FLORI DE VIŞIN, TOAMNA.

Cine a mai pomenit să înflorească vişinii la jumătatea lui Brumar? E semn de toamnă lungă, zicea lumea. Ameninţaţi de o nouă iarnă fără foc, cum ne erau de ani şi ani de zile lunile anotimpului alb, de ni se prăpădeau bătrânii şi pruncii sub plapumă, nici o prevestire nu putea fi mai potrivită ca aceea fluturând în sărăcanul de pom din pragul casei lui Radu Sfetca. Pe lângă fericirea românilor, merita pomul însuşi o atare bucurie, deoarece, peste vară, îşi legănase pe braţe cerceii fructelor până i-au putrezit unul după celălalt de câte ploi îl podidiseră. Şi fusese un an rodnic nevoie mare! Cu alte cuvinte, dacă nu-şi încălzise oasele de lemn în cursul potrivit al verii, stăpânul lui, Radu Sfetca, nădăjduia pentru el să-i palpite seva măcar în acel ceas al vremii frumoase adusă de hazard pe neaşteptatelea.

Aşadar, cu mic, cu mare, ne-am pregătit pentru o întârziată căldură molatică, îmbietoare ca o senectute tihnită, dusă cu trupul încă în puteri şi cu capul pe umeri neclătinat, respirând seninătate şi deplinătate sufletească.

Ne învăţasem cu binele, poate, şi ne căutam liniştirea duhului zbuciumat de amintirea sângelui vărsat în decembrie 1989, în iunie al anului următor şi în septembrie 1991, o căutam într-o natură mai înţeleaptă decât semenii noştri sfâşietori de semeni. Nu se arătase ea blândă şi mângâietoare atunci când gloanţele românilor muşcaseră din copiii românilor, la îndemnul ofiţerilor români şi al partidului comuniştilor români? Aşteptam de la înţelegerea ei uşurarea nevoilor noastre de a ne încălzi iernile, pe care statul ceauşist nu se mai chibzuise de mult timp să le ogoiască.

Mişcat de astfel de simţăminte, era firesc ca la vederea celor doi fluturaşi vegetali – căci nu mai multora le dăduseră viaţă ramurile tânărului pom – Radu Sfetca să fi uitat de grijile toate, ca renăscut.

Nu ştiu dacă se vor fi desprins bine şapte file din calendarul agăţat în cuiul din bucătărie că, de Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir, fără de veste s-a năpustit pe faţa pământului o vijelie umedă şi, peste noapte, a nins viforât şi îndelung, sub un cer crud şi negru de patimă.

Întâiul gând al dimineţii lui Radu se îndreptă către cei doi bumbi veseli şi albicioşi, râzând de-a dreapta şi de-a stânga crengilor despuiate, ce i se voiseră îngeri binevestitori. Lărgindu-le suprafaţa simbolului, după năravul său de a căuta în orice nimic înţelesuri mai adânci decât purta, se întrebă de ce şi cei mai curaţi se lasă înşelaţi şi se năimesc gornişti ai unor minciuni sfruntate, cum o păţiseră florile nevinovate ale vişinului.

Oricât de ridicol ar fi fost domnul Sfetca (şi era conştient de acest haz fără voie stârnit prin simpla sa prezenţă), nu înceta să caute mai departe răspunsurile la dilemele ce-l chinuiau. De pildă acum, amănuntul pomicol fără însemnătate – oricât de surprinzător era – îl folosea pentru a încerca să rezolve, pe o cale nouă, anumite întrebări ce şi le punea în tărâmul eticii obşteşti. Nu este de mirare calea de ocol adoptată de el cât timp fiinţa umană şi societatea creată de ea atinseseră hotarul demenţei şi nu se mai lăsau adulmecate de raţiune. După exemplul începătorilor într-ale filosofiei, ajunsese să voiască a-şi deduce concluziile cu ajutorul glasului încifrat al fenomenelor Firii şi al făpturilor acesteia.

La ora aceea, saltul gândului său din zona botanicii până la împărăţia omului nu se opri la generalizare, la întregul spiţei. Nu. Ci asupra unui amic: Trandafir Bilan. Va să zică, în dimineaţa respectivă pe Bilan îl alesese să întruchipeze neîntinarea căzută în capcana înşelăciunii şi mânuită până la a deveni sol al Răului.

Prietenia îi unise timp de vreo cincisprezece ani. Nu una oarecare, ci o legătură a maturităţii, plămădită dintr-o pasiune comună: lectura.

Domnul Trandafir Bilan lucra ca redactor la editura unde uneori publica domnul Radu Sfetca.

Apropierea li se datorase interesului manifestat de cel dintâi pentru un studiu pus pe hârtie de către cel de al doilea. Acelui interes ştiinţific măgulitor, autorul i-a răspuns cu o implicare emoţională în anumite necazuri de servici încredinţate lui între patru ochi de către funcţionarul cultural sensibil la dezvăluirea erudiţiei scriitorului.

— Ce fel de om este?” m-a întrebat Sfetca înainte de a da curs unei invitaţii acasă făcută lui de Bilan.

— Dintr-o bucată„, l-am informat, eu fiind coleg de câţiva ani bunişori cu noul amic al lui Radu. „Are curajul să se bată şi cu ăi de la cenzură pentru o pagină bine documentată şi argumentată. De ce întrebi?”

— M-a lăudat cum nu se obişnuieşte, aşa că mi-a trezit suspiciunea. E firesc în ţara noastră şi-n timpurile acestea. „

— Trist, dar adevărat. „

După o scurtă pauză, am revenit la subiectul iniţial al convorbirii, dornic să continui prezentarea acelui tip ciudat, cu nas mare, dar nu şi lat, cu buze vineţii, cu pielea gălbejită ca la bolnavi, cu forma capului prelungă, cu firul părului subţiat, şaten albicios, cu ochii verzi-cenuşii, foarte vii şi arzători, plini de personalitate, cu fruntea înaltă foarte. – „Dacă te place şeful secţiei de istorie, moare cu capul pe umărul tău, apărând ceea ce semnezi. Dacă-i displaci, nu ezită să-ţi atârne o piatră de gât de n-o poţi duce.”

— Interesantă făptură.”

— E comunist sadea, vechi şi unul dintre aceia care nu se dezice. Drept şi neînduplecat. Fără îndoială că aşa este. Cu alte cuvinte, fii atent: tu, ca fost deţinut politic.” Îmi venea să adaug: 'Rişti'. Eu unul nu aş fi avut curajul să mă împrietenesc cu Bilan. Mă puteam aştepta la cine ştie ce schimbare de umoare, ce-mi putea deveni fatală. Era, totuşi, un capricios dubios.

Parcă pentru a mă contrazice şi a-mi face în ciudă, chipul mai totdeauna tensionat al lui Radu se destinse. Două cute în formă de semilună i se adânciră a zâmbet sub pleoapele inferioare, pecetluindu-i aspectul melancolic cu ceva incert contradictoriu.

— Mă amuză„, şopti maliţios, „că lipseşte o trăsătură din prezentarea ta: probabil că este un ghinionist. Îi place textul meu cum nu a agreat nici o scriere depusă pe biroul său în ultimii ani, mi-a mărturisit. Închipuie-ţi că este vorba despre scrierea unui paria.”

— Asta cam aşa este. Când te gândeşti câţi solicitanţi cu carnetul de membru de partid în buzunar are editura şi lui Trandafir Bilan tocmai pe tine să-i căşune. „

— Eh, chiar dacă nu sunt toţi membri, unii sunt înclinaţi să cocheteze cu comuniştii, alţii dispuşi să-şi aducă omagiul 'conducătorului mult iubit' la fiece sfert de filă sau să-şi împăneze literatura cu tot soiul de condimente utile liniei oficiale, din recuzita lui Adrian Păunescu şi a Cântării României! Începe să mă atragă situaţia în care m-am pomenit. Încă din închisoare mă fascinează ideea de a cotrobăi prin debaraua simţămintelor, aplecărilor, aspiraţiilor unui fidel al bolşevismului. Unul autentic. M-am săturat de tagma ariviştilor.”

— Şi de a fricoşilor şi conformiştilor nu? Te-apucă ameţeala când, oriunde te-ai întoarce, nu găseşti decât dintr-ăştia. Cum îi scuturi niţel, constaţi că fiecare are ceva de acoperit şi ceva de dobândit.”

— Îi roade o sete nebună să se salte pe ei înşişi şi să-şi caţere familionul cât mai sus.”

— Iar dacă n-o fac decât cât negru sub unghie, tot se declară fericiţi.”

Radu emise, după obiceiul său, o propoziţie de zile mari, ca un specialist în definiri paradoxale ce era:

— Şefi! Toţi se visează şefi! Fie şi peste tomberoanele ţării!”

Îşi luă cu de la sine putere câteva clipe de contemplare a imaginii pe care o născocise. Eram familiarizat cu astfel de momente când spiritul i se pierdea în amănuntele unei scene evocate. Îi puteai urmări pupilele mişcându-i-se ca în faţa unei panorame aievea. Întreaga figură îi participa la surpriza provocată de cele revelate de către propriu-i subconştient. Chipul lui constituia un spectacol ce merita cunoscut deoarece atât de puţini imaginativi avem şansa de a mai întâlni.

— Mi s-a întâmplat să stau în închisoare şi cu trei-patru granguri din partid. Cu o excepţie, toţi au înnebunit.”

— Nu-i uşor, îmi închipui, să te vezi condamnat de ai tăi. Dacă nici ei nu au încredere în tine, când tot omul te urăşte, te dispreţuieşte, de ce să te mai agăţi? E clar că-ţi pierzi minţile.”

Nu ştiam că fuseseră arestaţi şi membri de partid. Aflând-o, m-am mirat că nu-mi trecuse prin minte această posibilitate: comuniştii nu aveau mamă, n-aveau tată, iar a-i trăda pe cei apropiaţi era o lege morală pentru ei. Sfetca îşi continuă explicaţia:

— De aceea n-am putut ajunge la sufletul nici unuia dintre dânşii.”

— Nici la cel rămas zdravăn?”

— Sta chitic în scoica lui. Orice sunet ar fi scos, se temea să nu se-ntoarcă-mpotriva sa. Se zvonea că răspunsese de colectivizarea Dobrogei şi că Ceauşescu, nemulţumit de performanţele lui, îl depusese la naftalină, preluându-i prerogativele. Puşcăriile gemeau de ţărani care se opuseseră acestui jaf fără precedent. Ce părere ai?„ reveni el la obsesia lui, „merită să dau atenţie şansei pe care mi-o oferă Bilan, nu?”

— Dacă n-ai altă investigare mai bună de făcut.”

— Uite ce e„, încercă să mă câştige în favoarea opţiunii sale, „sunt tolerant de la natură. De aia îi şi creditez pe toţi semenii. Va să zică, nici pe emulii lui Karl Marx nu-i exclud dintre intelectuali. Am şi eu ambiţia să le aflu raţionamentele. Eventual, să le combat cu loialitate, fără temerea că voi fi denunţat. Mi-ar place să-i contrazic şi să mă contrazică, ce mai.! Să dialogăm ca doi inşi ce se respectă. Ceea ce e inuman în comunism, în primul rând, este faptul că au interzis comunicarea dintre oameni. Aceasta ne scoate pe toţi din tiparele speciei. Am jertfit prea multe pentru dreptul de a-mi rosti opiniile cu glas tare, ca să nu mă deschid în faţa oricărei opinii propuse de altcineva„, reveni el de unde plecase. „Suntem oameni sau ce suntem?! Dacă renunţăm să mai vorbim unul cu celălalt, unde vom ajunge?! Ne animalizăm cât cuprinde.” Radu îşi cam ieşise din fire.

— Asta şi vor, să deschizi gura. Şi cum ai căscat-o, haţ! Te şi pun la popreală. Parcă ţie trebuie să-ţi spun asta? Le displace să-l audă vorbind pe altul decât pe ei înşişi. Ţii minte când s-au scumpit biletele pentru mijloacele de transport în comun, sub domnia lui Nicolae Ceauşescu?”

— Ce are una cu alta?”

— S-au făcut şedinţe în toate instituţiile capitalei. Şi la noi. A vorbit secretarul de partid şi preşedinta sindicatului, una numai miere şi lapte: s-o strângi în braţe toată noaptea, dacă n-ar fi fost atât de parşivă încât să-i placă puterea mai mult decât omenia. Ei, şi ne lămuresc dânşii, ne fac socoteli cât pierde statul, cât câştigăm noi dacă băgăm mâna mai adânc în buzunar. Culmea propagandei, ni se citeşte, în final, o telegramă expediată de Niculae Ceauşescu din Africa, ori de unde mă-sa se afla atunci.”

— Dar de ce v-a scris Ceauşescu?” nu-şi ieşea Radu din stupoare.

— Nu ne-a scris numai nouă. A telegrafiat tuturor românilor. Aşa cum aş telegrafia eu tibetanilor!”

— Ce l-a apucat? Ce dor nebun îl chinuia?”

— Îl frământa dacă să se scumpească biletul de tramvai la 50 bani sau la 1 leu. Nu mai ţin minte exact. Sau se ezita între 1 şi 2 lei. El ne-a vestit telegrafic că înclina pentru suma cea mai mică – fiindcă şi el era cetăţean al Bucureştiului, nu?”

— Hai, că-i bună!”

