GERMANA DUPĂ GRATII.

Să fi avut vreo şaisprezece ani când am cunoscut, într-un mediu de intelectuali în clandestinitate, un actor care apucase să strălucească pe scenă la o vârstă nu prea depărtată de a mea, cea de atunci, adică îşi cucerise până la douăzeci de ani un public fidel. Când l-am întâlnit, avea cu două decenii mai mult.

Tineretului din zilele noastre îi vine foarte greu să înţeleagă de ce am ales să denumesc membrii acelui cerc cu sintagma: „intelectuali în clandestinitate”. Motivul e simplu. Aceia la care mă refer – o pătură largă din rândurile românimii – nu aveau acces la o poziţie socială potrivită statutului lor de elită. Un singur exemplu este suficient pentru a proba asta. L-am aflat chiar de la obiectul istorisirii de faţă, mult mai târziu. Constantin Noica, în loc să-şi dăruiască neamului cugetarea, era obligat să-şi câştige pâinea cea de toate zilele meditând elevi în Câmpulungul domiciliului său forţat. Între timp, comoara lui filosofică rămânea îngropată pentru majoritatea concetăţenilor.

Aidoma lui, îşi târau existenţele în anonimat mii de cugete curate. Refuzau amestecarea cu viitura sulfuroasă emanată de sub gloduri odată cu eruperea primitivismului în România. Când aveai norocul să întâlneşti unul dintre aceştia, hrana spirituală oferită de el îţi întreţinea forţele îndelung, oriunde te-ar fi proiectat necazurile oprimării sociale.

Actorul pomenit mai adineaori îl frecventa pe Noica săptămânal în târgul patriarhal devenit o temniţă ceva mai slobodă pentru prietenul lui Mircea Eliade. Se nevoia în trenul înţesat şi cu autobuzul prăfos, pentru a deprinde puţină înţelepciune de la cel din urmă.

Alintatul rampei ieşea dintr-o detenţie umilitoare, cum aveam s-o suport şi eu patru ani mai târziu – ceea ce rămânea atunci încifrat în taina viitorului. Nu numai că încercase să treacă frontiera (spre Ungaria), împreună cu cel mai drag prieten, nu numai că petrecuse şase luni la Budapesta, fără nici un fel de act şi depinzând, cât priveşte hrana şi adăpostul peste noapte, exclusiv de relaţii umane întâmplătoare, dar mai şi ajunsese ulterior până la Viena, pe atunci încă ocupată de sovietici. Nu era capătul aventurii celor doi amici aflaţi în căutarea libertăţii. Elanul le fu stăvilit de arestare. Readuşi din ţară-n ţară şi din închisoare-n închisoare, îşi petrecură cei mai frumoşi ani ai tinereţii în lagărele morţii de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, datorită dorului pomenit de actor întru apărarea sa, la Tribunalul Militar: – 'Domnule Preşedinte, am douăzeci de ani şi n-am văzut încă niciuna dintre marile catedrale ale lumii!'

Numele lui Ion, spuneam, era celebru. Cu rolul de debut, interpretat înainte de absolvirea Conservatorului, stârnise entuziasmul presei de specialitate şi al publicului. Îl reţinusem de copil, din informaţiile obţinute de la tatăl meu, mare amator de spectacole de calitate, ceea ce izbutise a face şi din mine. Alături de nevoia de a-mi petrece serile în stal, răpit de patimile risipite între arlechini, dăruită mie, părintele meu îmi încredinţa şi multe amintiri din existenţa sa de fidel frecventator al sălilor de teatru.

Astfel deprinsesem stima pentru Ion înainte de a fi apucat să-i judec singur darul. Ş i iată că acum, la vârsta celor mai pure entuziasme, îl însoţeam, la despărţirea de gazdele noastre comune, pe străzile înnoptate ale Capitalei, înfruptându-mă dintr-o lecţie esenţială, pe care am avut norocul s-o primesc de la el atunci.

Să mai fi urcat în bătaia reflectoarelor îi era interzis. Nu ştiu cum îşi dobândea masa zilnică, nici hainele, nici cum îşi pingelea încălţările. În schimb, mi-a încredinţat că se pregătea să scrie un roman. Această lucrare avea să prilejuiască reîntâlnirea noastră, de peste vreo patru ani, sub betoanele Jilavei. Pe timpul confesiunii sale – aşa cum o păţim cu toţii şi fără greş – nu puteam întrezări din ea ce dezvoltare o aştepta şi nici ce pondere se pregătea să aibă în însăşi soarta mea. Ecoul ei răsună până-n clipa de faţă în destinul meu, căci pe ea o transform acum în mărturie, nu? Suntem datori a recunoaşte că jocul acesta al misterelor, prin păienjenişul cărora ne strecurăm zilele, iluminate parţial, în anumite momente de elecţie, posterioare lor, când cortina se ridică asupra unor legături congruente nesesizate la vreme, este fascinant. Măcar pentru lectura propriei noastre poveşti, aşa cum urmează să ne fie explicitată când această deconspirare intră în planul iconomiei de Dincolo, şi tot merită să trăim, oricât de insuportabilă ni s-ar părea târârea zilelor de la un eşec la altul.

Ceea ce a avut o mare influenţă în formarea mea, din spovedania acelei seri -lecţia menţionată – a fost că, în vederea muncii ce-l aştepta, Ion învăţa pe de rost „Dicţionarul Limbii Române Candrea-Şăineanu”. În plus, a împrumutat de la mine „David Copperfield”, în versiunea originară engleză – cu care limbă se familiariza pe atunci – pentru a cerceta mijloacele exprimării în naraţiune de la sursa ei însăşi.

