O FEMEIE PREDESTINATĂ.

Kilogramele ei suplimentare preschimbaseră o căprioară (de pe timpuri) într-o ursoaică tare apetisantă (astăzi). Ceea ce o caracterizase era ţinuta: desăvârşit dreaptă, aproape fără sâni, aproape fără fese, serioasă mai tot timpul (zâmbetul ei era dar de sărbătoare pentru mine), cu pielea curată şi neatinsă de vopselurile cochetăriei, cu mâinile îngrijite, unghiile neumbrite de resturile negre ale zilei, cu venele desenându-i pe partea vizibilă a trupului hărţi ale circulaţiei sângelui oarecum frigid. Prieten cu doi colegi ai săi de redacţie, îi vizitam din timp în timp. Află de la ei că eram profesor de limba engleză şi-şi vădi dorinţa de a o învăţa şi ea. Se întrecură care să mi-o recomande mai călduros, socotind că pe ea o serveau oferindu-i un profesor serios, iar pe mine asigurându-mă cu o elevă bună platnică. Lecţiile ţinură cât ţinură, până se stinseră de la sine.

Acum ne găseam ambii în pragul bătrâneţii. Ea avea obrajii bogat pictaţi, iar mie îmi trecuseră fumurile tinereţii. Ei îi crescuseră toate părţile cărnoase ale siluetei, mie mi se accentuase sărăcia în materie de huzur anatomic. O înmuiere a baierelor inimii ne înduioşă pe amândoi. Din focul cu care-şi depuse buzele aprinse pe obrajii mei mi-am dat seama că nu eram singurul având revelaţia că relaţia noastră de odinioară nu fusese doar una seacă, didactică, ci că ne fusese însămânţată în tainiţa inimilor şi o oarecare ispită ignorată a cărnii.

Aceasta deveni cu atât mai evidentă când, cu prilejul vizitei făcute acasă, o găsii înflorită din veşminte fără cenzură şi cu o carte uşor îmbiindu-te la pierderea stăpânirii decente de sine, despre care îmi comunică a fi fost anume cumpărată în străinătăţuri pentru ea, de către repauzatul său soţ.

Aflând că întemeiasem o editură de carte de detenţie – singura din ţară dedicată acestui obiectiv – şi că nu eram ajutat de nimeni în conducerea ei, se dedică trup şi suflet să-mi care cărţile pe la diverşi buchinişti cu tarabele vânturate la colţ de stradă. M-a ajutat cu sufletul îmbolnăvit de cele ce citea în paginile publicate de mine; îşi depunea întreaga sârguinţă să participe la răspândirea adevărului pe această cale, ea care părea să nu fi fost prea interesată de aspectul demonic al existenţei noastre sociale.

Poate că exista şi o neclară interesare materială în generozitatea cu care sprijinea editorul. Nu mai avea servici şi, într-un fel, era întreţinută de talentul plastic al fiicei sale, elevă de liceu în ultima clasă, care izbutea să câştige câte ceva la tot pasul cu peniţa şi creionul, cu traducerile din limba engleză şi cu computerul a cărui tehnică o stăpâni curând. Intenţionam că spun că era posibil să fi nădăjduit într-o angajare la editura mea. Însă firma mea era concepută ca una fără câştig, dedicată exclusiv scopului de răspândire a cunoştinţelor de istorie recentă. Nu era exclus nici ca interesul ei să mă fi vizat ca persoană ocupându-i aspiraţiile erotice altcândva şi acum redeşteptate, după cum mi le ocupase şi dumneaei mie în aceeaşi perioadă şi acum mi le trezise iar.

Este de crezut că aici aveau să se întâlnească nevoile noastre de a ne depăşi singurătăţile. Dacă nu i-aş fi dăruit cu dedicaţie o istorie a literaturii de detenţie scrisă de mine şi prefaţată de fostul meu coleg de pat din Jilava, savantul literat Nicolae Balotă, prieten de aproape o viaţă de om.

Citindu-i numele pe copertă îmi spuse:

— Ştii că am fost vecini în str. Daniel Barceanu?”

— Ei, nu! De câte ori nu l-am vizitat acolo. Cum de nu ne-am întâlnit niciodată? Altul ar fi fost destinul prieteniei noastre!”

— Nu prea aveam voie să mă arăt prin cartier. Nici măcar la fereastră! Aveam o misiune.”

Nu-mi veni a-mi crede urechilor. Despre ce misiune putea fi vorba?

— O misiune de la partid. Ajunsesem ajutor de primar al sectorului IV. Misiunea mea era să-i supraveghez casa lui Balotă.”

— Să-i supraveghezi.! Asta-i bună! Ce puteai observa?”

— Nimic, că era om tare liniştit. Toată ziua scria. Însă trebuia să raportez cine-l frecventa. Aici era aici. De unde să-i cunosc eu?”

— Nu ţi-au dat şi aparat fotografic?!” am schiţat un zâmbet batjocoritor, deoarece mi se părea atât de absurdă spionarea unui intelectual de rasă pură precum acest eseist unic în literatura noastră.

Tăcu, fie din pricina arsurii lăsate de surâsul meu, fie pentru că nimerisem adevărul fără să vreau.

Sânii ei majori, ca şi şoldurile bogat acoperite odată cu anii, nu-mi mai grăiau despre plăceri posibile şi despre beţii neprevăzute ale simţurilor. Aveam în faţa mea o biată turnătoare, o funcţionară care-şi plătea tributul trădării semenului, pentru că avea o fetiţă de întreţinut. Şi nici nu-i trecea măcar prin minte că acel semen mai suferise o dată fără măsură şi fără motiv.