasul. Al patrulea împinge acelaşi băţ din partea posterioară, imprimând şi el ritmul goanei.

Cealaltă lectică, mult mai încăpătoare, cu înfăţişare de căsuţă, este dusă într-un ritm mai omenos de culii dispuşi perechi.

Este limpede că localul acoperind aproape întreg fundalul nu constituie subiectul gravurii. Acesta este contrastul dintre răgazul oamenilor cărora situaţia socială le îngăduie gustarea unei prăjituri de orez, fără grabă, şi chinurile celor mai săraci dintre semenii lor care, între timp, îşi sacrifică viaţa pentru huzurul muşteriilor bogaţi, prea leneşi ca să-şi folosească până şi propriile picioare, îşi canonesc umerii în nădejdea unei porţii din acelaşi orez, dar cât de amar.

Într-un număr cel puţin egal remarcăm slugile hanului, o pedichiuristă, o spălătoreasă de vase, o femeie şi un bărbat servind la mese, rândurile acestora fiind întărite de către alţi purtători de bagaje ori lectici, precum şi, pe o uliţă laterală, de către doi săteni împovăraţi cu traiste şi pachete.

Doi cai, unul, gonindu-şi muştele de pe picioarele din faţă, celălalt pregătit şi fie încălecat, stau priponiţi de stâlpii prispei. Rolul lor în compoziţie este simbolic. Ei fac legătura între bieţii oameni care se agită în prăvălie şi cea care asudă afară: animal de povară. Un al doilea element simbolic este piaţa goală unde aleargă cărăuşii. Ea îi izolează de lumea acelora care se bucură de viaţă.

54. „Ceainărie şi hashiri-i în Otsu”. Iar înserează. Să ne sorbim ceaiul pe îndelete. În acest târg, cel mai răsărit de pe malul lacului Biwa, Hiroshige ne oferă desfătarea ultimului ceai fierbinte. Privirile şi auzul ne sunt delectate de clipocitul străveziu al unui havuz (hashiri-i). De la el şi-au luat numele şi gustoasele turte de orez ce se vând aici. Mai mult, ni se prilejuieşte şi cumpărarea unor suveniruri: gravurile populare.

Stropii răcoroşi ai apei ne înfioară obrajii şi mâinile de câte ori se întâmplă să ne atingă, purtaţi de adiere. Parcă ar sfârâi pe pielea arsă de pojarul drumului parcurs, uscată de vântul sec şi deseori colbăit. E o senzaţie agreabilă a trezirii la viaţă. Cutreeră pretutindeni, ca într-un vis. O femeie spală rufe la fântână, aplecată cu spatele la noi. Odată clătite, le pune într-alt ciubăr. Se mişcă voiniceşte, sănătos. Un copilaş îi dă târcoale, ţopăind. Un convoi de care trase de câte un bou s-a angajat pe strada principală, ajungând până în dreptul nostru. Transportă legături de bambus, clădite înalt de parcă ar fi clăi.

Deasupra jugului, până la capătul oiştii, un coviltir albastru: să apere truditorul nevorbitor de razele săgetătoare.

Casele din preajmă au fost părăsite în zori. Oamenii sunt la muncă. Se vor întoarce curând. La ceainărie, însă, s-au adunat mai multe gospodine. Mai schimbă o vorbă, o veste, un sfat.

Copacii şi arbuştii şi-au scuturat umerii înfrunziţi. Se desmorţesc înainte de a se pregăti de culcare. Aşternutul cerului s-a aurit deasupra muntelui Osaka care se tot depărtează.

55. „Podul Sanjo, din Kyoto”. Ne aflăm în pragul fostei capitale, la capătul unei drumeţii care, pe timpul lui Hiroshige, dura două săptămâni. Un ultim pod, apoi oraşul. Construcţia celui dintâi este examinată cu foarte mare atenţie şi sunt consemnate numeroase detalii tehnice, cum s-a întâmplat şi cu podul Yohagi, din Okamaki. Dar sentimentul nu mai este acela resimţit în faţa unui plan ingineresc (îţi aminteşti gravura). Dimpotrivă, minuţia desenului are ceva din acea „ultimă privire” fixată cu drag, ca pentru o eternizare goetheană a ei. Rolul măreţului pod este simbolic. Plin de femei – se plimbă la adăpostul cochetelor umbreluţe de soare – de bărbaţi ce calcă romantic sau grav pe scândurile lui, cinstit de prezenţa unui om – filosofează de la înălţimea balustradei, lăsându-şi ochii furaţi de munca unor culii care cară stive de pachete, podul Sanjo pare un rezumat al bogatei vieţi în care ne-a introdus, pe rând, fiece gravură anterioară, un rezumat filmat cu încetinitorul, ca o trecere în revistă a amintirilor din călătorie imprimate în memorie.

Ne aşteaptă oraşul. Aici vom fi smulşi din ritmul visării şi îmbrânciţi în clocotul urban.

Nu te întrista. Şirurile de munţi albi-albăstrii, vineţi, verzi sau cafenii, profilaţi în depărtare, ne vestesc noi călătorii posibile. Peisaje fără sfârşit ne aşteaptă. Viaţa ne cheamă.

Gheorghia puse mâna pe mâna mea care ţinea încă deschis caietul gros.

— Atâta timp, dragul meu, am văzut numai prin tine.”

