PACIENŢII.

Cei doi ocupanţi mai vechi ai încăperii fuseseră deşteptaţi mult după miezul nopţii.

Priveau cu groază la noul coleg, manevrat ca o marionetă de echipa agitată a autorităţilor în halate albe, şi se întrebau dacă urma să reziste până-n zori. Nu mai asistaseră la o intrare în scenă atât de spectaculoasă şi, fiind ei înşişi în situaţii nemaiîntâlnite, inimile li se micşoraseră cât pumnul.

Peste vreo două zile, starea lui se ameliorase substanţial. Era supus unui ritm de injecţii şi pilule al căror orar era familiar asistentele medicale, aşa că el nu mai purta altă grijă decât să-şi cunoască fraţii de suferinţă.

Acela din stânga sa, un şef de garaj de reparaţii auto, pensionar, se grăbi să-şi decline calitatea de fost membru de partid; o făcu pe un glas pe jumătate incisiv, pe jumătate explicativ pe care l-ar fi folosit şi dacă-şi cerea scuze. Profesorul îl deplânse în sinea lui: nimeni nu-l obligase la această mărturisire publică într-al şaisprezecelea an de la Revoluţie; mai mult, nici nevoile conversaţiei nu-l conduseseră într-acolo. 'E o chestiune ce-l preocupă peste necesar şi se teme să nu vină din exterior o atare întrebare şi să fie umilit trebuind să răspundă prin surprindere, atunci când nu-i convine aceasta.' Cu atât mai mult cu cât silueta lui era aceea a unui luptător. Trupul otova îi era acoperit de păr pretutindeni, smocuri ce-şi pierduseră strălucirea tinereţii, vitalitatea, elasticitatea, culoarea, astfel încât pielea lui părea mai curând presărată cu scrum. Creştetul pleşuv i-l înconjura părul tuns scurt, pieptănat 'lins', ce nu-i albise: dimpotrivă, era atât de întunecos încât te întrebai dacă nu şi-l vopsea. Avea membre lungi oarecum peste măsură, lipsite de eleganţă. În linii mari, fusese clădit pentru a se impune. Sugera sentimentul că dăduse dovezi de mare rezistenţă fizică şi de încordări muşchiulare ieşite din comun în cursul vieţii, mai ales cu prilejul muncii în atelier. Trebuie să fie tare umilitor pentru un astfel de individ, cu o înfăţişare tăiată din câteva lovituri de bardă, să se simtă dator a-şi recunoaşte în faţa altora anumite slăbiciuni ruşinoase precum cea în discuţie.

Relaţiile zilnice cu familia (soţia şi fiica, cea din urmă divorţată) se vădeau tensionate. Se văita de ele zi şi noapte. Când soseau în vizită cele două femei (rar se întâmpla să apară separat) sau când îl căutau la telefon, le sufoca dându-le, cu un ton alarmat, echivalent suduirii, nenumărate sfaturi, nu rareori contradictorii. Insista asupra lor, convingând pe toată lumea că numai el putea – dacă era sănătos, ceea nu se întrevedea pe curând – rezolva relaţiile cu nişte muncitori rămaşi să lucreze în baia şi bucătăria apartamentului lor. În lipsa lui, îi supravegheau reprezentantele acestea ale sexului slab. Printre cuvinte, deduceai că, alături de tirania oarecum gratuită la care supunea acele fiinţe dragi, omul era cu adevărat preocupat de soarta tavanului unor vecini de la etajul inferior, plafon depinzând de calitatea muncii efectuată în absenţa lui. Cu atât mai mult cu cât reparaţiile nu fuseseră nici anterior finisate. Era cu putinţă să fi vădit prin această atitudine temerea unei ameninţări cu darea în judecată făcută de ceilalţi colocatari – situaţie frecventă în rândurile foştilor chiriaşi ai caselor ocupate de partid şi cedate unuia şi altuia -; dar era la fel de posibil să manifeste o grijă dintre cele mai omeneşti pentru bunul semenului şi o înţelegere faţă de necazurile acestuia. Colegii de rezervă începură să-i recunoască mai multă complexitate decât îi acordaseră iniţial.

