FECIORUL LUI IOAN ALEXANDRU.

Studenţimea română îşi începea cariera intelectuală cu munca patriotică la culesul porumbului sau legumelor. Rareori norocul ciracilor mei din acel an de a nu părăsi capitala! Ba chiar de a reveni în sânul familiilor pentru a apuca să ia prânzul cu ele. Munceau într-un depozit de seminţe de la capătul tramvaiului 21. Aici nu se culegea nimic: se sortau legume. Se încărcau în lădiţe. Se cântăreau. Se depozitau. Ritmul activităţii: de voie. Studenţii se organizau pe grupe de amici. Într-ajutorarea la înălţime. Mă plimbam de la un mănunchi de tineri la altul. Îi provocam să cânte sau să ne facă să râdem cu snoave. Lasă-i să se creadă la clacă, îmi ziceam, să nu simtă silnicia muncii.

Unul singur din cele câteva sute de inşi se îndârjea şi robotea solitar. Închis în el însuşi. Fără şansa de a se deconecta măcar o ţâră. Profesorii însoţitori aveau prilejul să-şi cunoască ucenicii din anul întâi aici. Nu era o modalitate ideală de câştigare a sufletelor lor, dar ce puteai face dacă legea îţi impunea această cale? Or, acel tânăr intra în categoria nou veniţilor: un taciturn, un dârz, un introvertit gata de a se apăra cu dinţii, dacă lupta iar fi fost impusă. La auzul îndemnurilor mele rămânea foarte politicos. Dar nu-mi punea în practică sfaturile. Răspundea că aşa cum muncea dădea cele mai bune roade. Neştiind exact ce-i zăcea în suflet, nu insistam. Nu intenţionam să provoc o ieşire violentă. Era în stare de aşa ceva: era un devorator de sine însuşi, cum spune poetul: „Sfânt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el”.

Toţi ceilalţi, când sosea momentul cântăririi, se înmănunchiau câte patru, câte şase, ba chiar câte opt şi cărau lăzi stivuite peste alte lăzi fără să le simtă greutatea. Astfel făceau un singur drum, după care dădeau fuga la cişmea să se cureţe de praf sau noroi, apoi – ACASĂ!

Într-un târziu apăru şi omul meu. Îl căutam din ochi, deoarece mă temeam că dacă aducea două-trei lăzi şi le lăsa pe celelalte unde lucrase, s-ar fi putut ca vreun şugubăţ hoţoman să le fi predat drept ale sale, furându-i norma. Dar nu pricepusem cu cine aveam de-a face! Se ivi cu o încărcătură vrednică de un jongler, o suprapunere imposibilă a aproape douăsprezece lăzi purtate doar pe două braţe. Se clătinau în văzduh. Ameninţau cu o prăbuşire iminentă. Aşteptau numai un bobârnac ca să-şi risipească pe jos conţinutul de morcovi unşi cu noroi. Aceasta ar fi dus la anularea întregului efort al zilei. L-ar fi umplut de ridicol, transfomându-l într-un clown fără voie.

Deşi foarte slab, ca o scovergă e potrivit să spui, muşchii săi neformaţi, printr-o operaţie cvasimagică păreau să se fi preschimbat în corzi de oţel. Încordarea îi era supraomenească. Începea de la nivelul figurii. Sprâncenele se îmbinau cu atâta forţă de ziceai că trebuia să stoarcă sânge dintre ochi. Pupilele i se întunecaseră. Privea exclusiv înăuntrul sufletului. Ligamentele de la capătul fălcilor se rotunjiseră. De piatră. Fiecare cât o nucă crescută din os. Ceafa lăsa să se vadă proeminenţa a două vâne de bou ce susţineau capul să nu se rupă de trunchi. Genunchii flexaţi suportau întreaga greutate a mersului primejdios. Stăpânul lor nu vedea nici un fir de colb din drumul parcurs pe urmele celorlalţi. Umbrele acestora constituiau unicele indicii ale itinerariului.