— Aşaaaa. Deci ni s-a comunicat conţinutul telegramei sale. Ovaţii, chestii şi tot tacâmul. Apoi, discuţii. Tipii destinaţi din timp să ia cuvântul se înscriseră şi-i aduseră prinosul. Când, ce să vezi? Ridică două degete şi nea Panglicaru', cum i se spunea, că-i mergea gura ca o meliţă. – „Tovarăşi, eu locuiesc la marginea capitalei. Atât eu, cât şi nevastă-mea, schimbăm trei mijloace de transport pentru a ajunge la locul de muncă. Mai sunt şi ăia trei mici de hrănit, de îmbrăcat. Pentru că ne-aţi întrebat, eu, unul, vă spun drept, nu sunt de acord cu scumpirea tarifelor de călătorie.” Şi ce crezi? A dispărut. Ziua următoare n-a mai venit la servici. Şi niciodată de atunci înainte. Ni s-a şoptit că s-a retras în oraşul natal, pentru că în Bucureşti credea că o să-i fie greu să mai vină la semnatul condicii.”

— De fapt.”

— Ai priceput. Acolo a ajuns. Şi de ce, mă rog? Numai pentru că a vrut şi el să deschidă gura, înţelegi?”

Sfetca râse verde. Ca şi mine. Hohoteam şi înjuram. Apoi, trecu brusc la cele ce îl frământau.

— O să-i mărturisesc de la bun început cine sunt. Nu este cazul să-i fac surprize.”

Într-adevăr, cu eleganţă şi îndrăzneală provocatoare, când invitaţia lui Trandafir fu repetată, i se adresă:

— Domnule Bilan, am auzit că sunteţi un vechi comunist. E de datoria mea să vă încunoştinţez că, în ceea ce mă priveşte, sunt fost deţinut politic.”

— Iar eu insist să-i public pe foştii deţinuţi politici”, îi luă cuvântul de pe buze, dezvăluindu-i o preferinţă cu adevărat surprinzătoare.

Francheţii scriitorului, redactorul i-a răspuns cu o francheţă egală, ce l-a decumpănit niţel pe cel dintâi. Mi-a mărturisit ulterior a mă fi chiar bănuit în conjunctura aceea că, din invidie pentru atenţia acordată lui de către colegul meu de redacţie, i-am inventat acestuia defecte atât de grave ca cele menţionate mai sus.

Însă, pe la sfârşitul acelei întâlniri de început – ce decursese susţinută de interesul descoperirii reciproce, peripeţiile conversaţiei îi conduseseră la foarte mare distanţă de sâcâielile de la editură, de unde plecaseră, la o depărtare atât de neverosimilă încât Radu nu se mai regăsea.

— Dar la copiii africani care mor de foame nu vă gândiţi?” izbucnise gazda sa într-un glas ce-i scăpa din chingi, ca şi când ar fi uitat că musafirul îi călca pragul pentru prima dată.

— Nu„, răspunse oaspetele, destul de iritat de precedentele incursiuni în politica internă şi externă. Adăugă placid: „N-am timp să mă gândesc la ei, fiindcă trebuie să mă gândesc la copiii români care mor de foame şi la care africanilor adulţi nici nu le trece prin minte să se gândească. Nu le bâzâie altceva prin tigve decât să ne ceară credite pentru o sută de ani şi să descindă din superjeturi în România, să ne dea cu tifla cu dolarii jupuiţi tot de pe undeva din ţările comuniste.”

Trandafir Bilan era amator de 'cuvinte potrivite', cum se lăuda singur, recurgând la imaginea lui Arghezi. Jocul cu verbul „a gândi” îl surprinse plăcut, oricât îl orbea de furie neîmpărtăşirea înduioşărilor sale de sorginte gazetărească. Însă cum firea aprigă şi pieptul clocotitor îl sufocau, nu adăstă să îl guste, ci se avântă, călcând din lac în puţ, într-un hăţiş de locuri comune tot mai încâlcit.

Când perorarea i se împletici definitiv în lumea a treia, dovedind că nu mai putea reveni din mizeria ei, oaspetele, dezamăgit şi furios, se ridică şi-l părăsi cu un rămas bun sec şi definitiv.

Întâlnirea le evoluase de la curtenie la duşmănie, fără ca vreunul să-şi fi dat seama încotro se îndreptau.

— Mi s-a plâns„, mi-a povestit Sfetca, „de directorul vostru.”

— Mare pişicher. Un hopa-Mitică lipsit de orice scupule”, l-am cofirmat pe Trandafir.

Sfetca rezumă cele aflate:

— Un individ capabil de orice trădare şi care, pe deasupra, nici nu e de meserie.”

— Care meserie?! E fostul secretar de partid al unui for înrudit. De când a fost uns director, s-a pus pe treabă: demolează ceea ce au clădit antecesorii lui, oameni cu carte. De aici, înfruntarea cu subalternii.”

— Mi-a istorisit Bilan. Şi el s-a trezit că şi l-a suit în cap tocmai pe unul ca directorul ăsta. De aia m-a chemat: n-are cui se plânge.”

— Şi cum de-aţi izbutit să ajungeţi de la director de-a dreptul în Continentul.

Negru?”

— Să mă tai dacă-mi amintesc. Cert este că Trandafir, mutându-se în politica externă, şi-a schimbat radical atitudinea: apăra cu aceeaşi vehemenţă sistemul înjurat cu câteva minute în urmă.”

— Pricepi că nu se pot schimba prea multe vorbe cu nici un comunist, oricât de inteligent ar fi?”

Iarna se înstăpânea pe oraş cu o vigoare de spaimă. Urca din degetele picioarelor şi din tălpi, pe sub piele, de-a lungul arterelor şi venelor, înconjurându-le în manşoane de frig infinit de subţiri. Aceasta era senzaţia pedeştrilor luaţi prin surprindere de anotimpul clandestin: răceala provenea dinăuntru şi nu din afară.

Decepţia tuturora o egala pe aceea trăită în urmă cu cincisprezece ani de Radu Sfetca. Ieşind din apartamentul lui Trandafir Bilan, simţise în salivă gustul adrenalinei şi îl scuturase un clănţănit nervos. Câteva zile la rând s-a mustrat de a-i fi deschis uşa. Pe urmă, solitudinea, încredinţarea că omul nu este niciodată pierdut definitiv şi sila de a fi constatat de mult timp lipsa unui caracter ferm la mai toate cunoştinţelor sale – care ieşea în evidenţă când o compara cu temeritatea lui Bilan de a-şi da pe faţă, cu orice risc, încăpăţânarea – îl obligară pe scriitor să se întrebe dacă se purtase corect atunci când refuzase continuarea dialogului privitor la înfometaţii din deşerturile africane.

— Dacă n-ai prieten, se cade să-l inventezi”, parafrază el un adagiu celebru.

Eu nu intram la socoteală. – „Tu eşti altceva”, mă flata în loc de scuze şi lămuriri Radu. Şi cum ţineam prea mult la el, acceptam că acel „altceva” era plin de semnificaţie. Altfel, cam avea dreptate: era singur.

— Cu foştii colegi de prin gherle nu pot decât măcina mereu şi mereu aceleaşi şi aceleaşi amintiri. Mă despart de dânşii cu inima strepezită. Cu cei indiferenţi la politică şed pe ghimpi, ca-ntr-o rezervă de spital: prea le seamănă neîmplinirea cu autismul bolnavilor psihici. În schimb, cu Bilan am schimbat salve nimicitoare. El mi-a trântit în obraz câteva articole de fond din Scânteia. La rândul meu, m-am repezit cu sete în el. Dar, nu ştiu cum, îndărătul şarjelor noastre, simţeam că el regreta a se fi lăsat antrenat şi că era peste puterile lui să n-o facă. Iar eu resimţeam o nevoie inexplicabilă de a-l ierta.”

Finalmente, Radu ajunse la unul dintre paradoxurile sale:

— Lupta ne-ar fi putut înfrăţi.”

Într-adevăr, mi-o repetase în mult rânduri: nu mai era în stare să vieţuiască într-o lume pustie de frăţietate.

Aşa că reveni la Trandafir acasă.

Fu întâmpinat cu un zâmbet al recunoştinţei abia schiţat pe figura emaciată a redactorului. Aceasta părea un cearşaf alb legat de un băţ prin două noduri, cearşaf consemnând abdicarea. Ochii – uneori oţele – îi erau acum calzi, umezi de satisfacţie. Mândria nu i se stinsese din privirile dure. Da data aceasta, însă, ea se împletea cu concederea egalităţii dintre ei doi.

— Uneori îi conferim aproapelui un statut de o seamă cu al nostru abia după ce l-am făcut să ne simtă puterea. Până şi eroilor din basme li se întâmplă să se recunoască fraţi de cruce unul cu celălalt numai după ce-şi încearcă dibăcia şi forţa fizică în luptă dreaptă”, îmi încredinţă Sfetca ce-i trecuse prin minte la vederea lui Trandafir Bilan.

Numai a personaj de basm nu arăta cel din urmă. Scund şi ogărit, cu stomacul pârjolit de nervi, îşi concentra întreaga personalitate în fruntea deschisă, brăzdată între sprâncenele de culoare apoasă, despărţite de o sumă de dungi verticale. Pielii lui subţiri i se potrivea mai curând denumirea: 'pieliţă'. Lipsită de grăsime, juca la o oarecare distanţă de carnea ascunsă sub ea. Tendoanele i se singularizau, împungând-o pe trasee liniare sau cu formă de calotă. Fără a fi impus ideea nestăpânirii, gesturile sale decise trădau o intensitate a energiei abia mascată. Când şedea, prefera atitudinile unei superiorităţi conştiente de sine.

Dealtfel şi felul cum îşi mobilase încăperea (una din două) avantaja aceste atitudini şi istorisea o poveste mută, complicată, despre aplecările gazdei, despre visele sale, icoană virtuală reprezentându-l ca devenit 'cineva' într-o lume creată pentru el anume şi stăpânită de el.

Spaţiul locuinţei era împărţit în două. Cea mai amplă dintre încăperi era destinată muncii intelectuale; cea mai restrânsă şi mai obscură, odihnei (care îi era mai mult neodihnă, după cum mărturisea Trandafir, îngreţoşat de calvarul nopţilor nedormite).

În bugetul meschin al intelectualului, investiţia în biroul şi fotoliul complementar, în dulapul-bibliotecă şi în cele două foteluri tapetate în culoarea ierbii veştede, ce alcătuiau, toate, podoabele primei odăi, reprezentase o incizie sângeroasă. Dar ea nu fusese consumată cu drămuire cărpănoasă. Omul nu se perpelise de spaima costului acestor achiziţii reprezentând idealul unei copilării şi tinereţi necăjite, încoronarea aspiraţiilor sale ţinute secrete chiar faţă şi de restul familiei. Dimpotrivă. Lăsau impresia a fi fost căutate cât mai scumpe şi cât mai impunătoare. Şi-l răsplăteau pentru această opţiune, susţinându-i demnitatea de reprezentant al noii culturi cu câtă strălucire se pricepeau să emaneze.

Născut într-o familie de oameni săraci (mama, rămasă văduvă după ce apucase să dea naştere la patru-cinci copii, i-a crescut, vânzând în cel mai apropiat oraş, brânză şi unt, urdă, caş, şi rămânând în anumite case să ajute în gospodărie sau numai la bucătărie), Trandafir crescuse în cultul şcolii şi al tipăriturilor. O dată pe săptămână, poştaşul satului le aducea acasă o revistă de educaţie sanitară popularizată, la care fusese abonat părintele lor până ce a fost prins sub un camion sovietic cu care făcuse autostopul şi ucis. Soţia lui se hrănea serile cu cărţulii de literatură pioasă. Tatăl, pe lângă lectura menţionată, fusese interesat şi de istoria modernă, vădind o înclinare specială pentru aceea a Statelor Unite. Numai Trandafir ieşise ateu şi simpatizant bolşevic, sub oblăduirea unor părinţi şi fraţi mai mari dedicaţi respectării ideilor celorlalţi, de ca şi când toate, indiferent de conţinutul lor, ar fi deprins valoare prin aceea că proveneau din teascul tipografic. A-şi dărui existenţa cărţilor constituia ţelul cel mai impunător pentru ei toţi.

Reîntorcându-ne la mobilarea celei dintâi încăperi, simţământul că fusese efectuată cu o oarecare 'căutare' artificioasă părea să provină dintr-o confuzie latentă dintre euforia lecturii (aceasta arătând ca destinaţie unică a biroului salon) şi dorinţa de a împlini cu propria persoană portretul insului ce citea într-un mediu 'elevat' (aspiraţie pe care o cultivase de bună seamă, ca pe o contrapondere, după cum s-a văzut, a copilăriei călcate de lipsuri şi neîmpliri). Către prima numită îl chema setea sa de informaţii, către a doua, nevoia de prestanţă socială.

— Îmi închipui că, adolescent fiind, visa la sine însuşi matur ca la un individ sobru, odihnind cu o carte în mână, într-o încăpere fastuoasă„, insista Sfetca, „tablou a cărui 'frumuseţe' fascinantă a contemplat-o în închipuire noapte de noapte, ani de-a rândul.”

De aici, deducea Radu, provenea gustul pentru masivitatea mobilierului, cu desmăţul încrustăturilor ce-l ornau, dotat cu un luciu impecabil al vopselei, în ciuda numeroşilor ani de când se împăunau între aceiaşi pereţi, martori solemni şi laudativi ai poziţiei sociale atinse de copilul palid de odinioară, preschimbat în adultul livid de astăzi.

Îşi crease un 'mediu', noţiune ce-i definea preocupările. Şi nu numai unul în domiciliul său, ci şi unul social. Cu prilejul unei foarte recente conversaţii cu Radu, acesta a spus:

— Mi se pare ciudat că, dacă în cursul primului an după Revoluţie, toată lumea citea cărţi politice sau cuprinzând culegeri de documente, astăzi, în al doilea an, majoritatea cumpărătorilor din librării par să se orienteze către literatură.”

— Nu în mediul meu!„ veni replica lui Trandafir, de parcă l-ar fi lovit cu pumnul pe conlocutorul său drept în ochi. „Eu şi cei care mă-nconjoară citim numai cărţi din cea dintâi categorie.”