Tonul vehement folosit la tot pasul făcea din el un arţăgos, un reprezentant al tipului destul de frecvent în societatea noastră al dictatorilor anonimi. Deîndată ce soaţa sau tânăra fiică îi răspundeau, pricepeai că, de fapt, nu era capabil în nici un fel să le domine, asta pentru că inima îi bătea cu mai multă blândeţe decât îngăduia s-o deduci masca pe care şi-o crease pentru a face faţă poziţiei delicate de soţ şi şef de familie. Constituia obiectul ironiei blânde a fetei, care-i reproşa de la obraz că nu fusese niciodată în stare să ducă ceva la bun sfârşit. Drept răspuns, bărbatul namilă bodogănea cuvinte de felul: „Ce să mai vorbim? Unde s-a văzut să realizeze ceva femeia, fără un bărbat în spatele ei? Dacă nu-i bărbatul acasă, nici o femeie nu se poate descurca singură” etc. Reacţia promptă a fiicei sale (om de peste patruzeci de ani) era să se năpustească asupra lui cu 'ghearele scoase' şi să-l ameninţe, lăsând a se înţelege că era o pisică furioasă. De fapt, era o tentativă de a-l gâdila, cum o făcuse, pesemne, din copilărie.

Chipul ei aducea mult cu al mamei; pentru moment cea din urmă beneficiind de o mult mai avansată decădere a şirei spinării ce se lăsa încetul cu încetul împinsă înainte de poverile de grăsime depuse mai jos de ceafă. De soţie tatăl fusese foarte îndrăgostit înainte de căsătorie, simţământ ce se preschimbase într-o căldură grijulie şi într-o încredere totală. Cei doi deveniseră una, datorită greutăţilor ce-i uniseră şi luptei comune pentru promovarea vieţii, duse iniţial în condiţii grele, bizuindu-se mai ales pe banii câştigaţi de partea femeiască, cu maşina de cusut şi broderia.

Mecanicul s-a ridicat anevoie. Tatăl său, maghiar nemulţumit de sistemul economic al grofilor şi de puterea acestora asupra ţăranilor, se retrăsese cu familia în Regat. Venise ca birjar. În timp, meseria îşi pierduse clientela prin înmulţirea automobilelor de piaţă. Dacă până atunci tot punea bani de o parte pentru a cumpăra pământ într-un sat de lângă Braşov, de unde provenea, acum fu degrabă obligat să-şi schimbe mijlocul de trai. Găsi un post de transportor de pâine acasă la muşterii, într-o dubă cu cai. Era preţuit şi în această calitate şi nu câştiga mai puţin. Când socoti că adunase o avere frumuşică, hotărî să se retragă către binecuvântările ogorului. Numai că Andrei, fecioru-său, refuză să-l însoţească: – „Tată, mata ai fugit de ungurime şi m-ai adus în Bucureşti. Am crescut printre români. Ce să caut acum acolo? Nu mă pricep la muncile agricole. Vreau să fiu mecanic auto. Viitorul ţine cu aceştia.” S-au înţeles astfel şi s-au despărţit, să-şi vadă fiecare de rostul său.

Din păcate, acela al bătrânului se strică deoarece, luând puterea comunismul, i se confiscă totul, consemnându-i-se avuţia pe seama gospodăriei agricole colective din comună, ca aparţinând unui chiabur. Nu era pe lista bogătanilor (înscrişi cu destinaţia canalului Dunăre-Marea Neagră), dar nici mult nu i-a lipsit.

Feciorul său, fericit că a scăpat de sapă şi de seceră (- „Domn' profesor, la noi grânele erau rare, creşteau anevoie, deaceea oamenii nu le coseau, risipa fiind prea mare, ci erau prinse în căuşul palmei şi tăiate cu secera, să se risipească cât mai puţine boabe”) găsi un meşter să-l accepte ucenic mecanic. Din întâmplare aceasta se petrecu tocmai la nişte ateliere care în timp au fost repartizate c.c.

— Ului, aşa că şi el ajunse a lucra pentru cel mai înalt for politic al ţării; iar, în particular, pentru membrii acestuia. Fata aleasă („Trebuia să mă aşed la casa mea, pentru că n-aveam experienţă de viaţă: trei zile pe săptămână mâncam fripturi şi patru răbdări prăjite”) era croitoreasă într-o cooperativă de pe lângă Lipscani. Tardiv, prin diligenţele ei, li se repartizară două camere, în plin cartier 0, în Primăverii. Mai târziu, chiar foarte târziu, adică în 1972, dacă vroia să păstreze conducerea atelierului unde învăţase meserie trebui să depună cerere de primire în partid. N-a vrut (ca să nu-şi complice existenţa), însă i s-a spus că altfel e mutat cu serviciul şi i se scade salariul. Aşa era pe timpul acela, nu puteai fi moţ în frunte că te şi alegeau membru.

Când suna telefonul din camera lor (pe care-l ţinea cu gelozie lângă sine, pe noptieră), avea o clipă de întârziere în a răspunde: îşi alegea poza glasului astfel încât să impresioneze (atât pe ceilalţi doi, cât şi conlocutorul de la capătul firului). Din câte voci sunt posibile, a lui era aceea a 'domnului', a intelectualului, a şefului, a lumii bune. Deobicei îl căutau fie soţia, fie fiica. Erau întâmpinate stereotip cu: „Buna ziua, draga mea” sau „Da, draga mea; voi ce mai faceţi?”. Un 'bună ziua, draga mea' uşor absent, dezinteresat, preocupat de alte chestiuni, mai înalte, fără ca prin aceasta – Doamne fereşte!

