UN ACTIVIST.

Era una dintre acele zile splendide ale unui decembrie de început de vară nemaivăzut în România. Un decembrie unic: acela al eliberării noastre. Ceauşescu fugise. Nu fusese încă prins.

După ce se edificară asupra definitivei răsturnări de situaţie în conducerea de stat a României, au ieşit pe strada mare, să adulmece mireasma libertăţii.

De la Aleea Cimitirului, unde locuia asistenta şefă Jana Cosma, prietena la care trăseseră, şi până în dreptul Adormirii Maicii Domnului, nici ţipenie pe trotuare, după cum nici asfaltul carosabilului nu era brăzdat de rularea rapidă a vreunui vehicol. Că nu treceau cele până mai deunăzi oficiale, nu era nici o mirare. Nu mai avea cine semna foile de parcurs şi nu mai era cine stăpâni volanul. Cei dintâi nu mai apăreau pe la servici, iar ceilalţi, subordonaţii, îi imitau, odihnindu-se, hrănind porcul şi dând grăunţe păsărilor. Automobilele particulare, ale medicilor şi foarte rarele având alt posesor – de pildă responsabilii m.a.t.

— Urilor, prăvăliile de desfacere a alcoolurilor, şi ai restaurantelor – ori maşinile conduse de nevestele ofiţerilor superiori de miliţie, nu-şi părăseau garajul sau locul de parcare din dreptul casei, deoarece nu-i chemau cazuri urgente pe chirurgi la spital şi medicaţia tratamentelor mai putea fi repetată o zi, că nu murea nimeni dintr-asta, până aveau să se limpezească lucrurile. Cât privea băuturile, nu era sănătos să gâlgâie pe gâtlejul amatorilor, să nu se isce – ferească Domnul!

— Scandaluri, răzbunări, chiar vărsări de sânge. Pentru aceleaşi pricini nu era recomandabilă nici arătarea în lume a soţiilor numite. În pofida blândeţii soarelui din miez de iarnă, ce-i învăţa pe români să-şi tempereze bănatul adunat timp de patruzeci şi cinci de ani şi să fie iertători, temerile pluteau în umbră, nemărturisite, dar nu mai puţin apăsătoare.

Se năzăriseră zvonuri ce circulau de la un vecin la altul, zvonuri care nu vesteau nimic bun. Despre directoarea poştei se spunea că-şi scosese din ascunzătoare pistolul încredinţat de organizaţia de partid şi alergase la releul telefoanelor (sau cum s-o fi numind?), să-l păzească de duşmanul de clasă. Cică o făcuse în baza planului de apărare a instituţiilor publice, întocmit de ani şi ani de zile. Acolo fusese dezarmată şi pusă la poprire, arestată cu mâinile la spate pe scaunul pe care fusese invitată să şadă şi era ţinută ostatecă până la noi ordine. Alţii – mai deştepţi ca ea – apucaseră să dea telefoane cui ştiau ei, să anunţe că nu se puteau prezenta la locul indicat, fiindcă aveau guturai. Fură vreo doi care motivară că nevestele sau copiii le ascunseseră revolverele, când să iasă din casă, drept care nu avea rost să mai pornească la drum.

Ei doi, deoarece nu depindeau de nici o organizaţie cu sarcini de apărare locală, ci numai de bucuria lor datorată acestei neaşteptate schimbări de regim (de fapt, care schimbare de regim? Că nici un regim nou nu apăruse), necrezând zvonurilor ce acreditau prostia românească, cum că ar fi fost periculos de ieşit pe străzi, comuniştii apărându-şi cu dinţii realizările (care realizări, Doamne fereşte?!), porniră să colinde târgul, cum am mai spus-o, ca doi tineri căsătoriţi ce erau. Tineri, dar mai bătrâiori; bine ancoraţi în vârsta a doua.

Şi se simţeau ca la şaisprezece ani, ninşi de razele soarelui acela ocrotitor, sub cerul senin, prin faţa magazinelor închise. El o opri în dreptul vitrinelor unuia de încălţăminte. Sandalele îl lăsaseră (nu că ar fi avut nevoie de ele în decembrie!) şi se gândea cu frică a nu izbuti să găsească altele în Bucureşti, când le-o veni sezonul. Aici îi atrăsese atenţia o pereche, dintr-un colţ al exponatelor de cizmărie.