Părerea lui Sfetca fusese confirmată recent în interviul luat unui traducător olandez de literatură română. Străinul afirma că în acelaşi prim an nu găsise în România nici o lucrare ce să-l fi interesat, pe când în următorul cumpărase pe puţin cincizeci de volume. Nu-l cită. Nu te puteai opune încântării monolitice de pe culmea căreia gazda sa îşi contempla 'mediul' uman.

Am plecat în acest excurs de la atitudinile corporale ale redactorului. Ele erau studiate în raport de înfăţişarea camerei unde primea musafirii rarissimi, tinzând să se armonizeze cu ea. Ţinteau la confruntarea cu un sine însuşi care aştepta la capătul imaginaţiei lui Bilan ca acesta să i se identifice pe măsura progresului său social.

După ce-i deschidea musafirului uşa, după ce se zbuciuma puţin să servească tava cu cafea, se instala îndărătul biroului. Nicăieri nu se simţea 'mai acasă'. Dulapul-bibliotecă imens, din dreapta lui, îi conferea o încredere în sine de care, la redacţie, era lipsit, parcă s-ar fi rătăcit într-o lume necunoscută. Pe când aici, în umbra mobilei imitând stilul florentin, perspectiva unui Radu Sfetca rămas ascuns, mititel, în fotelul scund, plasat într-o prea mare şi jenantă vizibilitate, aproape în mijlocul covorului, ca un soi de insectă prinsă în bold, îl îngrăşa pe editor văzând cu ochii.

Curios lucru, deşi am insistat asupra dimensiunilor dulapului menit să conţină cărţi – şi care le şi conţinea – o cochetărie ce i se părea de 'bon ton' impusese alegerea ei astfel încât să-şi tăinuiască tezaurul tipărit. Pentru că, oricât se lăuda sălăşluitorul în apartament, membrii 'lumii' lui, societatea sa, ştiu prea bine – tot el o mărturisea – nu agreau faţa purtată de el la vedere, dacă o desenau cotoarele unor Opere Complete, ci numai dacă i-o schiţau semitonurile călduţe de găsit pe Calea de Mijloc, de-a lungul căreia se delectau să privegheze creşterea copacilor banalităţii şi nu puieţii furtunilor intelectuale.

În această alegere a unui dulap-bibliotecă şi nu a unei biblioteci deschise, mai descifrai o premeditare, rezultat al disciplinei politice practicate în decursul unei vieţi întregi de om: nimeni nu se cade să-ţi cunoască prea îndeaproape preocupările intime. Drept care este de dorit ca aerul ce te înconjoară să emită sunete imprecise privitoare la anumite mistere ce, pasă-mi-te, te depăşesc, fără să lămurească niciodată ce sunt acelea exact. Însă este suficient să le indice ca mister pentru ca să iasă la iveală şi noţiunea de forţă misterioasă, la pândă înapoia lor, balaurul paznic al fiicei de împărat, recte al tău.

Prin străduinţele scriitorului, această atmosferă dezagreabilă şi îngheţată se topi încetul cu încetul. Radu Sfetca nu avea dificultăţi în a crea situaţii ce să-i facă pe cei de faţă să se simtă în largul lor. Îşi rezolvase piedicile lăuntrice ale instinctului sociabilităţii, inerente inşilor interiorizaţi, prin decapitarea timidităţii, încă din primele zile urmând arestării. Un timid, ajuns în temniţă, nu izbutea decât să moară. Această idee străpunse cea dintâi prin pânza orbirii ce coborâse automat asupra conştiinţei sale, odată cu pistoalele îndreptate asupra lui într-o casă străină, unde căuta pe cineva şi unde căzuse în capcana securiştilor, întinsă pentru orice necunoscut se nimerea să fi sunat la uşă, ceea ce păţise el. În clipa respectivă, nodul gordian al timidităţii fusese tăiat în subconştientul său, fără să afle prea bine cum. Învăţase să nu ocolească cele ce avea de spus. Poate că deprinderea o dobândise şi din familiaritatea cu literatura ca act de creaţie. Sau poate din conştientizarea amară a rezervei dureros de scurtă de timp rămas la dispoziţia lui până la săvârşirea zilelor sale. Cert este că ajunsese, în această luptă cu timiditatea, a trebui să facă eforturi considerabile pentru a-şi masca gândul sau pentru a nu-i împrumuta glasul.

Adeseori o atare purtare, de-a dreptul incomodă, este tăioasă. Ea are şi meritul de a provoca în ceilalţi, nu rareori, adoptarea unui comportament la fel de slobod. Aceasta se petrecu şi cu Trandafir Bilan.

Pus faţă în faţă cu vorbirea 'pe şleau' a scriitorului, editorul se simţi tot mai asfixiat îndărătul multiplelor draperii ce-l ascundeau de semeni. Pe de altă parte, gustând frustul graiu al conlocutorului său, ca un cititor împătimit (căci recunoştea în el libertatea de a alege cuvintele cu miez şi nu pe cele tăcute până la nerecunoaştere), se lăsă cucerit. Astfel se pomeni înlăturând pânzele oarbe ce-l învăluiau. Ostenise. Era o despuiere dureroasă de eşecuri, dezamăgiri, înfrângeri. Pe parcursul ei, un cuvânt al celui care devenise pe nesimţite duhovnicul său, al fostului puşcăriaş, îl răsplăti şi-l încurajă să continue:

— Orice bătălie pierdută reprezintă o victorie, pentru cine ştie s-o înţeleagă.” Oricât de 'fabricată' arăta cugetarea, oricât s-ar fi zis că le repeta pe altele similare, ale unor generali din trecut, cu alte cuvinte chiar dacă nu era originală, reprezenta unul dintre acele aforisme de care ai nevoie, ce-ţi pot răsturna viziunea asupra întregii vieţi, ce se pot constitui rezervă de curaj ignorat, stimul pentru a-ţi continua lupta.

Or, Trandafir simţea că ajunsese la fundul sacului, că toate iluziile lui se destrămaseră şi că nu mai izbutea să le coasă la un loc. Chemarea la pace a lui Radu Sfetca dădea roade. Experienţa libertăţii lui interioare – în pofida detenţiei trupului său şi în pofida eforturilor statului de a-l ucide cu încetinitorul – era complet alta decât aceea a orizonturilor încrâncenate ale lui Trandafir. Redactorul devenise conştient de acea deosebire calitativă şi începuse să se simtă, la rândul său, oareşicum mai slobod decât înainte.

Pe calea aceasta ajunsese să-şi spovedească întrebările în privinţa comunismului pe care-l slujea, ca şi deruta provocată de răspunsurile pe care ajunsese să şi le dea, constatarea limitelor doctrinei, a orientării ei antiumane.

— Când am aflat pentru întâia dată despre soţiile care-şi denunţă soţii sau invers, despre copiii care-şi vând părinţii, m-am cutremurat. Am priceput că există musai o greşeală de fond în teorie. Apoi mi-a sărit în ochi că numirea incapabililor în posturi de conducere este sistematică. Numai că aceste dezvăluiri au apărut prea târziu pentru mine. Eram prins în angrenaj.”

Cu cât înaintau în jocul dezinhibărilor cu atât drumul le era mai lin şi cu atât poziţiile li se apropiau mai mult. Radu Sfetca, pe de altă parte, îşi dădea tot mai bine seama că meritase să-şi încalce inima în urma acelei izbucniri filoafricane de tip dickensian (vă amintiţi de celebra lui filantroapă înconjuraă de mii de hârtii cuprinzând cereri băneşti, proiecte de ajutorare, toate nepractice, dar şi de propriii săi copii -nespălaţi, nepăziţi, neîngrijiţi, cu alte cuvinte: rămaşi ai nimănui, vă amintiţi, da?), mai ales că el personal nu avea nimic de reproşat filantropismului, când era derivat din belşug şi nu creştea sălbatic din ogorul mizeriei naţionale.

Ba nu trecură prea numeroase luni ca să afle că Trandafir ştia să urască deziluzia provocată de comunism mai dihai decât el, victimă a opresiunii lui. Verifică, provocat de prilej, câteva locuri comune ale înţelepciunii populare, ceea ce-l încânta totdeauna.

Anume că fanatismul convertitului întârziat depăşeşte prin intransigenţă hotărârea luptătorului călit. Furia lui Bilan făcea ridicolă cumpăna cuminte a neimplicatului în viaţa socială Radu Sfetca – cel de după eliberare. Scriitorul constata cu tristeţe cât era de anevoioasă existenţa redactorului. Trandafir urcase până pe o culme – oricât de scundă -unde se găsea în văzul tuturor duşmanilor şi în cătarea armei lor, ca şi în bătaia tuturor rafalelor de vânt, ca să nu pomenim ameţelile ce-l cuprindeau pe dinăuntru de câte ori îi cădeau privirile asupra văilor fricii generale ce-l înconjurau. Încrâncenarea îi era dublă: simţea nevoia să clădească şi se agăţa de unde putea, să nu-l fi doborât furtunile ce bântuiau pretutindeni şi necontenit în juru-i. Desigur că o atare situare nu era comodă. Ea explica îndârjirea lui împotriva acelora care-l obligau la eforturi imense pentru a nu-şi da de gol crezul anticomunist autentic, dobândit tardiv, ca şi la alte eforturi la fel de angoasante, de a încetini, de pildă, oricât de stângaci, rostogolirea tăvălugului ce ameninţa viitorul culturii.

Un alt adevăr popular ce-i era exemplificat lui Radu Sfetca de către amicul său era că nimeni nu-şi neagă vreodată prima iubire. Trandafir era anticomunist convins şi la fel de convins dejist. Fostul deţinut era stupefiat cum de putea intra în firescul vieţuirii noastre ca doi contemporani, de aceeaşi vârstă, să fi recepţionat istoria de la doi poli opuşi. El să fi auzit toate vaietele mamelor, nevestelor, pruncilor; celălalt doar strigătele barbare împotriva unei lumi care se prăbuşea. El să fi zărit spaima înscrisă pe toate chipurile; celălalt, ebuliţia izbânzii cu orice preţ. Omenia căpătă două dimensiuni potrivnice în conştiinţele lor distincte. Pentru el, ea însemnase apărarea celor slabi; pentru celălalt, ralierea la cei puternici. El crezuse – şi credea încă – în gloria păstrării unei civilizaţii încercate şi verificate; celălalt îndrăgise demolarea acesteia şi se ţinuse scai de o umbră emanată, ca un abur vicios, doar din filele tipărite, legate între coperţi roşii, fără nici o consistenţă în perspectivă. El era conştient că studenţimea, intelectualitatea şi oamenii cinstiţi ai patriei erau decimaţi. Celălalt presupunea că se ridica o pătură cugetătoare superioară precedentei. Cum putuse Trandafir Bilan, lucidul de astăzi, să închidă ochii asupra crimelor de ieri?! Nu izbutea să înţeleagă bărbatul pe care aceleaşi crime îl obligaseră să-şi înalţe fruntea, încă adolescent fiind, şi să le strige în faţă că erau odioase şi că săvârşitorii lor trebuiau să-şi ia pedeapsa.

Ceauşescu era un ucigaş, afirma Bilan. Dar nu Dej. Sub Ceauşescu mureai de foame; şi nu sub Dej. Sub Ceauşescu se împăuna minciuna; nu sub Dej.

Prietenul său nici nu mai avea curajul să-l asculte, ca nu cumva să fi fost dator a recunoaşte că Trandafir rămăsese legat sufleteşte de vânzarea fără de seamăn a ţării materne efectuată de numitul feroviar care slujise aservirii românilor. Trandafir, dependent de vechea propagandă, îl spăla pe Gheorghe Gheorghiu-Dej de orice culpă şi accepta versiunea oficială ce-i mânjea pe Ana Pauker, Vasile Luca, cei doi Chişinevschi şi pe ceilalţi din haită, trădători formaţi pe teritoriul sovietic şi trimişi nouă cadou, călări pe tancurile cotropitoare. Editorul, deşi tuna şi fulgera împotriva comunismului, nu reuşea să parcurgă ultima etapă a gândirii logice, adică să pună semnul de egalitate între toţi comuniştii, ca slujitori ai morţii, cu vini nediferenţiate – atunci când culpa distrugerii civilizaţiei române exista, cum era cazul membrilor Comitetului Central.

Pentru a merge până la capăt cu înţelegerea lui Trandafir Bilan, Radu Sfetca fu dator să recunoască la el o trăsătură ciudată, analizată de sine însuşi până atunci doar asupra unor fragmente literare. Cititorul îmi va ierta incursiunea în cercetări privind psihologia umană, poate prea aride pentru gustul său. Ele sunt necesare în vederea limpezirii acelei slăbiciuini speciale resimţite de scriitor faţă de această amiciţie care, va să zică, îi hrănea şi interesul ştiinţific.

Comunismul scosese la iveală o capacitate a comportamentului semenilor noştri neevidenţiată decât sporadic şi numai la anumiţi indivizi până în epoca instaurării lui. Este vorba despre capacitatea dedublării comportamentale. Dar nu despre orice fel de dedublare comportamentală, ci despre una în care dublul se opune antonimic aşa-zisului original. Formularea lapidară a acesteia o întâlnise în tragedia shakespeareană „Othello”. Iago, se autodefineşte: „Eu nu sunt cel ce sunt”. Or, el se prezintă lumii ca „prea cinstitul Iago” pe când este profund necinstit; ca prieten al generalului maur, stegarul căruia este, al locotenentului acestuia, Cassio, şi al altora, pe când în umbră trudeşte la distrugerea lor. Până şi termenul „dedublare” i se păruse lui Sfetca impropriu. Purtarea poate apărea observatorului dinafară ca o dedublare, deoarece acesta o surprinde în faza ei acută, când se manifestă distinct opusă comportării uzuale. De fapt, ea subsistă simultan celeilalte, nu aşteaptă decât împrejurările favorabile ieşirii la suprafaţă şi revelării surprinzătoarei sale puteri de contrazicere a ceea ce s-ar spune că e personalitatea de bază.