— Să-şi fi minimalizat soaţa. Pe acelaşi ton explica a fi fost adâncit într-o discuţie cu 'domnul profesor', a fi fost preocupat de evoluţia bolii, a fi stat de vorbă cu doctorul sau a fi aşteptat de pomană să fie transportat la spitalul Militar, unde se preconiza să i se facă o intervenţie imposibilă aici, la Elias.

Îl irita faptul că oricât ar fi insistat, un nepot din provincie nu se grăbea să vină să-l vadă. Se pare că acela crescuse pe lângă casa lui; adică mai mult înfometase la uşa sa decât să se fi săturat cât timp studiase medicina. Acum îl voia neapărat recunoscător şi alături de unchi în slăbiciunea acelor clipe. Avea nevoie de acela pentru a-i 'traduce' opinia doctorului de salon cu privire la viitorul ce-l aştepta şi legat de ce urma să i se facă la Militar. Adevărul este că, asemenea majorităţii bolnavilor din lume, nici el nu înţelegea mai nimic din câte se petreceau cu el.

Apoi, fără pregătire, trecea la întrebări legate de înaintarea cârpelii faianţei din baie. Glasul i se înăsprea, ori se implica 'nedomneşte', apărea angoasa, se isca starea nervoasă, răsărea neputinţa omului legat de patul său de bolnav. Suferea fără limită din pricina depărtării în care se găsea de echipa de faianţari. Nu devenea mojic la adresa muncitorilor (deşi, dintre toate atitudinile posibile, aceasta părea cea mai apropiată de statura şi firea sa; dar, precum se vede, nu şi de caracterul lui); era numai chinuit. Îi acuza că profitau de pe urma lui, că-i scoteau şi-şi însuşeau toate elementele demontabile ce puteau fi cărate din cele două încăperi, rămânând utile pentru indivizi mai modeşti (ceea ce urca plata muncitorilor consistent), cum ar fi un cazan de baie, o chiuvetă, un closet ş.a.m.d. şi era indignat că cereau pe gratis lucruri pentru care el dăduse bani buni. Aceasta nu înseamnă că s-ar fi opus să-i fie descongestionat spaţiul cu ajutorul lor, lui rămânându-i să fi fost acela care să bată palma şi în acest caz.

Era un bărbat deosebit de curat. Ca orice bolnav grav de inimă, avea probleme cu îmbăiatul. Îşi aştepta cu nerăbdare familia pentru a fi scăldat pe un scaun, deoarece se temea de cada necurăţată a spitalului, vorba lui, cu anii, de către îngrijitoare. Dacă a constatat că ceilalţi colegi de cameră nu protestează la ocuparea sălii de baie pentru mult timp (este adevărat că avea totdeauna grijă să nu cumva să jeneze pe careva şi îi întreba în mai multe rânduri dacă erau nevoiţi să intre acolo înainte de a ocupa el zona), profitând de faptul că erau bine puşi în temă cu dificultăţile lui de acasă, începu a le cere zilnic îngăduinţa să se laie şi soţia şi fiica sa, acestea fiind lipsite, pentru moment, de posibilitatea de a o fi făcut în apartamentul personal.

Asemenea multor inşi nededaţi lecturii, în clipa când fiica lui a aflat că al treilea pacient era scriitor, îi ceru să-i dăruiască şi tatălui ei o carte din cele aduse cu intenţia de fi împărţite medicilor şi asistentelor în vederea câştigării bunăvoinţei lor. Când o auzi, mecanicul se sperie să nu cumva să o fi luat prozatorul în serios şi protestă vehement. Credea, bietul om, că de atunci înainte era obligat cu adevărat să-şi facă datoria de politeţe vârându-şi nasul toată ziua între pagini tipărite, aşa cum îl admira că era autorul lor în stare. Admiraţia este un sentiment impropriu numit în ceea ce-l privea, căci îi era şi ciudă că nu-l ţinea de vorbă colegul, ceea ce-i plăcea foarte mult, astfel fiind răsplătit cu acordarea importanţei ce socotea că i se cuvenea. De asemenea, îi mai ogoia spaima permanentă de misterul ascuns în propriu-i viitor, ca şi aceea repetată de trei ori pe zi de posibilele injecţii ce i se cuveneau.