— Ce păcat că e duminică. Mâine venim sigur să cumpărăm două perechi, că nu se ştie dacă mai găsesc până la toamnă!”

— Ce vrei să cumperi?” îl întrebă proaspăta soţie, mirată că-i ardea de aşa ceva.

— Sandale.”

— Nici nu te gândi! Până ajungem noi în Bucureşti, soseşte marfă italienească. Sunt cei mai moi pantofi din lume. De acum înainte numai dintr-aceia o să porţi.”

El era un obedient. Nu ar fi ieşit din cuvântul ei: doar de asta se căsătoriseră de două săptămâni. Era sigur că nimeni nu i-ar fi vrut la fel de mult binele. Avea dreptate! De ce să cumpere marfă românească dacă aceea italienească urma să le invadeze piaţa?! Confirmarea ei, însă, nu-i uşură sufletul: privi cu jind la sandalele româneşti. Cine ştie unde o să mai găsească el sandale ca acelea?! (Mărturisesc cu părere de rău că au trecut şaptesprezece ani de la Revoluţie şi încă nu a avut bani să-şi cumpere pantofi din peninsula cu formă de cizmă. Dacă or fi venit unii cu talpă normală, nu dintr-aceia cu o foiţă de talpă, vânduţi să-ţi îngropi morţii cu ei.) Şi, adevărat, nu a mai găsit astfel de sandale. I-a rămas inima la ele.

Ajunseseră în dreptul statuii eroul eliberator sovietic. Venind încoace, văzuseră trei adunări umane, câte nouă-zece inşi în fiecare, grupaţi în jurul câte unei tribune scunde, în fiecare găsindu-se un preot destul de tânăr care glăsuia poporului. El n-a vrut să se oprească la niciuna. Nu-l frământa curiozitatea dacă vorbeau în favoarea alungării lui Ceauşeascu sau predicau iertarea. Atâţia ani îndemnaseră oamenii să fie ascultători, să meargă duminicile şi-n celelalte sărbători la muncile câmpului, să se roage pentru guvernanţii criminali ce le ucideau fraţii, părinţii, copiii în temniţe, că nu merita să le acorzi nici o atenţie, chiar dacă acum ar fi exultat de bucurie că fuseseră alungaţi tiranii. Cum şi-ar fi spălat păcatele colaborării cu securitatea?

— Cine le-o fi ridicat tribunele?„ îşi întrebă nevasta. „Că oameni noi încă nu există; numai cei vechi puteau s-o facă”. Tonul îi era atât de indiferent încât ea nici nu-i băgă de seamă cuvintele.

Făcând calea-ntoarsă, ajunseseră iarăşi ceva mai jos de biserică. Nu zăriseră nici un chip cunoscut, când deodată le ieşi în faţă un alt cuplu. Doamna, o nurlie de vreo treizeci şi cinci de ani, atrăgătoare ca orice femeie aflată în plinul înfloririi, cu trăsături minione, nasul minuscul, cu nări fine, pale dar fremătătoare, cu bujori în obrajii mătăsoşi, cu buze rumene, cărnoase, şi o gropiţă ademenitoare în bărbie. Bărbatul o cunoştea de ani de zile. Lucra la biblioteca orăşenească; fostă profesoară. De multe ori schimbase două vorbe cu dumneaei despre o carte, alta, despre civilizaţia cititorilor, mai rar vădită, multe foi lipsind din cele mai cerute opere literare. Îşi recomandaseră unul celuilalt lecturi ignorate până în clipa aceea. I se păru ciudat că tocmai această făptură delicată şi interiorizată îşi găsea în sine suficientă temeritate pentru a înfrunta necunoscutul Revoluţiei, ce înspăimântase întreg Târgul Neamţ până la ora aceea.

Cele două perechi se bucurară că se întâlniseră într-o localitate atât de pustie. Bucuria le era mai mare decât ar fi fost firesc pentru nişte oameni dintre care numai doi se cunoşteau: doamna ce lucra la bibliotecă şi cu domnul venit din Bucureşti. Lucrul putea da de bănuit, dacă n-ar fi fost tuspatru persoane atât de serioase. Se făcură prezentările. Apoi se comentă solitudinea arterelor principale şi a străduţelor împrejmuitoare.