Ş i uite aşa a tot mers anevoie până în banca anului întâi, unde l-am regăsit numai ochi şi urechi. Sorbea explicaţiile. Le nota cu sârg. Participa permanent la lecţii, fie cu răspunsuri corecte, fie numai cu mimica ce-l făcea asemenea studioşilor din vechiul Heilderberg, de pe timpul Prinţului Danemarcii, cum mi-i închipuiam.

Constatându-i îndârjirea de a învăţa tot şi în semn şi de strângere a mâinii tatălui său, prietenul Ioan Alexandru, l-am antrenat pe feciorul lui ăl mai mare să scrie în colaborare cu mine un text de istorie literară. Aşa am procedat cu mulţi studenţi în decursul anilor. I-am explicat cine a fost Picu Pătruţ, cântăreţul bisericesc din Sălişte, care a reprezentat ultimul creator de manuscrise religioase miniate de pe teritoriul ţării noastre şi care mai fusese activ până prin 1848. Poet popular şi ilustrator de carte genial, Picu Pătruţ crease şi o sumă de rugăciuni-acrostih. Îi propuneam lui Ştefan să cerceteze toate enciclopediile la care avea acces în Biblioteca Academiei Române. Să facă o prezentare a acestei forme poetice şi un istoric al ei. Răspunsul său a fost caracterizat de un spirit al înţelepciunii ce-i depăşea cu mult vârsta. Mi-a cerut să-l îngădui până la vacanţa mare, nevoind să neglijeze disciplinele facultăţii. Personal nu aveam îndoieli că putea duce cu bine la capăt şi învăţătura şi realizarea cercetării, dar nu doream în nici un caz să-l tulbur.

Textul lui trebuia să constituie introducerea studiului iar eu urma să analizez, în continuare, acrostihurile lui Picu Pătruţ.

Odată cu începerea celui de-al doilea an universitar al său, în toamna ce urmă, mi se prezentă în prima oră de curs cu stiva de coli ministeriale conţinând rezultatele muncii lui de o vară. Era o punere în temă admirabilă. Cu atât mai preţioasă cu cât nu aveam ştiinţă de o altă introducere teoretică în arta acrostihului ce să fi fost publicată vreodată. Sudând cele două părţi, le-am dus la una dintre revistele Patriarhiei, al cărei colaborator în fiece număr eram.

Nu peste mult timp, Ştefan a dispărut dintre colegii săi: tatăl lui îi obţinuse o bursă de studii în Germania şi băiatul ridicase ancora, luând largul către unde îi umfla pânzele datoria.

La câtva timp, m-am interesat de soarta studiului nostru, aşteptându-mă la ce era mai rău. Asta pentru că Biserica nu agrea bursele dobândite pe căi personale. Când respectivul bursier greşea şi solicita învoirea şi binecuvântarea ierarhiei, se alcătuia, din porunca Prea Fericitului (în spatele căruia sta ameninţătoare securitatea), o comisie care-l supunea unui examen. Respingerea lui era obligatorie. Un coleg al meu, lectorul de limbă germană, primul doctor al Bisericii Ortodoxe Române după 23 august, fiul fostului ministru Bidianu, a fost trântit de către însuşi fostul deţinut politic preot Stăniloae care, culmea, i-a şi declarat că nu era cazul să plece. Revenind, redactorul mi-a comunicat că, dată fiind situaţia lui Ştefan, studiul nu mai putea apare.

A trebuit să aibă loc Revoluţia din '89 şi să se schimbe conducerea editurii Institutului de Misiune Biblică, pentru ca noul director, fost student de-al meu, să-mi spună că mi-a găsit lucrarea într-un sertar al redacţiei şi că, dacă încuviinţez, mi-o publică în următorul număr al revistei. Devenit vicepreşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc-Creştin şi Democrat, Ioan Alexandru a editat o publicaţie religioasă. Mi-a cerut şi el textul pentru o altă ediţie. Între timp, Ştefan, de pe la toate universităţile pe unde colinda, îmi trimitea câte o ilustrată de salut. Rămăsese acelaşi încăpăţânat cuceritor al lui însuşi şi al ştiinţei omului.