Fără să se aştepte nimeni la una ca asta, un telefon primit de la altcineva decât ai săi îi provocă o explozie de bucurie, de mândrie, de satisfacţie. Provenea de la o doamnă Dona, o pictoriţă din familia Cellei Delavrancea şi, desigur, a generalului Dona, în al cărui muzeu profesorul fusese în mai multe rânduri, înainte ca Ceauşescu să confişte donaţiile particulare de artă şi să le înghesuie pe toate la un loc, pentru a se putea scoate fără ştirea nimănui cât mai multe valori din patrimoniul lor, bunuri de artă care să ia fie calea străinătăţii, fie pentru împodobirea caselor sale.

Solicitanta îi vorbea deosebit de frumos, se deducea, ceea ce nu numai că era firesc, dar era şi foarte flatant pentru el, fiindcă se întâmpla de faţă cu martori pe care ţinea mult să-i impresioneze. După depunerea receptorului, le explică celorlalţi pacienţi că nu era numai şoferul particular al distinsei persoane, ci şi omul său de încredere, însoţitorul, cel care avea grijă de dumneaei. Nu rareori îi făcea târguielile, când vremea nu-i îngăduia artistei să se deplaseze singură. Dacă află de la ultimul sosit în rezervă că o cunoştea, exultarea lui nu mai avu margini. O comunică soţiei şi telefonic şi pe cale directă, când sosi la spital. Nu-şi mai încăpea în piele de fericire.

Fusese din nou solicitat să-i facă un servici şi o delegă pe fiica lui să rezolve chestiunea. O urmări cu telefonul, după un anumit orar, pe care bineînţeles că tânăra îl încălcă, ceea ce îl scoase din sărite, dar, curios lucru, din dragoste pentru ea, nu fu excesiv de aspru nici de data aceea. După isprăvirea acţiunii, ceru nenumărate detalii asupra desfăşurării ei, asupra conversaţiei prelungite ce o avusese cu protectoarea lui. Nu uită să revină asupra faptului că o cunoştea şi colegul de suferinţă şi asupra întregii istorii a relaţiilor lor.

Un nou telefon al politicoasei doamne, pentru a-i mulţumi pentru felul cum o ajutase fiica lui, îl potopi cu un nou val de fericire.

Duminică apăru, imediat după ceasurile amiezii, un domn nu prea domn, cu părul castaniu închis purtat vâlvoi, cu mustăţi în furculiţă, neîngrijite, cu sprâncene crescute sălbatic şi alandala. Din ochii săi speriaţi, şireţi şi cruzi, se desprindeau priviri blânde, civilizate, înţelegătoare. Era nepotul medic; se pare că îşi pregătea şi doctoratul în acea perioadă. Această apariţie îl linişti pe fostul mecanic. Îi spuse direct că nu pricepea nimic din câte se băteau la gura medicului de salon, „băiat bun, doctor cum trebuie, dar care vorbeşte în limbi ciudate şi de neînţeles”. Voia să se dumirească de ce trebuia să fie dus la spitalul militar, ce urma să i se facă acolo, la ce folosea aceasta.

După ce înţelese exact ce se aştepta de la el, nepotul ieşi pe coridor, să caute camera de gardă. Zăbovi cât zăbovi. Când se reîntoarse ştia tot despre unchiul său. Îi amănunţi acestuia rezultatul investigaţiei, ceea ce îl linişti, în sfârşit, din acest punct de vedere, pe mecanic, deşi era vorba despre un fel de operaţie, cel puţin astfel îi fu prezentată înlocuirea unei valve a inimii.

Iar a doua zi, sosi ambulanţa ce îl luă cu sine definitiv.

Marele regret al profesorului fu că nu s-a gândit la timp să ceară numărul de telefon al familiei mecanicului auto.

Celălalt pat, din dreapta noului venit, a fost ocupat succesiv de doi pacienţi. Acela care dormea în el atunci când a fost adus profesorul nu a rămas în rezervă decât vreo trei zile. La capătul lor, o asistentă de la altă secţie, care spera să se mărite cu unul dintre fiii săi, a venit să-l conducă acasă în maşina dumneaei.