Am privit-o. Ochii ei, ochii aceştia închişi atâta timp. M-a cuprins o uşoară ameţeală. O iubeam. O iubeam ca la început. Apoi ne-am trezit sprijinidu-ne capetele unul de celălalt. Buzele ni s-au întâlnit fără să ştim ce se petrecea cu noi.

— Pentru ce m-ai părăsit? „ şopti ea, între sărutări. Mai târziu am auzit-o rostind trist: „Merita? „

Răspunsul îl purtam cu mine.

În seara aceea când am întâlnit-o cu mama ei pe Câmpineanu, de la început i-am spus că vreau să-i fac cunoştinţă cu Şerban. I-am explicat toate despre el, cu entuziasm, cu căldură.

Privirile îi străluceau. Înţelegea. Mă înţelegea. Mama ei m-a întrerupt.

— Şi unde funcţionează?”

— În oraşul natal”, am răspuns, numindu-l.

— Ea ar trebui să se mute acolo?” păru indignată.

— Este un oraş mai important decât cel unde se găseşte acuma. Are o bibliotecă publică excepţională, câteva muzee, teatru, o revistă literară. „

Strâmbă din nas.

— Lăsaţi că-l ştiu eu: un târg împuţit.”

— E mai frumos decât Bucureştiul. „

— Dar acum ea stă la o mătuşă de-a mea. Între neamuri.”

— Însă nu este fericită. „

O privi cu săgetări în ochi, vrând să o mustre, parcă, pentru că recunoscuse aceasta unui străin, adică mie. Pe urmă:

— Să mai aibă puţină răbdare. Mai sunt doi ani până ies la pensie şi, după asta, mă mut şi eu cu ea. „

Ea tăcea zâmbind. Îşi muta privirile de la unul la celălalt, cu aerul acela adoptat de tineri când par să-i înţeleagă pe adulţii ce se ocupă prea intens de fericirea lor, aşa cum îi înţeleg şi pe copii. În cele din urmă o întrerupse pe mama sa, adresându-mi-se:

— Să îi daţi adresa mea, domnule profesor, să îmi scrie. Cine ştie. „

Peste câteva zile ne-am pomenit cu mama ei la noi acasă. Fierbea dar ştia să se stăpânească. N-a ridicat nici o clipă tonul. Nici un moment nu şi-a formulat limpede dorinţa. A refuzat să ia loc. M-a obligat să stau mai bine de un ceas şi jumătate în picioare, s-o ascult. Era un discurs de o rară dibăcie. Adulându-mă tot timpul (şi nu numai pe mine, ci şi pe Gheorghia, ba şi pe părinţii mei), din când în când aducea în prim-plan toate necazurile proprii, provocate de creşterea fiicei, de soţ, de proprii ei părinţi (victime ale celui din urmă, zicea), îşi scotea în evidenţă sacrificiul personal pentru ei şi, printre noi laude la adresa noastră, evidenţia necesitatea ca ea să îmbătrânească alături de copilul ei şi în mijlocul familiei proprii din oraşul unde i se afla fiica acum. Mai mult, elimină, de parcă m-ar fi contrazis (deşi noi nici nu deschideam gura, ci doar o ascultam), posibilitatea ca Şerban să se mute în oraşul ales de ea însăşi. În definitiv, Şerban având preocupări atât de asemănătoare cu fiica ei, amândoi s-ar fi închis în casă, să citească şi să scrie. Or, ea, mama, mai era încă tânără; voia să meargă la un film, la un concert de muzică uşoară. Şi aşa, când se ducea în vizită la fiica ei, o trăgea cu carul la cinematograf că, altfel, stă ca o pustnică în bârlog, cu nasul înfundat în tipărituri, scriind versuri.

— Ba n-am s-o mai las să fie nici profesoară. Să aibă o slujbă ca omul, să uite de toate fandoselile astea cu literatura!”

Curând a plecat. Am mâncat cu noduri, fără să scoatem o vorbă. Urma să trec pe la văduva unui fost profesor de-al meu, să-i duc, în semn de omagiu, ultima carte ce-mi apăruse. Pe stradă, la numai zece minute după ce am ieşit din casă, mi s-a făcut rău. Prima oară în viaţă când am simţit că leşin datorită unei jigniri. A trebuit să intru într-o cofetărie, să caut un loc, să beau o cafea tare.

Toată munca, toată dragostea mea, se vădeau inutile. Făcusem dintr-un copil neştiutor, provenit dintr-un sat suburban, o poetă, o profesoară de liceu, un avid cititor al celei mai subtile literaturi, o împătimită după pictură şi un degustător al celei mai pure muzici. Acum avea să se năruiască totul. Cum să mă lupt? Nu mai aveam cum.

Târziu, în luna mai, a venit acel telefon de felicitare pentru ziua mea de naştere. Apoi nimic. A trecut un an de la vizita mamei.

Acesta era răspunsul pe care îl datoram soţiei mele. Eşecul meu şi, cât pe ce, eşecul acestei căsnicii, adăpostul sufletului nostru.

— Va trebui să stăm cât mai mult timp împreună. Să facem excursii. Să călătorim. Vrei să mergem în Japonia? Da, vom merge în Japonia. Vom merge pretutindeni. Să ne interesăm la agenţiile de turism. Poate că se organizează vreo excursie în jurul lumii”, şopteam când unul, când celălalt, contopindu-ni-se glasurile, vorbind în acelaşi timp, beţi, iarăşi beţi de fericire.

Târgu-Neamţ – Bucureşti.