Cercetătorul ajunse să accepte cele două feţe ale unuia şi aceluiaşi om ca asemănătoare celor două feţe ale unei monede: capul şi pajura, indisolubil legate de existenţa ei; de nedespărţit, atâta timp cât moneda rămâne monedă; simultane până la moarte; în plus, una rămânând invizibilă atunci când cealaltă este vizibilă.

Culmea unor atari manifestări aberante i se impusese atenţiei când aflase, în temniţă, despre ororile săvârşite în centrul de reeducare a studenţimii române de la penitenciarul Piteşti. Acolo fuseseră aduse de către securitate câteva lichele căzute ca musca-n lapte printre deţinuţii politici. Aceştia primiseră dezlegarea de a prelua rolul anchetatorilor, neimpunându-li-se nici o limitare barbariei. Mai mult decât anchetatorilor, li se ceruse să 'ântoarcă pe dos' personalităţile colegilor de claustrare. Cu ajutorul unor torturi fără precedent îşi duseseră misiunea atât de departe încât din oameni fermi, curaţi, nobili, izbutiseră, terorizându-i într-un chip inimaginabil, să plămădească noi călăi şi noi 'răsturnători pe dos' ai personalităţii umane. Părea o reacţie în lanţ nelimitată în timp.

Cu alte mijloace, acelea ale presiunii morale, susţinută de înfometarea ştiinţifică, de lipsa de căldură în case, bine chibzuită, de absenţa hainelor de pe piaţă, aceeaşi experienţă se desfăşura pe întregul teritoriu al ţării. Radu Sfetca auzise prea bine ce însemnaseră 'demascările' din celebrele şedinţe de partid şi U. T. M. din cursul, anilor '50.

Pentru a putea lucra cu conceptul descoperit de el, Radu Sfteca fu obligat să-l boteze. Ajunse la termenul: comportament dihotomic-antonimic. Nu mă voi opri acum la motivarea acestei denumiri ci, ca şi autorul teoriei, voi ţine seama de ea în vederea discutării mai lesnicioase a relaţiei persoanei sale cu Trandafir Bilan, ca şi a personalităţii acestuia.

Revenind, comunismul scosese din mocirla subteranelor omenirii comportamentul dihotomic-antonimic. Cei mai buni amici se denunţau unii pe ceilalţi; rudele înseşi o făceau. 'Sărutul lui Iuda' ar fi fost emblema cea mai grăitoare de cusut pe steagul roşu şi nu secera şi ciocanul, ea însăşi o structură dihotomică-antonimică, fiindcă proclama alianţa dintre muncitorimea urbană şi ţărănime, deşi cea din urmă ajunsese sclava celei dintâi.

Oriunde te întorceai, întâlneai surâsul vânzătorului, duhoarea omului fals, putreziciunea cuvântului mincinos. Te scăldai în neadevăr, după cum ziua te scalzi în lumină, iar noaptea în întuneric.

Radu Sfetca s-ar fi putut mărgini la a analiza minciuna. Însă şi-a dat seama că era prea puţin. Ea reprezenta doar una şi cea mai grosolană dintre armele mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii, posesor al unei panoplii vaste cât întreaga cugetare şi simţire a insului bolnav. Nu greşesc cu această calificare. Ultimul secol al celui de al doilea mileniu era ros, în răsăritul Europei, în Asia comunistă, China, Corea, Vietnam, în Cuba, în unele ţări africane, de o boală psihică necunoscută anterior în atari proporţii de masă, nici identificată ca una dintre maladiile existente. De la mesele de tratative şi până la cinele de familie, cancerul comportamentului dihotomic-antonimic se extinsese în ţările comuniste până la a molipsi toate relaţiile umane.

Radu Sfetca ajunsese obsedat de temerea că omenirea înnebunea. Pentru că mintea este zămislită doar ca să admită că albul este alb şi negrul negru. Acum ea manipula cu dezinvoltură ideea că albul este negru şi negrul alb. Cât mai rezista cugetul, fără să explodeze, pe drumul acesta nefiresc, îndreptându-se în sens contrar informaţiilor primite de la organele de simţ, în sens contrar bunului simţ, în sens contrar logicii şi naturii? Scriitorul nu mai avea linişte. Fusese aruncat în închisoare pentru că refuzase dictatul acelei nebunii colective. Se ajunsese la situaţia ca oamenii cu un psihic normal să trebuiască a fi eliminaţi prin condamnarea la moarte sau la o detenţie atât de lungă, ori în atari condiţii insalubre şi nefireşti încât tot la dispariţia fizică a victimei conduceau. Exista vreun capăt undeva? Articolele şi cărţile lui se voiau avertismente, semnale de alarmă. Cenzura îl împiedica să spună lucrurilor pe nume. Asta nu-i oprea curajul de a le diseca, în trăsăturile lor generale, mijlocind o echilibristică pe sârmă ce-l storcea de ultima vlagă, pentru a evita vetoul politrucilor din editurile stat, unicile edituri din ţară. Oferea astfel cititorilor treji materialul necesar pentru a-şi înţelege epoca mai profund şi în vederea adoptării unor măsuri de precauţie, fiecare în parte, ca să se apere de dezagregarea personalităţii.

Efortul nu-i era inutil.

Reîntâlni, după o perioadă lungă pe parcursul căreia nu-l mai revăzuse, un tânăr preot dintre foştii săi studenţi. Îl urmărise din adolescenţă crescând sub ochii lui. Îi cunoscuse frământările, îndoielile, refuzurile, entuziasmele. Îl observase cum îşi plămădea personalitatea. Iar aceasta ieşise splendid rotunjită din cuptorul maturizării. Era un adult cinstit, pentru care binele rămânea bine şi răul rămânea rău; un adevărat slujitor al lui Dumnezeu, al semenilor şi al neamului său.

La revederea lor, băiatul de odinioară arăta chinuit. Îi istorisi că abia luându-şi parohia în primire fusese contactat de către un securist. Îl momise; îl ameninţase. Primise chiar şi un ultimatum. I se cerea să devină colaboraţionist. Provocator. Turnător. Să-şi denunţe enoriaşii. Ce pradă mai grasă putea jindui ministerul de interne decât preoţimea ţării? În faţa altarului, credincioşii îşi denunţau de bună voie gândurile cele mai ascunse.

— Nu pot trăi dihotomic-antonimic, domnule profesor!” abia de-şi stăpânea focul, cu ochii umezi de indignare şi cu obrajii goliţi de sânge.

Era un cititor al său. Deci scrierile lui Radu aveau ecou. Îi ajutau pe semeni să priceapă absurdul vieţuirii ce le era impusă, îi ajutau să se întărească, să se redreseze. Datorită publicaţiilor sale, cititorii lui aveau posibilitatea să-şi disece mai adânc trăirile, situaţiile în care erau puşi, pericolul prin care treceau de a fi fost împinşi în hăul demenţei de către represiunea de stat.

Or, tocmai acest comportament dihotomic-antonimic îl fascina la Trandafir Bilan.

— Uneori„, i-am spus într-o zi când îmi vorbea despre aceste lucruri, „uneori am impresia că unii oameni sunt predestinaţi la a fi într-un fel sau altul, la a se purta într-un fel sau altul, prin numele de li se impune de la naştere.”

— Adică?”

— Trandafir, de pildă, pentru că despre el este vorba. Trandafirul este regina florilor. Însă această regină este sterilă. Pe de altă parte, cea mai frumoasă floare este plină de ghimpi.”

— Sunt şi acestea nişte caracteristici înrudite cu ceea ce numesc 'structura dihotomică-antonimică', adevărat”, confirmă el.

— În plus„, am adăugat, „rădăcina patronimului său este: 'bilă'. Înţelegi? Se rostogoleşte ca 'bila'. „

— N-aş zice că Bilan se rostogoleşte. De fapt, în atitudinea sa de anticomunist, cât şi în aceea de comunist, Trandafir Bilan este la fel de cinstit şi de autentic. Totuşi, nu pot să nu-ţi dau dreptate. Acum şi mie mi se pare că zăresc în acelaşi patronim un semn categoric al structurii dihotomice-antonimice: prefixul B I. Nu apare el în bifurcat, binom, bicicletă, biped, bimotor şi aşa mai departe şi nu indică prezenţa a doi într-unul sau, mai bine spus: unul în doi? Hai s-o încheiem că Bilan se şi găseşte în anotimpul bilanţului.”

Oare o fi vrut să distingă două părţi şi în acest termen: 'bi' şi 'lanţ'? Adică un ins de două ori înlănţuit?

În editură, printre alte sarcini de partid ce-i reveneau, redactorul o avea şi pe aceea de a superviza conţinutul articolelor propuse spre afişare la gazeta de perete.

Taman atunci când situaţia sa de lefegiu devenise precară, când o reorganizare menită a-l lovi exclusiv pe el desfiinţă secţia al cărui şef era, când fu aruncat în biroul unde fuseseră adunaţi toţi trepăduşii cei mai insignifianţi ai editurii, admiratori declaraţi ai securităţii, dotaţi numai cu alte două 'calităţi': cea de a fi fost frecventatori ai cenaclurilor literar-muzical-ceauşiste organizate de un poet puhav, slugă declarată a fiului preşedintelui ţării, şi de a se încinge, cât era ziulica de lungă, în controverse pe marginea meciurilor de fotbal, redactorul se trezi vârât pe neaşteptatelea într-o cursă de şoareci de unde nu mai ştia găsi ieşire onestă posibilă.

Fiul directorului unei gazete de mâna a doua, la absolvirea facultăţii cu brio, fusese repartizat corector în editura lor. Ucenicise într-ale cărturăriei pe lângă un fost deţinut politic de geniu, unic specialist al ţării în domeniul filosofiei indiene vechi. Aşadar, junele în cauză se ambiţiona să se înscrie într-o linie intelectuală ilustrată de un Mihai Eminescu, un B. P. Haşdeu, un Mircea Eliade, un Aram Frenkian, un Simenscki şi un Sergiu Al-George, dascălul său. Prieten cu profesorul lui, Radu Sfetca fusese invitat la Asociaţia de Studii Orientale, să asiste la o şedinţă în care erau propuşi audienţei ciracii preferaţi ai cercetătorului medic. Fusese un prilej folosit de proaspătul licenţiat pentru a vădi tuturora că îşi clădea un viitor excepţional şi o ocazie binevenită pentru Radu de a-l fi cunoscut (după auz) pe personajul despre care, în termeni mai puţin laudativi, se întâmplă să-i vorbească şi Trandafir Bilan.

Emilian Pop, după numele său, se distingea de colegii lui de serie prin sensibilitatea şi timiditatea ce-l obligau la dureroase strădanii de a se învinge cu prilejul adresării publicului. De aici deriva o oarecare grăbire a debitului verbal, dusă până la eludarea a aproape jumătate din fiece frază rostită, ceea ce limba română desemnează cu minimalizatorul: 'a mânca din cuvinte'. În cadrul concentrării necesare vorbirii pe înţeles, încordarea psihică i se transpunea pe chip. Fruntea, nu numai încreţită, ci întruna modificându-şi structura brazdelor şi mutându-le când pe orizontală, când pe verticală, adia un aer chinuit asupra întregii figuri. Contractării dintre sprâncene şi rădăcinile coamei rebele de păr şaten, pieptănat doar din degete, îi răspundeau contractări şi rictusuri ale dungilor adâncite sub pomeţi şi în jurul gurii. Ele atrăgeau mobilizarea nasului în tot soiul de strâmbături. Buzele închise la culoare, dolofane şi compuse ca din mai multe loburi alăturate, sfidau orice ispită să se odihnească li s-ar fi năzărit. Se măcinau una pe cealaltă. Se năpusteau între dinţii care le muşcau cu perseverenţă. Se credeau singurele capabile de o mimică elocventă, mai dotate pentru oratorie decât înseşi vorbele aruncate de pe ele. Într-atâta se zbăteau încât scuipau, fără ştirea stăpânului, hăt departe, nu numai în jur. Circul acelei figuri se încheia în groapa adâncă din bărbie, crater convulsionat de cutremurele tectonice ce bântuiau jur împrejurul lui. Neras de câteva zile, în conformitate cu moda tineretului, dar ţepii decoloraţi ai virilităţii fiindu-i semănaţi la intervale rare pe o piele smeadă şi lipsită de luciu, deci neimpunând briciul pe dată, impresia lăsată de chipul său era penibilă, departe de a susţine admirabila personalitate a lucrării a cărei comunicare se desfăşura.

La fel, nici trupul slăbănog şi deşirat, neajutat de şansele unei dezvoltări armonice puse la dispoziţie de gimnastica practicată zilnic, nu sărea în sprijinul său când se adresa celor de faţă. Se sumeţea pe picioare prea lungi şi fără de astâmpăr. Braţele îşi căutau făgaşe prin aerul dinainte-i. Uneori i se înşurubau şi se deşurubau în şi din omoplaţi. Coloana ba i se frângea, ba i se îndrepta. Toate aceste ruperi traumatizante ar fi putut fi speculate de către un obişnuit al conferinţelor sau de către un sofist din piaţa publică. Diletantismul lui sărea în ochi de la o poştă şi distona cu ţinuta impecabil şcolărească a celorlalţi tribuni nu demult păşind către maturitate.

Însă nimic din cele expuse până aici nu micşora interesul provocat de el prin conţinutul lucrării. Era – categoric!

— O viitoare somitate în domeniul orientalisticii române.