Ca şi şeful de atelier, şi el se grăbi să-şi decline fosta apartenenţă la partidul comunist. Încărcătura sentimentală cu care a spus-o era una a firescului. Atunci când Andrei a explicat că poziţia ocupată de el îi îndreptăţise depunerea cererii de primire, îl susţinu pe dată, arătând că el însuşi, responsabil al unui magazin de alimente, nu putea să dea înapoi şi a trebuit să solicite la rândul lui calitatea de membru. Deşi funcţia nu i-o ceruse şi nu te aşteptai să aibă o pregătire specială, cultura sa părea net superioară aceleia a mecanicului. Cultura cu întreg complexul comportamental ce o însoţeşte. Sub aparenţa blândeţii, era un om ce se stăpânea cu rigoare şi aştepta să numere până la o sută înainte de a reacţiona la provocările mediului. Judeca de o mie de ori la ce avea de făcut sau de răspuns. De aici poate provenea şi nevoia sa de a scoate la iveală din buzunar, când se afla într-o dificultate necesitând o cât de neînsemnată meditaţie, o micuţă perie de cap ce părea foarte aspră. A o folosi ajunsese un fel de tic al bărbatului. Deşi depăşea şaptezeci şi cinci de ani, părul său, posibil datorită acestui tratament, rămăsese sănătos; firul îi era cenuşiu şi lung până sub bărbie. Cum avea o înfăţişare agreabilă, când îl priveai cum urca şi cobora unealta cosmetică peste plete, atent la îndeletnicirea săvârşită cu evidentă dragoste, dând frâu liber imaginaţiei ajungeai să-l confunzi cu o bătrână ce adoptase rolul Ilenei Cosânzeana.

Când profesorul simţea nevoia să se confieze cuiva în legătură cu munca sa de scriitor, la care tânjea mai mult ca oricând şi pe care n-o putea desfăşura în condiţiile spitaliceşti, prefera să caute privirile lui, în nădejdea că urma să fie cântărit de experienţa mai amplă a unui posibil om de carte, ceea ce constituia numai o amăgire utilă în acele momente.

Una dintre povestirile ce-l atrăgeau cel mai mult pe bătrânul cu plete de fecior şi asupra căreia insistase cu întrebări suplimentare era aceea putându-l lămuri asupra originii subiectelor alese de scriitor când purcedea la punerea pe hârtie a unei noi piese literare. Răspunsul fu prea simplu ca să-l satisfacă: – „Însăşi întâlnirea noastră e atât de bogată în elemente spirituale încât nu am nevoie de mai mult pentru a broda pe marginea ei o schiţă. Aşa că nu vă miraţi dacă mâine-poimâine aţi întâlni-o prin vreo revistă”, şugui vorbitorul. Nu era imposibil să fi încasat conlocutorul afirmaţia ca pe o jignire personală, deoarece de atunci înainte îl pândea pe scriitor cu oarece îngândurare încruntată. Ce să-l fi supărat? Se întreba vecinul din patul de la centru. Ajunse la concluzia că exista o temere nemărturisită legată de confesiunile făcute în public. Ele se refereau la feciorul din Canada, ale cărui realizări excepţionale le lăudase fără jenă şi la acela cu care-şi împărţea apartamentul, băiat bun, dar nestatornic în iubire. Sau, cine ştie? Propiile dezvăluiri asupra meseriei practicate şi a relaţiilor sale cu partidul ce deţinuse puterea înainte de Revoluţie.

Profesorul, într-una dintre lecturile dumisale, tocmai descoperise o schiţă de Anton Pavlovici Cehov. Un fragment din ea se potrivea ca o mănuşe argumentării unei teorii personale a lui. Trebui să consume destul timp copiind şi comentând pasajele utile demonstraţiei. Responsabilul de alimentară îl urmărea crunt. După scurgerea unei zile când, datorită muncii concentrate a celui de alături, se aşternuse tăcerea peste dumnealor, i se auzi glasul ponderat după obicei, şi apăsat, formulând o întrebare voit foarte usturătoare: – „Domnule profesor, scrieţi şi din capul dumneavoastră sau numai copiaţi de acolo?” Cu acest prilej, prozatorul pricepu că tăcerea cu care cei doi colegi de boală îl ascultau nu exprima acelaşi soi de receptare a spovedaniilor sale. Andrei era un entuziast care-şi clădea relaţia pe umilinţă, pe când acestălalt o domina şi căuta, întru realizarea acestui scop, raţiuni de diminuare a importanţei partenerului de convorbiri.

Nici nu a plecat bine acasă că a şi fost adus un nou coleg: făcuse un infarct şi urma să fie investigat pentru a se asigura medicii că nu mai urma un al doilea. Nu venea din sânul familiei aici, ci din altă secţie a spitalului, cea de terapie intensivă. Din trecere, îşi puse în temă noii colegi de rezervă asupra faptului că fusese inginer la viaţa lui. După bănuiala profesorului, stârnită de faptul că prea arareori pomenea munca ce se presupunea a o fi depus, cu diploma lui se petrecuseră lucruri ciudate. Dascălul universitar socotea că nu era dintre acelea obţinute la capătul studiilor politehnice, ci una, probabil, eliberată de o facultate muncitorească. Dar nu lor, bolnavilor de cord, li se cădea să-i judece ştiinţa şi profesionalismul. Concluziile veneau de la sine şi în urma altor considerente decât cele tehnice.

