O VIZITĂ MATINALĂ.

Pe timpul comunismului, sub stăpânirea celui de-al doilea autarh, divorţurile deveniseră extrem de lungi şi complicate, dintr-o strădanie lăudabilă a regimului – dar incompletă şi prost chibzuită – de a reintroduce morala în viaţa familială. Dealtfel, morala fusese ferfeniţită prin diligenţele precedente ale echipei lui Dej, aşa că urmaşul la putere era dator s-o reinstaureze, deoarece ţara se ducea de râpă văzând cu ochii, nemaiavând nici un temei spiritual pe care să se sprijine. Gurile rele spun că influenţa Elenei Ceauşescu ar fi contribuit la dirijarea din umbră a acestei întârzieri a pronunţării în justiţie. Nu că pe ea ar fi durut-o inima mai tare pentru destinul nostru naţional. De vină, adaugă bârfele, era temerea ei, ca a oricărei femei ajunsă la vârsta respectivă, de eventualitatea unui divorţ. Drept care, acţionă, cum singură o putea face, determinând starea lucrurilor astfel încât despărţirea legală să devină atât de greu de dobândit, încât să-şi piardă bărbatul ei şi oricare altul pofta de a mai hrăni vise legate de o evadare posibilă din lanţurile căsniciei. Poate că aici stă şi explicaţia faptului că Nicolae Ceauşescu nu se deplasa nicăieri în lume fără a fi însoţit de credincioasa-i soaţă: să nu cumva să se fi lăsat atras de vreo ispită, fiind lucru ştiut că bărbaţii sunt slabi de vârtute, mai ales dacă nu cred în pedeapsa lui Dumnezeu.

Victimă a noii legislaţii era şi profesorul X: prins în capcana ameninţării doamnei sale că urma să fie părăsit de dânsa, el nu se înfăţişase nici măcar o dată în faţa tribunalului, oricâte înştiinţări primise în căsuţa poştală. Aceasta pentru a-şi ţine cuvântul dat dumneaei că nu avea s-o necăjească în obţinerea libertăţii dorite. Distinsa-i pereche era grăbită s-o dobândească în vederea contractării unei noi căsătorii. În aceste condiţii, un timp ce i se păruse enorm de lung dascălului se scursese fără ca el să se fi dumirit dacă era în sfârşit divorţat cu adevărat au ba.

Au existat mai multe pricini ce au condus la această situaţie. În primul rând, bărbatului nu-i fusese deloc agreabil să se explice în faţa unor necunoscuţi care îşi arogau dreptul de a dicta în viaţa lui. În al doilea rând, nu se simţea chiar la îndemână să i se spună de la obraz că i se desfăcea o căsnicie ce durase, de bine de rău, douăzeci şi trei de ani; aşa că preferase ca acele lucruri jenante să se rezolve în absenţa lui. În al treilea şi ultimul rând, se temea ca nu cumva să se isce vreun neprevăzut în soarta nevestei sale, s-o îndemne să se răzgândească în ultima clipă. Lui, cum era blând şi iertător, îi era frică să nu se fi înduioşat şi să închidă ochii asupra tentativei ei eşuate, astfel calvarul lor reîncepând pentru alţi vreo douăzeci şi ceva de ani.

Plin de nădejdi dulci dar şi de nesiguranţă, sosirea vacanţei îi îngăduise să se retragă la mănăstirea Cocoş. Era un început de vară desfătător. Vlaga soarelui te urmărea leneş, boarea se preumbla molatic prin ramuri, lumina se întreţesea cu umbre, liniştea era curmată neîncetat de argintul din glasurile păsăretului cântător. Corpurile chiliilor se orânduiau pe tiparul unui dreptunghi. În mijlocul lor se înălţa albul bisericii, nici impunătoare, nici intimă, caldă însă cu siguranţă. Între laturile în chip de cetate şi casa Domnului se întindea o grădină cu tufe rare de trandafiri, cu crini, irişi şi gazon pretutindeni, mărginită jur-împrejur de o alee acoperită până la bărbie cu pietriş. În afara incintei, la nu prea mare distanţă de gardul robust ce se clădea atunci din piatră de râu, după pilda aşezărilor monahale moldoveneşti, se înălţau coline înveşmântate cu o pădure continuă, pictată cu un verde proaspăt, încă necolbuită, nici zdrenţuită de invazia omizilor. Ele alcătuiau un crater pe fundul căruia din căţuiul turlei de culoarea varului se revărsa plutitor în jur duhul monahal – nutritor prin rugăciuni pentru tot ce însemna viaţă în preajmă – mai prezent decât rasele negre ce înspicau rareori curtea veselă chiar de nu părea populată.