Ei bine, prin numirea sa în post acest cap deosebit se rostogoli, de pe culmea locuită până atunci, într-o baltă stătută. Alăptat cu oxigen de o puritate îmbătătoare şi desfăşurându-i-se înainte panorama celor mai nobile eforturi omeneşti de surprindere a adevărului, fu stropit de ape slinoase, neaerisite, cu gust şi iz de putrejune. Exersat în nobila artă a scrimei intelectuale, descinse în cocina bârfelilor, a cârtelilor şi, mai ales, a poruncilor aiuristice date de forurile de partid, ori de către emisarul acestora, directorul obtuz. Văzul său, antrenat să ajungă văz de vultur, se izbi de peisajul unei mărunte barăci de lagăr în care deţinuţii – oameni slobozi numai după nume – nu ştiau cum să-şi omoare timpul, aşteptând încheierea programului de servici, şi – ceea ce era mâhnitor peste poate – refuzau orice activitate cu adevărat culturală, printr-o simplă ridicare indiferentă din umeri şi scuipând printre dinţi formula stereotipă: 'De ce să-mi iau şi beleaua asta pe cap? '

Constată că era un mediu ideal pentru manevrele tăinuite ale micilor găinari. Nimeni nu le disturba activitatea neîncetată de jupuire de bani a autorilor doritori să-şi facă publică munca. Toţi colegii le cunoşteau afacerile interzise. Nici nu se putea altfel. Viermuiau pe faţa purulentă a smârcului, într-o mişunare permanentă ce provoca, prin contopirea tuturor mişcărilor lor, un zumzet ameninţând să devină asurzitor. Aşa încât chiar şi dacă aspirai să te abstragi din dreptul agresivului foşnet ce se voia misterios şi era nemaipomenit de pe faţă, nu izbuteai cu nici un chip, nici măcar toaletele instituţiei neconstituind ostroave ale acalmiei. Căci cei mai subversivi dintre bişniţarii cărţii se retrăgeau în micuţul lor hol, pentru târguielile iminente corupţiei. Totuşi, niciunul dintre funcţionari, în afară de Trandafir Bilan, nu protesta. Iar vehemenţa aceluia fusese aspru pedepsită, lucru ce se înscria atât ca avertisment pentru el, cât şi ca exemplu pentru eventualii aspiranţi la 'greşeli' similare.

Într-un astfel de cumpăt al impasului picase, ca din lună, Emilian Pop.

Şi cu puritatea proaspătului ieşit din adolescenţă, cu energia, cu entuziasmul şi cu dorinţa acestuia de a schimba lumea într-una mai bună, şi cât mai repede, trecu la fapte. Dar nu oricum. Nu de pomană încheiase ciclul universitar. Pe băncile facultăţii aflase că orice acţiune ce urmăreşte reuşita presupune stabilirea unei metode preliminare. Prima treaptă hotărâtă de el în cadrul ofensivei preconizate fu analiza situaţiei economice a editurii. Urmărea demonstrarea finală că editarea cărţilor proaste (aducătoarele veniturilor personale ilicite menţionate) constituia o povară prea grea pentru instituţia datoare şi aşa să editeze cărţile politice comandate de sus, rămase nevândute până la una, în etalajele librăriilor.

După ce făcu toate investigaţiile şi verificările necesare, decise a fi sosit momentul solemn al dezvăluirii celor aflate şi al concluziilor personale. Drept care redactă un articol pentru gazeta de perete.

Îşi depusese întreg sufletul în întocmirea lui, ca şi toată pasiunea pentru demascarea falsurilor economice declarate oficial prin şedinţe.

Dacă a publica o carte onestă sub vechiul regim, când nu constituia o imposibilitate, se dovedea o luptă, totuşi, titanică, nici a prinde-n pioneze o foaie de hârtie în cutia prismatică dotată cu geam, numită gazeta de perete, nu era floare la ureche, dacă pe acea filă stăteau înscrise cuvinte jenante. Şi pentru aceasta erau necesare – da!

— Mai multe vize. Lucrul nu este de mirare, ţinând seama că cenzura era discreţionară şi, aşa cum bine a constatat un dramaturg într-o şedinţă a asociaţiei lor (dealtfel binecunoscut provocator şi instrument al securităţii, preferabil a fi menţinut la distanţă de către orice om cinstit şi prudent), românii ajunseseră să şi fie, în forul lor lăuntric, primii proprii cenzori, aberaţie de neînchipuit şi robotizare strigătoare la cer a splendidei făpturi a lui Dumnezeu, liberă de orice oprelişti interioare şi externe până la aburcarea Fiarei Apocaliptice pe grumazul Ţării!

Aşadar, micuţa scriere – numai cifre – compusă de Pop, intră în maşina de tocat idei, compusă din comitetul de redacţie al colii de carton spânzurate pe zidul coridorului. Membrele distinsului juriu se bucurară în tăcerea sigilată a conştiinţelor lor de rândurile ce împrumutaseră viaţă din panglica maşinii de scris. Apoi îşi retezaseră mijirea zâmbetului cu o foarfecă a cinismului. Îşi readaptară pe obrajii boiţi masca 'integrităţii civice' şi a 'vigilenţei'. Şi îi prezentară 'tovarăşului' Trandafir Bilan textul, spre avizare. Reamintim cititorului că lui îi revenea semnătura ultimă, necesară expunerii oricărui articol.

Iar în acest punct interveni comportamentului dânsului dihotomic-antonimic. Prietenul lui Radu Sfetca, luptător convins, eroic şi păgubos, împotriva neregulilor din editură, refuză să-şi dea girul 'operei' lui Emilian-Pop-cel-cu-Caş-la-Gură, cum şi ajunseseră să-l batjocorească cele dintâi trei cititoare ale raportului său nesolicitat de nimeni şi ce se dovedea, pe deasupra măsură, şi nedorit de careva.

— Cum ai putut face una ca asta?!„ fu indignat Sfetca, la auzul monstruoasei reacţii. „În sfârşit ţi-a apărut un aliat demn de dumneata! Nesperat! Cinstit până-n măduva oaselor! Gata de sacrificiu! Căruia nu-i pasă de duşmănia nimănui! Care nu cunoaşte cruţarea, nici a celorlalţi, nici aceea de sine! Şi tocmai mata, domnule Bilan, să-i dai lovitura de graţie, în loc să te bizui pe el, să te aliezi cu el şi să deschideţi un front comun?!”

Tremura. Nu-şi mărturisea nici sieşi, dar simţea că-l ura pe redactor. Celălalt răspunse repede, cu privirile înfipte în ochii săi, arătând prin aceasta cât era de sincer:

— Mi-a fost frică. Toată instituţia stă cu ochii aţintiţi asupra mea. Nu există coleg să nu aştepte înfrigurat să-mi surprindă reacţia. „

— Şi ce spectacol penibil le-ai oferit? Acela al lovirii cu copita într-un camarad lipsit de apărare. Eşti groparul băiatului!”

— Gazeta de perete nu este citită numai de noi, salariaţii instituţiei. Materialele ei sunt şi la dispoziţia curiozităţii străinilor. Nu este cazul ca aceştia să ne cunoască bucătăria. „ surprinse Radu o modificare de tactică în pledoaria celuilalt.

Reîncepuse să vorbească membrul de partid, individul educat să păzească 'secretul de stat', în aria căruia rămânea agăţată până şi hârtia boţită pentru a fi folosită să-ţi cureţi pantofii cu ea şi, după satisfacerea acestei intenţii, aruncată la coşul de gunoi.

Sfetca îşi vedea prietenul metamorfozându-i-se, într-o clipă, dintr-un om cu capul pe umeri într-unul care-şi pierdea capul. Individualitatea i se topise conlocutorului său, ca ceara din jurul fitilului aprins al unei lumânări, dobândind o formă monstruoasă la răcire.

Încercă să-l ajute a-şi recuceri statutul anterior:

— Îţi stă în puteri să îndrepţi această greşeală, să-ţi reabilitezi imaginea în conştiinţa colegilor, maculată chiar de tine prin blamarea, pentru opiniile sale, a unui nou angajat.”

Fu suficient să insiste astfel ca, în loc s-o readucă pe linia normalităţii, în gazda sa timorată să vuiască un vifor întru apărarea 'liniei partidului' şi împotriva acelora care pretindeau a fi cunoscut una mai bună.

Destinul ulterior al lui Emilian Pop i-a pregătit o nouă ocazie lui Sfetca de a pătrunde şi mai adânc în psihologia întortochiată a lui Trandafir, psihologie – aşa cum o numea o talentată tânără romancieră – a omului-labirint.

După eşuarea tentativei sale de a provoca la luptă dreaptă conducerea instituţiei, de a o obliga să adopte o atitudine clară, fie împotriva, fie în favoarea desfrâului financiar sesizat de el, dezordine în care se bălăceau mulţi dintre salariaţi, imaturul advocat al cinstei luă cu obstinaţie cuvântul în şedinţe. Nu i-ar fi putut da socoteală decât cei întronaţi la masa cu acoperitoare din pânză roşie. Inşii inculpaţi direct, huzurind în staluri, ca şi când ar fi fost muritori de rând, n-aveau dezlegare să-i răspundă, pentru ca nu cumva prin aceasta să fi dat apă la moară suspiciunilor şi credit acuzaţiilor. Numai că de pe scenă nu icnea nici un glas. Să nu se creadă cumva că nu se purtau discuţii între sală şi dirijorii şedinţei. Se purtau, ba chiar în formă de 'du-te-vino', cum nu?! Stârneau tot praful din imensa încăpere. Doar că decurgeau ţinându-se riguros seama de partitura cam îngălbenită, cam învechită, cam arhicunoscută, scrisă încă din U. R. S. S. şi recomandată ţărilor satelit pentru 'concerte pe toate vocile'. După ce ieşeau puzderie de scântei, să trezească marea masă a participanţilor, ghemuită prin scaunele anonime, pentru o odihnă binemeritată, şedinţa se ridica. Se ridicau şi funcţionarii. Emilian Pop rămânea cu convingerea că, fiind atât de timid şi nepricopsit, nu fusese auzit.

Probabil că cititorul a dedus din încercarea mea de a-l portretiza, că licenţiatul era un nerăbdător. Nu avu nevoie de numeroase atari adunări pentru a-şi fi dat seama că intervenţiile sale erau nu numai inutile, dar şi caraghioase. Că de nu se instituiau ca 'moment vesel' şi picant, acceptat ca util, întru diversificarea reacţiilor de pe parcursul plictisitoarelor ceasuri de amorţire generală obligatorie – hipnoterapie de durată – de înfometare, înfrigurare şi de indignare a nervilor naţionali.

Cititorul a mai înţeles că acelaşi Pop era un ambiţios, ca tot tânărul. Şi un 'deştept', cum îl caracterizau colegii grăbiţi să se fi întors în sânul cald al familiei, dar ţintuiţi locului de 'logoreea' sa.

Acestea fiindu-i darurile – multe, puţine, cum vor fi fost – el se scutură, îşi limpezi minţile şi sări la o concluzie care, oricât de pripită, nu arăta a nechibzuinţă: 'Decât să-şi bată ei joc de mine, mai bine să-mi bat eu joc de ei'. Iar cum aceşti „ei” însumau prea multe persoane, majoritatea cu dibăcie rămânând în spatele cortinei, îl alese în vederea acestui scop pe capul răutăţilor: directorul editurii.

Trebuie ştiut că, după obiceiul Facultăţii de Filologie, corectorul recent angajat absolvise două secţii: limba şi literatura franceză şi limba şi literatura sanscrită. Îşi manifestă, printr-o cerere scrisă, dorinţa de a urma şi cursurile de limbă şi literatură română, la 'fără frecvenţă', şi ceru, după cum suna legea, acordul instituţiei pentru a se fi prezentat la examenul de admitere. Editura i-l refuză, căci – aşa cum fusese intenţia solicitantului – era evident o luare în derâdere prea gogonată. Drept care, băiatul ceru audienţă la director. Acesta perseveră în a se opune dorinţei sale. Emilian Pop profită de întrevedere şi-i zvârli, între patru ochi, cum celălalt n-avea scăpare, toate acuzaţiile deversate atât în articolul respins de colectivul de redactare al gazetei de perete, cât şi în repetate rânduri prin şedinţe. Individul dindărătul biroului îşi muşca mustăţile ca pana corbului argintată, făcea delicate spume la gură – coclite de revărsarea fierei – îşi rodea unghiiile îngrijite, se frământa în fotoliu, gata să-l fărâme. Când simţi că exploda, îi porunci subordonatului său să părăsească imediat încăperea.

Portretul lui Ceauşescu, de deasupra sa, ce păruse a fi fost foarte interesat de câte le auzise şi care, deobicei, se ambeta de moarte, participând numai la dispute având drept obiect literatura socialistă, dădu semne a-l simpatiza pe Emilian. Clipi apăsat şi cu simpatie, dintr-un ochi, îndemnându-l să continue, că el unul era numai urechi – deşi în acea imagine i se zărea doar unul dintre pavilioanele clăpăuge.

— Singur nu ies de aici. Îmi place camera asta unde vă lăfăiţi şi de unde trageţi nişte iţe pe cinste. Am declarat-o de când am păşit înăuntru: „E tare frumos la dumneavoastră! Nici n-ai zice că-i biroul unui 'tovarăş'.” Parc-aţi fi nabab! Textual. Şi sunt gata s-o repet în faţa tuturor salariaţilor, fără milă pentru faptul că unii, mai nedescurcăreţi, se-ncovrigă-n odăiţe de servici, populând mansarde şi subsoluri. Or, am auzit că domnia voastră vă continuaţi huzurul şi-ntr-o vilă naţionalizată, unde vă odihniţi după truda de aici.