Era mic de stat, dar convingător la vorbă. Spicuia din ştiinţa personală nu multe, dar temeinice elemente mijlocind care l-a făcut pe profesor să exclame că avea preocupări ieşite din comun şi foarte interesante. Printre acestea, una singură ţinea de pregătirea lui: menţionarea legii lui Gauss (pe care, dealtfel, mecanicul afirmă că o cunoştea). Restul inserărilor sale în discuţiile comune constituiau mai curând rezultatul unor meditaţii personale asupra unor domenii variate, decât al manualelor citite în anii şcolarităţii. Dealtfel, aceasta, în prima ei parte, se săvârşise la o şcoală profesională unde nu era limpede cum ajunseseră să fie nutrite gânduri atât de înalte privitoare la pedagogie, la formarea popoarelor în spirit democratic, la absurda necesitate a unei dictaturi într-o ţară pornită definitiv pe calea anihilării, cum era cazul României, la crearea nevoii de lectură în toate straturile sociale, la modificarea programei analitice şcolare prin eliminarea majorităţii disciplinelor aride şi predarea modalităţii de înfruntare a vieţii, a economiei familiale şi personale, a chestiunilor legate de sănătatea prezentă şi viitoare a oamenilor, de rolul căsniciei în viaţa individului şi a societăţii. Preconiza punerea pe piaţa cărţii, la dispoziţia tuturor tinerilor, a unei introduceri în medicină şi a altei scrieri: despre fericirea la îndemâna tuturora (cunoaşterea şi cultivarea ei constituind una dintre condiţiile unei vieţi echilibrate). Îl preocupa faptul că omul nu-şi foloseşte decât în foarte mică măsură creierul. Şi se întreba dacă, născându-se întâmplător un ins ce să-şi utilizeze la maximum capacitatea intelectuală (aşa cum se petrecuseră lucrurile cu Mozart sau Einstein) el ar fi putut transmite genetic puterea sa ieşită din comun (socotind că autorul Simfoniei Jupiter şi cel al teoriei relativităţii nu fuseseră privilegiaţi a avea copii, pentru a putea noi judeca dacă le era dat să influenţeze urmaşii din punct de vedere genetic sau nu). Contempla cu satisfacţie priveliştea unei posibile omeniri din viitor astfel dotate şi profesorul simţea că în acea omenire se proiecta în primul rând pe sine; de aici, îi descifra setea de cunoaştere şi nemulţumirea cu câte realizase pe acest pământ până atunci.

Inginerul se întreba de ce erau necesare atât de multe religii şi în ce măsură toate la un loc cuprindeau întreg adevărul. Şi încă nu-şi putuse răspunde. Vorbea cu decenţă despre Dumnezeu şi viaţa de după moarte. Iar profesorului, într-un moment de apropiere, i-a spus: – „Când aţi deschis gura pentru prima oară după sosirea mea, mi-am zis: 'Omul acesta l-a adus cu el în spital pe Dumnezeu'. Era o aluzie la vorba atât de frecventă pe buzele profesorului: „Doamne-ajută”. Nu greşea inginerul. Celălalt se încăpăţâna să-l pomenească pe Creator, mai ales în condiţiile lor de trai.

Dacă mecanicul era căutat telefonic de câteva ori pe zi şi vizitat în acelaşi răstimp cel puţin o dată de soţie sau fiică, inginerul nu era chemat la telefon deloc. Tardiv, la ceasurile prânzului, la câteva zile după ce sunase acasă de la telefonul public, se deschise uşa rezervei şi apăru în cadrul ei o bătrânică surâzătoare, timidă, cu aerul că era sigură a fi fost binevenită atunci sau oricând. Capul ei fusese oval cândva. Slăbiciunea deformase tendinţa lui naturală de a semăna cu un ou; rămăsese mai lat în dreptul frunţii şi mai îngust spre fălci. Dar nu aceasta avea importanţă. Străbătu cu pas ezitant încăperea şi îi înmână soţului său, inginerul, un pachet cu alimente. Nu părea îndestulător dacă ritmul vizitelor urma să fie la fel de lax. Bărbatul deschise sertarul noptierei, depuse darul şi se grăbi să iasă cu dumneaei pe coridor, ca şi când s-ar fi temut de curiozitatea celorlalţi. Voia s-o păzească pe ea, ori avea decenţa relaţiilor lor familiale şi a propriilor necazuri? Nu zăboviră îndelung împreună. Poate nici cinci minute. Cum afară era o vreme toridă, cu gândul la soţia sa, care avea avantajul de a sosi la volanul maşinii lor, profesorul îl întrebă pe soţul doamnei dacă ea plecase pe jos. Îl mai întrebă cu ce mijloace de transport urma să ajungă acasă. Trebuia să schimbe două: un tramvai şi metroul. O căină. Iar inginerul i-a răspuns cu stângăcie:

— Şi a ajuns la căderea părului.”