— Mi-a fost şi frică să ne depărtăm mult de casă”, ciripi frumoasa bibliotecară, cu buzele niţel strânse de sentimentul înstrăinării pe propria-i uliţă, simţământ ce n-o părăsise încă.

— Oh, dar de ce?„ se miră cititorul pătimaş, ca şi când n-ar fi bănuit posibilă o atare sfială la o doamnă atât de sensibilă. „Oamenii din Târg sunt cuminţi, nu-şi fac de cap. „ adăugă, liniştitor.

— E drept. Dar te gândeşti la tineri. Nu ştii ce vor, ce intenţii au. „

Soţul ei – cu vreo zece ani mai în vârstă – avea o ciudată lividitate verde ce nu se lăsa altminteri colorată, deşi soarele bătea în plin în oraşul moldovenesc. Încuviinţa cele rostite de doamnă, cu o mişcare înceată, de sus în jos, a capului. Privirile îngheţate într-un surâs, abia le strecura printre creţurile aspre de la coada ochilor; ele îi erau pierdute undeva departe. Proaspăta soţie a străinului de localitate părea şi dânsa să-i dea dreptate locutoarei.

Vorbitoarea continuă, după o foarte mică pauză:

— Mai ales că el„, îl arătă dintr-o smucire scurtă a năsucului pe soţul ei, „este activist de partid.”

Cei cu care se întâlniseră întâmplător nu tresăriră, deşi respectivul domn fusese deţinut politic.

— Nici tinerii din Târg nu sunt fiinţe rele şi nu se avântă inconştient”, îşi expuse părerea acesta, întru temperarea groazei celorlalţi.

— Asta mi-am spus şi eu”, încuviinţă activistul încurajat şi încurajator. Rotea priviri furişe primprejur.

— Eu am zis„, povesti femeia lui: „Dacă nu ieşim acum, nu mai ieşim niciodată. Ce o să facem? O să stăm încuiaţi în casă toată viaţa?!„ Omul trebuie să se confrunte cu el însuşi, nu? Aşa că l-am luat de mână, să ne arătăm pe stradă. Fie ce-o fi. Dacă astea sunt vremurile, sunt şi ale noastre.”

Au mai schimbat câteva gânduri privitor la noua situaţie creată, după care convorbirea se deplasă în domeniul arzător:

— Ce ştiţi dumneavoastră despre Ion Iliescu? Sunteţi totuşi în poziţia de a cunoaşte mai multe despre el ca noi care nu am avut de-a face cu chestii dintr-astea. „ întrebă cel sosit din capitală.

— Iliescu? A fost ieri la Moscova!„ se repezi asupra noului subiect cu mai mult entuziasm. „Altfel nu se poate. A primit poruncă să lase drum liber revoluţiei şi să treacă în fruntea ei. E precis omul ruşilor.”

— Asta-i şi părerea noastră. N-aţi văzut că i-a chemat la telefon; când i s-a făcut legătura a ieşit câteva minute din studiou şi, la înapoiere, s-a repezit în faţa camerelor de luat vederi, să ne asigure că a vorbit „cu tovarăşul Gorbaciov, care ştie tot”.

— Ne reîntoarcem la epoca lui Dej„ le dezvălui activistul, încântat că-şi putea dovedi cunoştinţele politice. Într-un fel, îl şi liniştea paradisul comunist pe care-l evoca. „Ăsta-i filorus, cu studiile acolo„, se referea la acelaşi Iliescu. „Brucan e ăla care cerea condamnările la moarte, alături de nevastă-sa.! Apostol, ce să mai vorbim.?! Bârlădeanu e creatorul economiei de pe urma căreia. Murim toţi de foame. „ Socoti că aici făcea bine să rânjească. „Ce să mai vorbim? Cum spuneam. N-o să fie uşor de noi”, conchise, după cum socotea că gândeau ceilalţi.

— N-o să fie uşor de noi” fu de acord fostul deţinut politic. Gândea: 'De ce i-ai slujit, măi dragă? Uite ce băiat de zahăr eşti! Puteam face amândoi puşcărie alături, fără să ne ştie careva deosebi. De ce n-ai vrut să vii lângă mine când de asta era nevoie? Acum nu-ţi pare rău, când le ştii pe toate atât de bine? Hai?! Nu-ţi pare rău?'