„Va să zică îmi place şi încăperea – e aerisită şi luminoasă, nu ca alea unde ne înghesuim noi, între cinci şi cincisprezece calici, să ne stricăm ochii şi să ni se-mpută plămânii – îmi place şi să stăm la taclale, ziceam. Când vă mai prind eu dispus pentru aşa ceva? Ştiţi ce-mi trece prin minte? Ce ar fi s-o iau de la început? Am impresia că n-aţi înţeles nimic din ce v-am povestit. Poate că a doua oară o să ciuliţi urechile. Merită să mă străduiesc. Încercarea moarte n-are. Dar dacă n-aveţi timp, daţi-mă afară direct şi personal. Sunt curios să constat ce mutre or să facă scriitorii care aşteaptă-n hol, când îi veţi invita martori ai bătăii noastre. Dacă boxăm, o să mă-nvingeţi la puncte. Sunteţi mare ca un malac. Iar eu o să vă-nving la plânsul de milă că, pirpiriu cum mă aflu, voi culege întreaga compasiune a celor de afară. Cred că măcar atâta lucru înţelegeţi şi dumneavoastră.”

Fără pauză, trecu la reiterarea dezvăluirilor şi acuzaţiilor sale.

A fost smuls din cabinetul directorial de către trei haidamaci cu titlul de redactori, taman când descoperise că nu izbutea de vreo zece minute să-şi înnoade şireturile pantofilor, ce i se deznodau întruna, de cum le atingea, ceea ce-l făcea pe superiorul său să turbeze de indignare.

Soarele de afară, rânjitor torid, îşi ascunse hohotul în palma unui noruleţ de nimica. Fotografia scretarului general, spânzurat pe alb, se întristă, deoarece era frustrată de jocul ei de-a trasul cu urechea.

Peste câteva seri, 'tovarăşul' director află de la postul de radio „Europa Liberă” că, din pricina debandadei din instituţia condusă de el, debandadă pe care Emilian Pop, unul dintre salariaţi nu o suporta, ea subminând economia naţională – şi aşa dusă pe apa sâmbetei – tânărul se adresase disidentului Paul Goma, solicitându-l să-i înlesnească emigrarea.

Conducătorul instituţiei adormi cu greu, neizbutind să scape de gâdilarea unui fir de păr din nara stângă, ce se îndărătnicea să-l chinuiască. Dar aţipi surâzând: scăpa de un cui al lui Pepelea. De fapt nu rămânea îndârjit împotriva persoanei lui decât Trandafir Bilan. Cu acesta era altă poveste, se linişti directorul: 'El cel puţin cunoaşte disciplina de partid.'

Nu mult după revelaţia postului străin de radio, redactorul îl chemă telefonic pe Sfetca, rugându-l să treacă urgent pe la el.

Când îi deschise uşa, era alb ca hârtia. Un fior necontrolat îi străbătea mâinile.

— Radule, am aflat de la cineva care cunoaşte familia lui Emilian că Dumitru Pop, ascultând emisiunea pe care o ştii, i-a cerut explicaţii fiului său. După ce le-a ascultat până la ultimul cuvânt, s-a grăbit a doua zi dis-de-dimineaţă să ceară a fi primit în audienţă la Comitetul Central, unde avea un consătean, acela care-i favorizase numirea în postul său de conducere a uzinei. I-a mărturisit ce-i destăinuise fiul său. Concluzionă că nu se mai simţea vrednic de încrederea partidului. A cerut să fie trimis la munca de jos. Prin diligenţele prietenului, i se făcu hatârul, pentru cinstea dovedită cu acel prilej, de a fi pensionat pe caz de boală.”

Sfetca nu avu nevoie să-l scruteze prea îndelung. Era evident că ştirea îl frânsese în două pe amicul său. În definitiv, atari denunţuri între membrii aceleiaşi familii îi deschiseseră ochii încă din anii '50 asupra descompunerii definitive a moralei individuale, către care conducea imoralitatea regimului lor.

— Credeam că acest capitol s-a încheiat. Dar nimic! Nu evoluăm cu nici un chip!„ gemea amfitrionul, copleşit de veste. „Comuniştii au rămas la fel de ticăloşi. „

Scriitorul trăia un simţământ potrivnic, stârnit nu de evenimentul în cauză – de aşteptat, după părerea lui – ci de bărbatul dinainte-i. Îl iubea de câte ori avea astfel de explozii ce-i dovedeau deplina omenie, firescul reacţiilor, logica purtării. Exulta că, în sfârşit, era recuperat, că se vindecase de urâta maladie receptată în copilărie, aceea a doctrinei marxiste, că redevenise om.

Îl interesa prea puţin că un tată, după alţi zeci de mii, dacă nu şi mai mulţi, îşi denunţase fiul. Erau treburi ce-i priveau pe ei, pe comunişti. După cât rău făptuiseră în ţară, doar nu era să se apuce a le plânge de milă pentru răul pe care şi-l făceau singuri, îşi spunea. Atâta timp cât se îndărătniceau să slujească paranoia în curs de generalizare, răspundeau de propriile lor suferinţe.

În schimb, prietenul său merita înduioşarea. El nu se eschiva de la recunoaşterea crimei psihologice săvârşite de sus în jos pe toate treptele sociale. Cele ce obseva îl torturau. Inima lui şi simţămintele însămânţate în perioada celor şapte ani de acasă tresăreau îndurerate la fiece nouă dovadă că ciuma dezumanizării nu istovea făcând victime. Deşi personalitatea i se răsucise iarăşi pe dos, chinuitor, ameţitor.

Radu îşi depuse palma pe spatele mâinii lui Trandafir, cu peri de culoarea antracitului, şi i-o apăsă cu înţelegere.

N-au fost necesare mai mult de două săptămâni ca să se ivească la editură un personaj misterios. Apariţia coincidea, conform rumorii generale, cu plecarea din ţară a corectorului, plecare ce urma, se presupunea, unei anchete dure. Deci şi unor dezvăluiri făcute de el cu privire la treburile editurii.

Necunoscutul era un ins înalt, vânjos, cu chip mumificat, impasibil, cu trăsături anevoie definibile, greu de ţinut minte, atât de lipsite de pecetea originalităţii se lăbărţaseră pe figura lui lătăreaţă şi slăninoasă. Politeţea sa impersonală te îngheţa o clipă; pe urmă o uitai, de ca şi când nu te-ar fi privit pe tine, ci numai pe ceilalţi. Serviciul de contabilitate era recipiendarul principal al bunei sale creşteri. Colegii lor îi primeau obolul curtoaziei mormăite inform numai când era cazul să se fi mutat de pe scaunul lor, ca să se poată deschide vreo cartotecă dintr-acelea cu oblon glisant sau pentru culegerea unor informaţii. Întrebarea pusă cu astfel de prilejuri nu era agrementată nici de prezentări, nici de destinderea trăsăturilor întunecate şi vinete: de nici un fel de gesturi sau cuvinte de prisos.

Lucra şapte ceasuri şi jumătate, adică sosea la treizeci de minute după ce semnau ei condica şi ieşea cel dintâi pe poartă. La capătul a şapte zile, nu mai reveni neînsoţit, ci împreună cu cineva căruia i se adresa cu deferenţă cazonă: „tov. Colonel”. Acesta, şi el puhav, cât îi era de îndelungată datoria sta revărsat într-un scaun de pe tăblia căruia omniprezenţa părţii sale mijlocii dorsale îşi căuta, în mod inutil, o susţinere suplimentară primprejur şi umplea vidul la distanţă mare de circumferinţa sa de lemn.

Doamnele, mai curioase din fire, întredeschideau pe rând uşa biroului unde zăcea sorcovit de contabili şi contabile, să arunce asupră-i o privire de cunoscător, să-l cântărească pe toate feţele, să-i judece gabaritul, să-l eticheteze. Îşi părăseau postul de observare care de care mai plină de 'intuiţii trăznet' şi mai gata să explice taina prezenţei sale în mijlocul lor, alături de gradul inferior care-i gătase calea precum Ioan Botezătorul lui Iisus Hristos.

Ca să fim cât mai exacţi în citare: „îi îndreptase potecile”, pentru că ambii fiind reprezentanţi ai unui for înarmat, că era vorba despre miliţia economică sau de securitate nu se putea şti, căpitanul (i se descâlcise în cele din urmă gradul), desţelenise ogorul în vederea străbaterii acestuia de către tractorul sosind greoi, mugitor şi ameninţător din umbra legii, la o săptămână în urma lui.

După scurgerea a două-trei zile necesare punerii sale în temă, avură loc stranii dispariţii de funcţionari după acea uşă îndărătul căreia trona osânza imperială a ultimului descins dintre cei doi. Ele se extindeau între câteva ceasuri şi întreaga zi de muncă. -„Ah, am stat niţel de vorbă”, lămureau în grabă cei chemaţi şi eliberaţi şi-şi înfundau ţevile de eşapament ale nasurilor jenate în colbul dosarelor, foarte preocupaţi de complicata frază unde rămăseseră, citită şi răscitită, deşi la înţelesul ei nu mai izbuteau să ajungă. Nu se găsea unul să fi avut curajul a încălca regula 'secretului de stat' sau să se fi descurcat în descifrarea esenţialului din hăţişul de întrebări importante şi fără semnificaţie, directe şi ocolite, clare şi confuze, în plasa cărora se zbătuse până mai adineaori.

Veni şi rândul lui Trandafir Bilan.

— Îl interesa partea financiară a editurii, dar şi persoana directorului”, îi explică lui Sfetca.

Acesta se bucură pentru amicul său: era şansa de mult căutată de a fi fost date în vileg matrapazlâcurile aceluia, pregătirea unui act justiţiar. Uluirea sa nu fu mică la auzul mărturisirii:

— Nu l-am atacat. Dimpotrivă. După uimirea cu greu stăpânită citibilă pe chipul anchetatorului, cred că m-am numărat printre puţinii care am lăudat calităţile sale de conducător, priceperea în treburile editoriale, spiritul echităţii. „

— Cum ai putut face una ca asta?! Crezi că astfel de ocazii se repetă după voia ta?”

— Şi dacă 'ocazia', cum o numeşti tu, a fost creată pentru a prilejui directorului să afle de la cine pornesc anonimele împotriva lui?”

— Presupui că s-ar fi deranjat o instituţie militarizată în vederea unui scop atât de personal?”

— Dacă directorul face parte şi din personalul ei, da.”

— La asta nu m-am gândit.”

Nu-i trecuse aşa ceva prin minte, deoarece îi lipsea experienţa celuilalt în privinţa metodelor de conducere a instituţiilor, metode abia lăudate de el în faţa străinilor.

În prima zi a săptămânii următoare, salariaţii avură o surpriză dintre cele mai neaşteptate. Sâmbătă noaptea avusese loc un incendiu în incintă. Luase foc o cămăruţă de la mansarda clădirii; nici mai mult, nici mai puţin decât depozitul arhivei. Din fericire, flăcările nu se extinseseră nici cu un deget în exteriorul zidurilor ei. Conform depoziţiei acelei vecine care alertase pompierii, pe acoperişul editurii se ivise, ca să piară după cum apăruse, un tânăr cu trăsături indescifrabile de la distanţa de la care fusese zărit. Bineînţeles, nimeni nu verifică spusele sale. Nici că pompierii fuseseră alarmaţi cu adevărat de către o străină, nici că se aflaseră acolo în timp util sau avuseseră alte raţiuni ce-i mânaseră spre acea destinaţie la momentul oportun; nici că era adevărat că se deşteptase careva din cartier pentru a zări la timp făptaşul şi a explica dezastrul după cum s-a văzut. Cert este că dacă ar fi fost necesare anchetei probe palpabile împotriva directorului, acestea pieriseră mistuite de flăcări.

Radu Sfetca, la auzul ştirii, se ruşină de naivitatea de care dăduse tocmai dovadă. Se presupunea că se cuvenea să fi avut oarecare experienţă în privinţa mijloacelor folosite de către ministerul de interne pentru a-şi atinge ţelurile. Acum îşi dădea seama că se înşelase închipuindu-şi că ancheta intenţionase să scoată adevărul la iveală. Pe când realitatea era că rostul ei fusese să se verifice cât de cunoscut era acel adevăr. Şi fiindcă se dovedise că toată lumea îl cunoştea, fuseseră distruse dovezile scrise ce l-ar fi putut susţine pe acuzator în faţa instanţei. Vinovatul fusese salvat de către înşişi aceia în datoria cărora stătuse să-l fi suit în dubă.

Amărăciunea lui Trandafir, dezamăgirea sa, revolta lui, se adânceau tot mai mult, pe zi ce trecea. Sufletul îi clocotea. Învinovăţirile cu care împroşca regimul nu aveau stavilă. Nimeni, s-ar fi spus, nu ura mai intens puterea ce ne înrobea. Acuza foametea, frigul, preschimbarea oraşelor în şantiere înecate-n praf, instaurarea inculturii, minciuna, ameninţarea, susţinearea panglicarilor şi a şmecherilor, tot, tot, tot. Acuza permanent, vehement, obositor, ca şi când atunci descoperea imensa decădere a naţiei.

Revoluţia din Decembrie îl surprinsese pe meleagurile natale, ieşit la pensie. Dată fiind starea de spirit a redactorului, din ultima perioadă când îl frecventase, Radu Sfetca nu se miră să-l vadă într-o bună zi pe micul ecran, interviewat pe stradă asupra impresiilor lăsate de samavolniciile şi teroarea cu care fusese întâmpinat poporul când îşi manifestase dorinţa arzătoare de înlăturare a comunismului ce ne înlănţuise jumătate de secol.

Fostul redactor, un necunoscut pentru omul cu camera, îşi tranformă răspunsul într-un monolog fără capăt. Pe parcursul lui nu se mai întrezărea nimic din darul său de aşi impune ideile prin rigoarea logică şi o energie agresivă. De pe buzele-i uscate se jeluia un bocet sfâşietor. Printre hohotele de plâns ca de femeie, răbufneau cuvinte ca:

— N-aş fi crezut niciodată.! Crimele.! Nu e cu putinţă.! Copiii noştri împuşcaţi.!”