Fusese destul pentru a ghici că era vorba despre tratamentul chimic al clienţilor oncologiei. Până atunci nu scosese un cuvânt despre gravitatea situaţiei ei. Profesorul se cutremură:

— În condiţiile dumneaei să vă aibă şi pe dumneavoastră bolnav.”

— Părerea mea„, şopti celălalt, „e că cel plecat suferă mai mult decât cel bolnav.” 'Cel plecat' era el. Şi cum a repetat în mai multe rânduri ideea, s-ar fi zis că aceasta îi era opinia sinceră; sau dacă vreţi: cu care se amăgea pentru a-şi face mai uşoară suferinţa de a nu o fi putut ajuta în condiţiile bolii cumplite de care suferea.

Aveau o fată, tehniciană la Braşov. Nu părăsea oraşul reşedinţă poate pentru a-şi păzi servicul (cât de greu găseşti astăzi un angajament.), poate din pricini izvorând din relaţiile existente între membrii familiei lor, asupra cărora părintele nu-şi lămurise colegii de tratament.

În ce măsură discreţia sa era una autentică sau ascundea o temere de oameni, profesorul nu se dumirise. Asta nu înseamnă că nu-şi pusese întrebarea. Era motivat de aceea că inginerul se entuziasma neaşteptat de tare de ideea că toţi trei se înţelegeau atât de bine deoarece între dânşii nu încăpea tăinuirea, că erau cinstiţi pe de-a-ntregul. Precum s-a văzut, toţi minus cel în cauză. Or, absenţa onestităţii din propria-i viaţă este de bănuit că îi crea complexe şi, tacit, îl făcea să sufere, ca o lipsă, ca ceva ce-l despărţea de tipul uman la care aspirase dintotdeauna şi nu-l atinsese. Sesizând acest curios handicap moral, profesorul începu a-şi pune întrebări legate de întreaga personalitate a vecinului de pat. Pe această cale, reanalizând spusele lui, băgă de seamă că i se întemeiau cunoştinţele pe revistele de tip magazin, din care soţia îi aducea să îşi treacă orele încete ale bolii. Dacă profesorul scoase la iveală o carte religioasă, se 'aruncă' asupra ei şi nu-i mai dădu drumul din mână. Dacă îi arătă un roman cu viaţa lui Iisus, părăsi precedenta scriere şi trecu la o lectură pătimaşă a celei de a doua. Simultan, recunoscu că nu citea nici o carte, pasă-mi-te pentru că nu putea renunţa, datorită ameninţării infarctului, la poziţia întins în pat. Iar într-aceasta poziţie, dacă încerca să citească, transpira îngrozitor. Din acestea toate, puse cap la cap, profesorul trase concluzia că singurele informaţii la care inginerul avea acces erau acelea descoperite în revistele celei mai mediocre intelectualităţi. De ce să nu fi citit lucruri la nivelul aspiraţiilor sale bărbatul acela atât de iubitor de ştiinţă? Posibil din sărăcie nu-şi investea banii în acest lux al licenţiaţilor. Dar cum era greu de priceput o sărăcie atât de lucie încât să-l fi îndepărtat de la cumpărarea de cărţi şi sub comunişti, când nimic nu fusese mai ieftin decât tipăriturile, presupuse că era vorba despre o zgârcenie a timidei sale doamne sau de boli extrem de costisitoare ale fiicei dumnealor. Poate că era frica ţăranului (din rândurile plugarilor lipiţi pământului provenea conlocutorul) de a aduna scrieri altele decât Biblia şi Vieţile Sfinţilor, temere însămânţată de preoţi îndobitocitori de credincioşi, ei înşişi fiind necititori notorii. Cert este că inginerul, dacă a pus mâna pe două cărţi ce l-au pasionat, nu se lăsă până ce nu le dobândi cadou, pentru a le continua lectura acasă, deşi, repet, oricând ar fi putut merge la biblioteca de cartier, cum îl îndemna profesorul, să suplinească lipsa unei biblioteci personale.

Ameninţarea morţii apropiate, dacă nu se luau măsuri pentru evitarea ei sau dacă nu se acceptau măsurile sugerate, îi unea pe toţi aceştia.