Pacea locului mângâia cu discreţie nevoia de odihnă sufletească a vizitatorului. Deşi aspirase el însuşi la acea dezlegare de contractul marital, ce era în curs de a se desăvârşi, îl rodea un regret şi o ruşine nemărturisite nimănui. Atunci când se pregătise de căsătorie, îşi făgăduise în taină să o fericească pe aleasa inimii sale. Anii trecuseră peste ei, sufocând ca sub o pilotă călduroasă şi indiferentă la simţăminte orice aspiraţie de acest ordin din sufletul bărbatului. Se pomenise, într-o bună zi, că uitase cu desăvârşire ceva. Abia mai pâlpâia într-un cotlon întunecos al minţii sale conştiinţa posibilităţii ca existenţa lor să se fi desfăşurat sub semnul acelei înfruptări din fericire la care gândise iniţial. Constată amintirea dorinţei sale vechi şi. Maşinal trecu mai departe. Acum se întreba tot mai dureros cum de ignorase ambiţia de odinioară. Nu-i rămăsese decât să bage de seamă că nimic nu mai era de făcut: anotimpul fericirii trecuse. Doamna lui avea dreptate: liniştea nu le mai era accesibilă decât despărţiţi.

Mistuind atari cugetări, sufletul său se goli treptat de imaginile curente ale sfertului de veac scurs, fără a se lăsa pătruns de altceva decât de aburii înălţaţi din iarbă, inconsistenţi ca incertitudinile sale privitoare la ce fel de om se pregătea să devină. Avea să semene cu el însuşi şi pe viitor sau urma să se obişnuiască a convieţui cu un străin în acelaşi trup? A rămâne singur urma să-i fie propice ori era spre distrugerea lui? Trebuia musai să reia un trai comun sau singurătatea i se potrivea mai degrabă? Dacă avea să se recăsătorească, ce calităţi şi ce defecte aspira să aibă femeia ce l-ar fi reţinut pentru a doua oară? Cum se cuvenea să se schimbe, pentru a nu repeta greşelile făptuite? Era cu adevărat capabil de atare modificare? Şi câte nu-i mai persecutau creierii obosiţi.

Dincolo de vârtejul unor asemenea gânduri, comoara pe care o descoperise era bucuria de a fi în sfârşit singur, în pat, la masă, la plimbare, când citea, când observa natura şi când nici nu ştia măcar ce chef avea. Oricât se străduia raţional să-şi pregătească viitorul, amâna cu nespusă delectare clipa unei hotărâri, pentru a se mai bucura de vidul creat în sine şi în jurul lui, vid propice păcii nou cunoscute.

O vizită a episcopului local nu-l alungă din apartamentul oficial unde fusese găzduit de stareţul care-l preţuia mai mult decât merita. Fusese avertizat că urma să schimbe reşedinţa, însă ierarhul nu intenţiona să-şi petreacă noaptea acolo. În loc să-l stânjenească, îl invită să-i împartă prânzul şi avură una dintre cele mai agreabile convorbiri cu putinţă. Înaltul oaspete îl măguli că, stând atâta timp singur, în lecturi şi tăcere, ducea o adevărată viaţă smerită de monah, ceea ce-i plăcu mai mult decât ar fi crezut. Replica îi confirmă înţelepciunea traiului său din ultima lună şi, dacă mai zăboveau ezitări în sufletul lui, legate de cele petrecute cu viaţa sa intimă, cuvintele adresate lui i le stinseră cu stima ce o revărsau asupră-i. Ba chiar, stimulat de cele auzite, îi trecu prin minte că, în definitiv, ar fi putut şi asta fi o perspectivă. Fără să-şi dea seama de jocul ce se desfăşura în sinea sa, mai bine spus în subconştient, în acest context îşi aminti cu plăcere de chipul stareţei de la mănăstirea vecină, Saon; apoi de statura ei; pe urmă de patima ei pentru viteză, când se urca la volan pe înserate, zdrobind maşina pe drumurile de glod, până ce-şi omora dracii toţi adunaţi în cursul zilei. Cu aceste fragmente de imagini aţipi cu un surâs nevinovat pe buze.

Dormi neîntors până la ceasurile cinci şi un sfert. Nu numai că era un matinal, dar era şi un harnic. Nu ar fi zăbovit în aşternutul somnului nici să-l pici cu ceară. După câteva aplecări ritmice din brâu, pentru desmorţire, străbătând camera de trecere, în acelaşi timp una de aşteptare şi un salon, şi deschizând larg uşa de intrare, aşa cum făcuse şi cu fereastra odăii de unde ieşise, se afundă în sala de baie. Duşul rece şi frecarea trupului cu un burete aspru, apoi cu prosopul de cânepă deloc mai catifelat, îi puse sângele în mişcare şi-l desmetici definitiv. Nerăbdător să-şi facă gimnastica zilnică, lăsă rasul pe mai târziu şi reveni de unde plecase.