Cameramanul insista cu o perseverenţă diabolică asupra durerii sale, a sincerităţii intime, expunerea sfâşierii sufleteşti fiindu-i atât de totală, atât de dezinhibată (ceea ce pe Radu îl stupefia, la un om atât de ros de inhibiţii), încât profesionistul televiziunii fusese sigur de succes, de o primă peste salariu şi de avansare; în sfârşit, pusese mâna pe un individ în stare să se vaite convingător în numele întregului popor.

Radu Sfetca îi fu recunoscător lui Trandafir că se arăta naţiei, fără excepţie, după măsura cu care el, prietenul său fost deţinut politic, îl investise cu încrederea lui: un om onest, care se înşelase în tinereţe, dar care plătise greşeala aceasta de odinioară cu tone de remuşcări pe parcursul restului vieţii trăite.

În acelaşi timp, situaţia i se părea de un ridicol tragic. Drama neamului nostru, a celor 23.000.000 de români, era expusă, tot ca înainte, exclusiv de către un membru de partid.

De n-ar fi fost vorba despre Trandafir, Radu şi-ar fi manifestat public scârba. Era prea de tot: membrii de partid ne aduseseră în situaţia imposibilă din pragul Revoluţiei; ei umpluseră caldarâmul cu sânge românesc nevinovat; şi tot ei deplângeau nenorocirea; după cum televizoarele erau pline tot de mutrele lor ce ne asigurau, mai lacrimogen sau mai puţin storcător de lacrimi, ba unii cu impertinenţa de a fi recunoscut la rece, că 's-au făcut şi unele greşeli, tovarăşi.' Ţara nu mai avea scăpare.

Oricât de revoltat era (- „Dar ce ai fi vrut să facă?” l-am apostrofat pe scriitor. „Să râdă?! Să se bucure?!” – „Să stea acasă şi să plângă în taina inimii.” îmi răspunse arţăgos. „Să-i lase pe aceia care şi-au dat sângele să vorbească în numele românilor. N-am văzut oferindu-i-se un spaţiu atât de amplu niciunuia dintre cei răniţi sau dintre cei bătuţi la Jilava, ori în Timişoara, până ce au ajuns din oameni neoameni. Este indecent din partea lui că n-a profitat de şansa de a se adresa omenirii pentru a fi cerut cu toată forţa sufletului asta: să se fi dat cuvântul eroilor. E indecent că n-a recunoscut cu glas tare că a făcut toată viaţa parte dintre-o mafie a crimei. E indecent că a bocit asupra câtorva zile de culminare a asupririi şi nu asupra a cincizeci de ani de închisoare generalizată pentru tot neamul. E indecent că nu a acuzat acapararea din nou a puterii de către aceiaşi călăi de ieri!”), oricât de revoltat era Radu Sfetca, spuneam, se bucură pentru Bilan. În urma acestei pseudoconfesiuni în aer liber, oricât de tăinuitoare a statutului său politic şi de neconcludentă în punerea la stâlpul infamiei a făptaşilor şi a gândirii diriguitoare ce le-a stimulat degetele pe trăgaci, defularea se efectuase şi Trandafir îşi crease singur şansa unei reluări a vieţii de la început, rupând-o definitiv cu trecutul şi cu formarea sa ideologică.

Realitatea, însă, nu era chiar aceasta.

A fost deajuns ca noul şef al statului, provenit tot din rândul conducerii de ieri a partidului comunist, să fâlfâie pe la nasul telespectatorilor o revistioară despre care a afirmat că era legionară şi publicată în Statele Unite ca, uitând ce făptuiseră teroriştii lui însuşi (despre care se spunea că fuseseră ai lui Ceauşescu), Trandafir să se lanseze într-o diatribă fără cap, nici coadă, împotriva recrudescenţei fascismului militant nestârpit la timpul cuvenit.

Radu Sfetca înţelese prea bine care era acel „timp potrivit”: Bilan se referise la perioada comunistă.

Ş i, ca ş i când i s-ar fi părut că aluzia nu-i era suficient de grăitoare, adăugă: – „Au tunat şi au fulgerat împotriva securităţii”, se referea Bilan la revoluţionari şi la opoziţie, probabil. „Acum or să-şi dea seama ce greşeală au făcut eliberându-i din funcţia de apărare a ţării pe specialişti. Pe cine se vor putea bizui în lupta împotriva legionarismului?”

Cele două concepte de bază ale activistului de ieri nu părăseau terenul minţii sale în fierbere neputincioasă: lupta împotriva cuiva, a oricui, şi credinţa oarbă într-o realitate legionară încă vie.

— Despre care legionari vorbeşti? Nu te gândeşti că cei care au avut în 194020 ani măcar au astăzi pe puţin 70 ani? Pe deasupra, că şefii lor au fost ucişi de Carol II, iar cei scăpaţi – în penitenciarele lui Antonescu sau pe front şi ultimii rămaşi – în temniţele comuniştilor? Iar dacă n-au murit încă, sunt tuberculoşi, ţepeni de reumatism, infirmi, al căror viitor atârnă de o zi mai geroasă sau mai săracă-n medicamentele care, şi aşa, au ajuns de negăsit?! De ce visezi numai duşmani în jur? Crezi că nu meritaţi şi voi vreun prieten?! De ce te iei după o propagandă care n-are ce scorni şi dezgroapă doar morţi, din cauză că nu face faţă să conducă economia şi dă vina pe ei? Nu vezi că cei de la conducere nu vor să renunţe nici cu o iotă la doctrina pe care au slujit-o şi pe care, tu personal, ai urât-o?!”

Trandafir Bilan păru scos din priză de scuturarea la care îl supusese prietenul său. Rămase câtva timp cu faţa inertă, de ca şi când mintea i-ar fi fost părăsită de orice gând.

— Aşa arată trecerea de la automatismul verbal la reinstaurarea raţiunii„, îmi explică Sfetca: era un om care, oricât l-ar fi antrenat ideile ori simţămintele, nu renunţa la ipostaza observatorului ştiinţific al vieţii. Tonul îi era înmuiat de deplângerea implicită a crizelor de absenţă a cugetării care, era evident, îl mai bântuiau pe Trandafir. Îşi dezvoltă spusele: „Psihologic vorbind, Ţurcanu şi şefii săi de la securitate, n-au greşit„, se referi el la conducătorul 'reeducărilor' de la închisoarea Piteşti. Acela, cu bâta în mână şi poruncind cele mai cumplite cazne, intenţionase făurirea 'omului nou' şi izbutise ca, la cea mai măruntă înălţare a sprâncenii, zeci de victime să cadă pe brânci şi să lingă cimentul de la picioarele sale – folosesc cuvintele în sensul propriu – sau să izbucnească în trompetarea lozincilor la modă atunci. „N-a greşit„, reluă Radu, „deoarece a izbutit să preschimbe oamenii în benzi de magnetofon şi în fiare. A dovedit că lucrul era posibil, chiar şi cu cei mai buni, cu cei mai hotărâţi, cu cei mai sfinţi. Dar, iată că, în cazul celor mai slabi şi mai înclinaţi către colaboraţionism, tortura n-a mai fost necesară. Creierul lor este gata oricând că intre în relache, în blocaj, să se retragă din activitate, din realitate, şi să-şi lase înlocuit travaliul intelectual de către idei învăţate pe de rost, de către sentimente potrivite acestora, deşi artificiale, doar pentru că aşa au fost sugestionaţi de către un reprezentant al puterii. „

Însă bobârnacul dat de Sfetca lui Trandafir îşi duse până la capăt mişcarea de scoatere din inerţie a lui Bilan. Revenit la sine însuşi, luni de zile acesta nu mai cârti decât împotriva neocomuniştilor a căror vitalitate nu dădea semne de slăbire a puterii de luptă.

Se lansau împreună în intermitente cumpăniri ale situaţiei politice, în prognoze asupra ei. Gustau, cu hohote de râs nestăpânite caţavencianismul foştilor membri de partid care se rebotezaseră pe stil nou. Îi stupefiau concursurile în care se antrenau parlamentarii şi miniştrii, străduindu-se să comită cât mai puţine dezacorduri gramaticale, spre hazul patriei. Românul avea nevoie să mai şi râdă, iar noua forţă dirigentă se străduia din belşug să ţină seama de această necesitate naturală şi să i-o satisfacă. Dealtfel, dacă nu s-ar fi dat în spectacol pe ei înşişi, ce puteau oferi legiuitorii bietului popor? Desigur, ar fi fost de dorit să-l scoată din haznaua colectivismului, însă această rupere de trecut nu le convenea, nădăjduind încă, prin absurd, o revenire la vechea orânduire.

Toate acestea le vedea şi Trandafir Bilan şi se desfăta cu ele sau, dimpotrivă, scuipa pe ele, fără reţinere.

Viaţa era tot mai anevoioasă. Preţurile urcau vertiginos. Existenţa de zi de zi devenise un blestem.

— Când am trecut de la economia capitalistă la aceea socialistă, mutaţia s-a petrecut într-o noapte, printr-un decret. Pentru operaţia inversă, suntem duşi cu preşul că nici măcar trei ani nu sunt suficient de lungi. În schimb, guvernanţii ne dezechilibrează tot mai fără de scăpare producţia, atât cea agricolă, cât şi cea industrială. Şi toată lumea tace! Suntem oare un popor de orbi?! Atât de proşti ne-au făcut comuniştii?!” se revolta fostul membru de partid.

Rămăşagul pus cu sine însuşi de către Radu Sfetca înclina a se lăsa câştigat de el. Acordându-şi încrederea Binelui şi Adevărului, Radu, cititorul îşi aminteşte, mizase că acestea se cuvenea să iasă totdeauna izbânditoare în toate planurile.

Aşa crezuse de când se ştia. Aşa fusese învăţat de părinţi. Aşa deprinsese din literatura imensă citită. Aşa părea să fie lecţia exemplului oferit de oamenii triumfători pe pământ.

În numele încrederii în capacitatea celor două noţiuni de a se opune Răului şi Minciunii, ca şi în numele credinţei în menirea fiecărui om de a se perfecţiona, pariase că Trandafir Bilan urma să se depăşească, să-şi înfrângă temerile, să-şi smulgă colţii străini de făptura lui, implantaţi de partid în ea cu şiretenie, urma să-şi tocească orice chingă veche, să-şi despieliţeze uniforma roşie şi să-şi redobândească locul firesc între semeni.

Este adevărat că Sfetca fusese dator să aştepte cam mult ca schimbarea lui Trandafir să fi avut loc. Dar reînvăţarea omeniei constituie un proces mult mai anevoios decât scuturarea de ea. Omul pare mai înclinat să se identifice sălbăticiunilor din rândurile cărora a evoluat decât imaginii virtuale a unei perfecţiuni umane accesibile în viitor şi singurul său noroc este că glasul conştiinţei îl conduce către ea şi că acesta nu-şi încetează niciodată chemarea.

Oare aşa să stea lucrurile? Dar Ţurcanu? Unde sălăşluia conştiinţa în omul acela?! 'Despre nebuni nu are rost să vorbim!' îşi tăie scurt Radu dubiul ce-i apăruse din senin. ' Ţurcanu nu reprezintă unicul caz aberant din omenire. Doar n-o să îngăduim ca excepţiile să ne facă legea. Mai ales când aceste excepţii îşi datorează poziţia ieşită din comun unei categorice defecţiuni psihice.'

Speranţa depusă de scriitor în revirimentul intelectual şi moral al prietenului său ajunsese, în sfârşit, în anotimpul roadelor.

După cum apăruseră din nimic, neaşteptate şi nevisate de nimeni, cele două floricele de vişin pieriseră odată cu iarna cotropind pe nevestitelea nu numai ţinutul românesc, ci Europa cât este ea de mare. Dar nici neajunsurile acestei invazii albe nu durară mult timp. Zăpada se topi, viforul scăzu până la a nu mai fi fost simţit, frigul cedă încetişor. Semnele toamnei reveniră, doar că erau mai înaintate către cum ne obişnuieşte să arate la sfârşitul ei, decât la începuturile sale desemnate atunci de calendar.

Până când, deşteptându-se peste vreo săptămână de la această îmblânzire a vremii şi aruncându-şi privirile pe geam, Radu Sfetca a constatat că ceaţa se înghesuia pretutindeni, mult mai densă ca-n ultimele dimineţi. Abia de putea zări crâmpeie difuze din stradă. Traficul era aproape nul din pricina fenomenului, iar rarele siluete întunecoase ale trecătorilor răsăreau şi se risipeau, topite ca într-un coşmar.

'Ce o mai fi făcând Trandafir?' îl potopi dorul de amicul său. Se invită telefonic la acela.

Radu se îmbrăcă mai gros şi porni în josul trotuarului ce înainta ca un râu în necunoscutul alb, umed şi înecăcios. Cum nu există stare a vremii să nu evoce o stare sufletească, parcă înrudită cu ea, ceaţa din jurul său îi readuse în conştiinţă opreliştile puse minţii de a pătrunde Taina, ca şi pericolul ce-l pândeşte pe bărbatul hotărât a persevara în descifrarea Ei.

Gândul i se fixă dureros lui Radu sub tâmplă, când constată cât îi era de greu să respire pâcla otrăvită ce-i înţepa nările până la refuzul acestora de a mai trage aerul acela viciat în plămâni.

Sosit în garsoniera lui Bilan, apăsat de inconvenienţele străbaterii urbei pe jos, instalat în fotelul ce-i diminua statura, îşi aşteptă încântat ceşcuţa de cafea fierbinte. Cât lipsi Trandafir s-o pregătească, prietenul său îşi roti cu drag uităturile în jur. Adăpostul agreabil oferit de încăperea aceea atunci când era mai necesar îi stârni iarăşi interesul pentru spaţiul dintre cei patru pereţi care, în anii numeroşi scurşi de când îl călcase pentru prima oară, îşi pierduse atracţia, atenţia scriitorului concentrându-se asupra locatarului şi a clătinării sufletului acestuia, în aparenţă atât de stabil.