Să recapitulăm starea fiecăruia. Mecanicul se pregătea pentru o ieşire din spital, fără a şti nimic precis în legătură cu sorţii maladiei sale de a fi stăpânită; altfel, nu se decidea nici dânsul de ce să se plângă, minus ameţelile. Responsabilul alimentarei se eliminase prin vindecare (măcar temporară). Inginerul nu era chinuit de niciuna dintre seminţele aducătoare de disperare ale celor bolnavi acum: era un recuperat rămas sub obsevaţie! Profesorul, în acea perioadă, era singurul dintre ei care se găsea în plin tratament. Dincolo de injecţiile şi hapurile de zi şi cele de noapte, ce urmau să elimine cauza umflării lui şi să-l ajute să elimine cantităţi înspăimântătoare de lichid pe care inima îl îndepărtase din sânge, mai şi ostenea, ostenea extrem de frecvent. Pentru a îndepărta efectele oboselii acesteia avea la îndemână un mijloc sigur: tubuleţul ce conducea la recipientul de oxigen. La două-trei ceasuri se şi iveau condiţiile recursului la acesta.

Fusese adus de la secţia de chirurgie, într-o stare de cvasiinconştienţă; în orice caz, cu minţile plecate aiurea, cum zice poporul. O necunoscută îi împinsese scaunul cu rotile în pas alergător. Trei-patru medici roiau în goană pe lângă acea femeie. Când pătrunseseră în rezervă, un glas poruncitor exclamase: – „Să-l punem la oxigen!” Dacă era unul feminin sau masculin nu-şi mai amintea. I-au băgat două tubuleţe în nări; continuau un altul prelung provenind dintr-un vas cilindric din material plastic, atârnat de peretele din spatele său; serul fiziologic din acesta gâlgâia de câte ori era învârtit un buton; fierbetul presupunea producerea (aducerea) gazului vital. – „Puteţi sta întins?” fu întrebat, fie drept urmare a investigaţiilor la care fusese supus întreaga zi ce trecuse sau prima parte a nopţii aceleia, fie deoarece era prea bolnav pentru a nu se fi luat în seamă şi această posibilitate. Îngăimă: – „Dorm de vreo doi-trei ani în fotoliu.” – „Nu-i nimic. Vă ridicăm patul.” Era unul metalic. Partea de sub creştet se putea înclina, înălţând poziţia capului în caz de nevoie. – „Vă aducem şi mai multe perne”. Va să zică, în urma decompensării, rămăsese cu acest dar: oxigenul! Visa chiar să-şi cumpere şi el un tub, pentru acasă, deoarece se temea că, odată ieşit din spital, fenomenele vechi ale bolii aveau să revină. Iar medicul curant îi făgăduise să-l ajute în acest sens.

A treia zi după internare îşi aminti că auzise despre o fostă elevă a fi ajuns director adjunct la Elias. Profesorul, simţindu-se mai bine, avu chef să-şi ofere plăcerea de a o revedea, acum când nu era doar matură, ci unul dintre medicii de răspundere ai capitalei. Daniela, când îl auzi la capătul firului, îi făgădui pe dată că, după încheierea unor operaţii şi a unei şedinţe pe care trebuia s-o conducă, urma să-l viziteze. Apariţia ei în rezerva lor, însoţită de un grup compact de medici şi asistente zâmbitori şi surâzătoare, făcu senzaţie pe coridoare şi mai ales în rezervă. De atunci înainte (lucru de care profesorul nu deveni conştient decât tardiv), inginerul bănui că orice atenţie i-ar fi fost acordată colegului din patul învecinat, se datora influenţei directoarei. Cert este că binefăcătorul oxigen apăruse deasupra capului său înainte de ivirea ei.

Cei doi pacienţi, nestăpânindu-şi graba de a acţiona ca doi inşi sănătoşi, se îmbuibară, crezând că aveau să cheme mai degrabă sănătatea pe această cale. Deranjamentele pe care şi le provocară singuri, în cazul inginerului fură mai greu de domolit. Aşa încât a treia noapte ceru colegilor să-i aducă o asistentă să-l ajute. Cel mai valid rămânea profesorul. Ieşi. Urmă o îndelungată rătăcire pe coridoare în căutarea femeii de gardă. Finalmente, o aduse. Iar inginerul nu făcu alta decât să solicite să fie pus la. Oxigen. La tubul profesorului care tocmai şi-l introdusese în nări. Cu autoritate brutală, acesta fu smuls şi dat pacientului care făcea pe el.

Nu trecu mult şi apăru şi medicul de salon. Câteva întrebări, câteva investigaţii, apoi:

— Şi ce doriţi în afară de acest medicament?”

— Tubul de oxigen.”

— Domnule dragă, dar ce are oxigenul cu diareea?”

Probabil că, în tăcere, pacientul îşi muşcă buza cu ciudă: „Un alt favoritism datorat directoarei. „