Remarcă din mers, cu marginile conştiinţei, ceva necunoscut şi imposibil. Elimină cu forţă din plămâni aerul viciat, după care trase adânc aer proaspăt în piept, concentrându-se asupra mesajului ce i l-ar fi trimis nările, mai precis ce ar fi fost semnalat de simţul său olfactiv. Descifrarea acestuia era nici că se putea mai clară: undeva în casă exista o femeie. Dădu fuga în dormitorul părăsit numai cu zece minute în urmă. Gol cum îl lăsase! Reveni în precedenta încăpere: 'Am traversat-o neatent. Acolo se ascundea, să-mi joace un renghi!' Dar cine?! Fosta lui soţie nu avea cum fi. Habar n avea unde se ascunsese el. 'Stareţa', îţi aminti fantazările sale dintre somn şi veghe, 'ân nici un caz!' Scutură capul, pentru că i se părea nepios să-i fi trecut asta prin minte. 'Vreo solicitantă cu cine ştie ce grabnică cerere pe lângă episcopie? La ora asta?! Ce prostii! Să mă calmez', îşi zise, reluând căutarea sistematic. De data aceasta se uită şi-n aşternutul său lăsat neglijent unde fusese lungit, ca şi sub pat. Deschise şi uşa dormitorului oficial, unde săvârşi aceeaşi inspecţie riguroasă. Cum nu dădea peste nimeni, reintră în sala de baie de unde abia ieşise. Nimic! Revenind din atmosfera umedă a băii în salon, îl izbi neplăcut calitatea mizerabilă a parfumului folosit de necunoscută, acela care îl convinsese că avea o vizită neaşteptată şi, în definitiv, neobrăzată într-o mănăstire de călugări. Avea un iz puternic şi dulce ca parfumurile bulgăreşti sau sovietice! 'Ce calitate proastă are femeia!' îşi zise aproape îngreţoşat de mireasma cotropitoare, groasă ca mierea. Renunţă să mai cotrobăie după intrusă. 'A plecat cu siguranţă. A furat ceva şi a şters-o. ' Se repezi să-şi regăsească ceasul depus pe noptieră şi pe semne rămas sub cartea lăsată deschisă. 'E aici.' Îşi înfundă pumnul în buzunarul pantalonilor unde-şi ţinea portmoneul cu ceva bani şi mai ales cu buletinul de identitate. Era şi el la locul lui. Îl deschise: nu-i lipsea nimic. Ieşi în prag şi inspectă amănunţit grădina. De pomană îşi forţa vederea: acolo nimeni nu ar fi trecut nevăzut; nu exista nici o tufă şi nici un copac.

Se îmbrăcă în pripă şi ieşi din incintă, sperând să vadă femeia din spate, depărtându-se după incursiunea făcută, când se răzgândise dacă-şi dăduse seama că greşise adresa.

Absolut nimeni pe drum, nici în crângul din faţa portalului de intrare! Reveni abătut ca omul ce nu şi-a îndeplinit menirea.

— Buna dimineaţa, dom' profesor!„ îl apostrofă glasul stareţului, un pehlivan şi jumătate. „Ce-i cu dumneavoastră cu noaptea-n cap prin târg?”

— Binecuvântaţi. „

— Domnu' „, răspunse după cuviinţă, adică: nu eu binecuvântez, ci Dumnezeu.

— S ă vedeţi ce am păţit!” şi-i istorisi întreaga tărăşenie.

Depunea tot sufletul în povestire, ba o mai şi îngroşa, să-l facă pe conducătorul obştii să fie îngrijorat pe măsura îngrijorării sale. Părintele Gherontie îşi micşorase ochii şi-l cântărea amuzat printre creţurile pleoapelor:

— Ce n-aş fi dat eu să fi venit la mine aia, dom' profesor. Ce v-aţi speriat? Că nu voia să vă facă rău! Om şi ea. N-a putut dormi singură. „

Îl luă pe după umăr, zguduindu-şi pântecul revărsat în toate direcţiile pe sub sutană şi peste centiron. Îl scoase din nou pe drum. Făcură alături vreo sută de metri. Îi spuse liniştitor:

— Ei, aţi văzut că nu aţi avut de ce vă teme? Ni se întâmplă la toţ i să ne trezim cu fundu-n sus şi să ne apuce bâţâiala de frică. A trecut, gata. „

— Ba nici vorbă, părinte stareţ! Trageţi pe nas! Mirosiţi! Nu simţiţi?! Uite că până şi-aici şi-a lăsat parfumul! „

— Ah, asta era? Teii, dom' profesor, teii, dragii de ei! Teii! A-nflorit as'noapte pădurea de tei de pe deal.!” întinse braţul şi-l roti jur împrejur, arătându-i minunea, cu un gest de parcă ar fi fost zeul Dobrogei: verdele de pe coamă se înălbise cu o cochetărie de mare cuceritoare care, deşi în vârstă de douăzeci de ani, se străduia să arate bătrână cât lumea.