Trecu în revistă biroul, fotoliile, biblioteca închisă, covorul, lampa pe picior, aceea suspendată de tavan, studioul din ungherul întunecos. Îşi aminti câte dialoguri purtase iniţial cu aceste obiecte. Cum o luaseră, de la bun început, înaintea întrebărilor sale, oferindu-i răspunsuri edificatoare cu privire la firea, obiceiurile, intimitatea discretă şi metehnele stăpânului lor. Dezvăluirile făcăturilor din lemn lăcuit fuseseră exacte, vrednice de stimă. Întemeiat pe ele, aflase câte ceva şi despre slăbiciunile aceluia care le cumpărase şi despre calităţile lui de netăgăduit.

Se ridică şi deschise dulapul cu cărţi, să treacă încă o dată în revistă titlurile. Aveau preponderenţă volumele redactate de gazdă. Restul se împărţeau în trei categorii: volumele cumpărate în tinereţe – când entuziamul cultural îl grăbise pe Bilan spre sacrificiul material; opurile achiziţionate în Anglia, cu prilejul unei expoziţii de carte, la care fusese trimis de către editură să însoţească exponatele ei; tot foarte de demult; şi lucrările primite cu autograf din partea autorilor frecventatori ai instituţiei unde lucra, în speranţa de a mai fi luaţi în seamă. Unul dintre secretele mobilei închise cu cheia, pe lângă înţelesul căruia trecuse în multe rânduri fără a-l pricepe, deodată i se revelă în plină lumină.

De când era matur, Trandafir Bilan nu investise bani în nici o apariţie recentă. 'Şi câte opere excepţionale n-au fost tipărite în timpul ăsta!' exclamară vârfurile degetelor cotrobăitoare ale musafirului. Aceasta nu însemna că gazda nu era la curent cu noutăţile editoriale; doar că le citea din împrumut. Era o mărturisire jenantă pentru ea, făcută de tăcerea obiectului masiv persoanei ce-i inspecta intimităţile. Căci a nu te roade pe dinăuntru să ai în preajmă permanent cugetarea creatorilor îndrăgiţi semnalează că nu eşti dureros de îndrăgostit de ei. Şi dacă nu iubeşti scriitorii, ce altceva ai putea iubi, vrednic de o atare renunţare la tine însuţi? Nu era acesta o denunţare a imposibilităţii lui Trandafir de a iubi, în general?

Sfetca încuie iarăşi uşile căptuşite cu sticlă.

Îşi roti privirile mai departe. Până-n acea zi nu-i trecuse prin minte că uitase prezenţa fizică a acelor mobile. Pentru el, îşi pierduseră personalitatea, se ascunseseră în muţenie, umbrite de personalitatea lui Bilan, personalitate în creştere neîncetată în conştiinţa amicului său. Trandafir era acela care devenise 'o voce'; ele îngheţaseră, străine, nemaifolosind cunoaşterii. Îşi îndepliniseră, iniţial, menirea de a ilumina elocvent o inimă, iar acum se retrăseseră cu modestie în tihna lor de fabricate banale, de serie, voit pompoase, trădând mai curând opinia designerilor despre gustul public şi şansele lor comerciale.

Plictisit de aerul lor de vitrină de magazin, Sfetca se reaşeză.

Paşii gazdei vestiră intrarea acesteia. Ei fură însoţiţi de un ton de harţă, pentru care împăcarea cu sine, molcumă, chiar adiind un ziurel de fericire, a musafirului, nu era pregătită. Plutea în inflexiunile glasului amfitrionului ceva din stridenţele discuţiei lor de început, aceea privind copiii flămânzi ai Africii. Corzile sale vocale vădeau o desprindere din sfera amiciţiei, o şfichiuire batjocoritoare, făcută, dorită usturătoare, umflată de superioritate. Întrebarea retorică era pusă cu intenţia strivirii celui căruia îi era adresată:

— Ce-mi spuneai, dom'le, că nu mai există legionari?!” 'Iarăşi revine la placa asta preferată. Cât o să se mai lege omul ăsta de mine?!' se îmbufnă oapetele care se invitase singur. 'De când îl ştiu, ţâfna i se năzare din senin. Dacă-l doare burta, se răzbună pe mine. Nu se poate şi el controla când îl apucă?!'

— Ce-ţi veni?” îl întrebă împăciuitor.

— N-ai deschis televizorul aseară?”

— Te referi la grila Gărzii de Fier dată cu bidineaua pe monumentul lui Armand.

Călinescu?”

Bilan seceră aerul cu braţul, într-un gest ce ţinea locul confirmării şi al unui comentariu nici că se putea mai convingător.

— Opera unor copii.„ surâse liniştitor Radu. „Doar nu-ţi închipui că oameni de vârsta a treia, care au sprijinit zidurile temniţelor, în majoritate, câte douăzeci de ani, se apucă, la bătrâneţe, să se joace de-a legionarii şi vardiştii, în loc să-şi vadă, pe de-o parte, de necazurile lor, iar pe de altă parte de necazurile ţării? „

— Copii care ştiu că Armand Călinescu a pierit de răzbunarea 'camarazilor' cu cămăşi verzi!” îi pălmui celălalt părerea, evident rizibilă pentru el.

Radu Sfetca, care văzuse cu ochii săi copii condamnaţi cu ani grei de închisoare numai pentru că scrijeliseră pe un zid o asemenea grilă, fără să fi ştiut nici cu ce se mănâncă, nici cu ce se bea 'legionarismul', decât că doctrina era urâtă de comunişti, ceea ce o făcea vrednică de tot interesul, ei, la rândul lor, urând, după cum se cădea, comunismul, îl lăsă pe Trandafir să peroreze în voie, până ostenea. Îşi dădea seama că, lipsit de experienţa închisorii, dinlăuntrul acesteia, Trandafir Bilan nu era capabil să judece realitatea în întregul ei.

Avansă o altă supoziţie, la fel de plauzibilă, poate chiar mai convingătoare, în orice caz mai uşor de acceptat de către conlocutorul său furibund:

— Cine ştie pentru care motiv are nevoie guvernul să scoată în ochii lumii acest cal de bătaie tocmai acum şi a trimis un ex-securist să mâzgălească marmura. Nu te-ai obişnuit cu provocările lor, cu indicii falşi cu care ne însămânţează viaţa publică, pentru a atrage atenţia poporului de la cine ştie ce afacere necurată pusă pe picioare de vreun grangur sau de la vreo nouă lege neocomunistă în curs de elaborare? Ar trebui să te fi familiarizat cu manevre de acest tip şi să le recunoşti mai lesne. Avem destulă experienţă cu înşelătoriile lor. E destul ca televiziunile să le cânte osanale ca să te îndoieşti de orice ţi s-ar propune să înghiţi pe nemestecate.”

— Am văzut ce am văzut şi nu am de ce să nu cred ce-mi văd ochii! Auzi, 'legionarii sunt nişte bătrâni neputincioşi! Nu mai sunt organizaţi în nici un fel!' Dar Horia Sima?!” scoase el ca pe un stindard, fâlfâindu-l prin faţa lui Radu Sfetca, numele ce a înspăimântat pe comunişti mai tare decât orice vrăjmaş, deoarece trăia departe de cât le era lor de lungă mâna criminală.

Luând seama că celălalt nu avea nevoie să discute, ci doar să acuze, Radu Sfetca renunţă să-i mai explice cele ajunse la el prin camera de luat vederi a televiziunii. I se păru că era mai importantă pacea dintre ei doi, recâştigarea sentimentului că exista o cale de reîmpăcare şi că această cale o constituia recunoaşterea orbirii proprii a fostului membru de partid şi recâştigarea omeniei pierdute prin sălile de şedinţă. Zise:

— De ce simţi nevoia să urăşti tot timpul? De ce adopţi agresivitatea tuturor simpatizanţilor partidului de guvernământ? Nu e destulă mizerie în ţara asta?! Nu ţi-e destul şi prea destul chiar să-i urăşti pe panglicarii care ne-au dus România de râpă şi continuă să se agaţe nebuneşte de putere?! Mai ai nevoie şi de alţii, smulşi din umbrele trecutului, pentru a-ţi satisface ura? Nu ţi-a ajuns cuţitul la os de atâta sărăcie în care ne bălăcim de o viaţă?!”

— Ne bălăcim toţi în afară de comunişti!”

Radu Sfetca fu uluit de replica auzită. Ştia prea bine că membrii partidului comunist nici vorbă să fi huzurit nici sub propriul lor regim. Avantajele comuniştilor de rând fuseseră altele şi era uşor să le rezumi cu un singur cuvânt: proritatea. Ei avuseseră prioritate în a face studii, în a li se mări automat notele în cataloagele şcolare, în a fi numiţi într-o funcţie, în a fi trimişi peste hotare pe banii statului, în a fi primit cu uşurinţă accesul la tipar. Or fi fost şi alte câteva privilegii la fel de neînsemnate. Hrana bună, căldura în casă, banii, caracterizau numai nomenclatura. Iar Trandafir Bilan ştia la fel de bine că Radu Sfetca era încunoştinţat de aceasta. Ce joc stupid încerca? De ce intenţiona să-i vâre-n gură cuvinte şi idei ce nu-i aparţineau? Dacă, prins în năvodul provocării, scriitorul şi le-ar fi asumat, ele deveneau o jignire mincinoasă adusă prietenului său. Către asta îl împingea Trandafir? Redactorul era din nou incorect, ca într-o şedinţă de partid de pe timpuri, când, se vede, nu cruţa nici o armă pentru a-şi doborî adversarul.

— Nu. Nici vorbă să fi fost comuniştii atât de bogaţi încât să aibă şi astăzi din ce se înfrupta. Nu i-am confundat niciodată pe nefericiţii care şi-au agăţat nădejdeile de un carnet roşu, care s-a soldat cu ruşinea de semeni, datorată laşităţii şi lipsei lor de caracter, nu i-am confundat cu şefii de cadre, amatori de peşcheşuri, nici cu angajaţii M. A. I., cu salarii triple şi şansa de a jefui casele percheziţionate. După cum nu i-am confundat cu responsabilii de magazine alimentare şi de restaurante, nici cu directorii de hoteluri. Nu am de ce-i urî pe comunişti. Cel mult îi pot dispreţui. Ce este sigur e că mi-e milă de ei. Am o milă nespusă pentru aceşti nefericiţi rămaşi fără echilibru, fără ţel, fără nădejde. Dacă ar fi credincioşi, toate acestea nu le-ar lipsi. Dar aşa. Suferim toţi, comunişti şi necomunişti, prea mult. Mi-e milă de această suferinţă şi mi-e milă că ea nu ne tămăduieşte prostia generalizată.”

Bine înţeles că Radu Sfetca elimina din turma celor bolnavi de prostie generalizată pe acei români care se opuseseră, într-un fel sau altul, după puteri, regimului. Deşi, uneori, era ros de anumite îndoieli şi în privinţa lor.

Socotea că apucase să vorbească excesiv de mult. Omul violent – şi asta redevenise Trandafir Bilan odată cu recrudescenţa comunismului (de data asta mascat) care-i întorsese iarăşi pe dos personalitatea, omul violent nu merită să-i răspunzi. Era conştient că violenţa atrage după sine violenţă. Simţea gâlgâindu-i furia în mărul lui Adam. Vroia să o sufoce, să se abţină de la ridicarea tonului. Totuşi nu avu suficientă tărie. Adăugă:

— Am terminat-o cu ura în clipa când am fost arestat. I-am lăsat pe anchetatori să urască. De ce să accept să mă târască în mizeria lor morală? Crezi că intră în datoria fiecărui om să se mânjească?! „

Vorbea, de fapt, pentru sine. Ducea un dialog cu un Trandafir care l-ar mai fi putut înţelege. Aşa cum îl cunoştea înainte de descălecarea libertăţii – libertatea de a-ţi înjuga din nou aproapele. La nesfârşit.

'Murdărirea' tuturora, pătarea cu sânge a mâinilor fiecăruia, constituiau o tehnică aplicată de securitate la penitenciarul din Piteşti. Pusă în practică prin Ţurcanu. Aşa s-a preconizat distrugerea credibilităţii unei generaţii de elită. Radu Sfetca regăsea, în mic, acelaşi îndemn la ură şi în spusele lui Bilan. Dar îi respingea ispitirea cu încredinţarea că el, Sfetca, încă o dată era dator să ardă de viu pe rugul lăuntric pentru a rămâne Om.

Fără legătură cu 'legionarii' cu care îşi începuse diatriba, redactorul, atras magnetic de ideea sărăciei şi a guvernării prezente, izbucni într-o nouă explozie de duşmănie:

— Ce sunt pensiile astea imposibile?! Cine se gândeşte la cei care au muncit întreaga lor viaţă?! Vor să ne bage în mormânt?! Câte kilograme de carne pot cumpăra cu pensia mea?! Şi asta după toate câte le-am făcut pentru cultura română?!”

Alături de susţinerea unor cărţi acceptate de cenzură, Trandafir Bilan se transformase, sub vechea orânduire, într-un cenzor rafinat în a descoperi carenţele politice ale textelor supuse redactării sale şi, motivat de frică sau de credinţa în doctrină, fusese unul acerb. Acesta era adevărul asupra a ce făcuse el pentru cultura română.

Fără vreun cuvânt suplimentar, Radu Sfetca se îndreptă spre cuier, îşi puse paltonul, căciula şi ieşi.

Ceaţa se lăsase şi mai opacă. Şi mai apăsătoare. Şi mai sufocantă. Era o ceaţă aşezată peste lume în eternitate.