Mi s-a oferit pe această cale cea mai pragmatică pildă privitoare la seriozitatea cu care se cuvine să se pregătească doritorul de a se exprima prin scris. Niciunul dintre profesioniştii condeiului contactaţi de mine ulterior nu mi-a mai dat un exemplu atât de folositor în meseria, pe care, până la urmă, am îmbrăţişat-o: să cunoşti intim materia în care îţi ciopleşti visul şi să ţi-l clădeşti folosind drept temelie operele elaborate de înaintaşi. Fie ca aceste două sfaturi să folosească cititorilor mei, dacă eu nu m-am ştiut înfrupta cum se cade din ele.

Adunasem doi ani de însingurare prin penitenciare, doi ani de meditaţii asupra a ce eram, a ce urmăream să devin, asupra limitelor mele, asupra puţinătăţii înzestrărilor cu care fusesem dotat, asupra scurtimii şi neprevăzutului anilor ce mă mai aşteptau, asupra idealurilor în numele cărora merita să fi făcut efortul de a supravieţui, doi ani de confruntare cu mine însumi într-un tribunal interior permanent. Îmi fusesem procuror şi judecător fără cruţare şi nu istoveam să-mi analizez trecutul, prezentul şi perspectivele, în nădejdea că în orice fiinţă umană se putea găsi un material obedient faţă de legile perfecţionării, deci şi în mine.

Nu avusesem şansa să întâlnesc încă, în lumea deţinuţilor, acel individ sperat cu arsura sufletului, care să-mi devină socratele, lumina, şi al cărui discipol să mă fi declarat fără reticenţă. Când, într-o bună zi sau noapte, la o nouă amestecare a condamnaţilor, ce îi arunca pe toţi din celulele lor în altele, traumă scornită să te smintească, într-un iad în care numai ritmica egală cu ea însăşi a ceasurilor mai era umană şi doar prieteniile născute între gratii te mai spijineau, uşa de fier masiv îl introduse în hala unde mă aflam pe acest mentor fugar al adolescenţei mele. În acea clipită am ştiut că Dumnezeu îşi întorsese faţa cea bună către mine, că etapa de curăţire de zgura cotidianului nechibzuit mi se încheiase şi că eram promovat în ciclul superior al acestor universităţi chinuite, ciclul formării intelectuale.

Prezenţa lui Ion între noi se făcu simţită curând printr-o tonificare a răbdării şi curajului tuturora, printr-o motivare mai temeinică a ţinutei morale şi a demnităţii patriotice (a nu se confunda cu demnitatea egotistică), printr-o sete, generalizată până la cvasianalfabet, de cultură; printr-un respect reciproc adâncit; şi, să numesc simţământul de-a dreptul: printr-o dragoste, necunoscută anterior celui mai mare număr dintre noi, pentru nobleţea făpturii umane, reprezentată de fiecare om în parte.

Nu era primul ins întâlnit de noi, începătorii într-ale detenţiei, care-şi efectua al doilea stagiu în beciurile comunismului. Însă era cel dintâi din care respira forţa unui caracter inconfundabil. Dacă este adevărat că sărbătoarea Cincizecimii, când se aniversează Pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli, simbolizează şi desemnează, în istoria devenirii psihologice a omului, acceptarea distincţiei dintre personalităţi ca pe o realitate a existenţei socio-istorice a omenirii, cum îmi vine să cred, dacă este adevărat că de atunci încoace, pentru întâiaşi dată în istoria umanităţii, creştinismul este acela care încoronează personalitatea ca pe comoara individuală cea mai de seamă, la fel este de adevărat că Ion îşi făurise o personalitate unică, ce ne domina cu strălucirea ei pe noi, toţi intelectualii ceştilalţi, mărunţii şi orbeţii ezitând între a fi sau a ne stinge într-o masă cenuşie, indistinctă şi amorfă.

Să ne amintim cuvintele din „Faptele Apostolilor”, fiindcă majoritatea cititorilor nici măcar n-au răsfoit „Biblia” şi nu se lămuresc la ce anume fac aluzie: „Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc.

„ Ş i din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei.

„ Ş i li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei.

„ Ş i s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi.

„ Ş i erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer.

„ Ş i iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa.

„ Ş i erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: Iată. Nu sunt aceştia toţi care vorbesc galileieni?

„ Ş i cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut?

„Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, „În Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani, în treacăt, iudei şi prozeliţi, „Cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!

„ Ş i toţi erau uimiţi şi nu se dumireau, zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta?”

Pentru prima oară împrumutându-li-se acel ceva străin de lumea noastră, cei doisprezece Apostoli ai lui Hristos, izbuteau să parcurgă calea inversă: de apropiere de lume. Formaţi deopotrivă şi dimpreună de acelaşi Învăţător, odată cu plecarea Lui materialnică dintre dânşii, le-au crescut aripi ce le înlesniră, fiecăruia altcumva, zborul şi într-aiurea. Independenţi, deveniră simultan şi altfel, adică Duhul Sfânt le sintetiză personalităţile. Numai prin mijlocirea acestora ei se putură adresa tuturora şi fiecăruia în parte, pe limba sa. Ştiut este că nu va mişca nici individul, nici mulţimile, altceva decât personalitatea.

Ş i asta făcea Ion. Pe el îl ascultau vorbind savantul şi muncitorul cu palma. Şi ambii îl şi înţelegeau. Cu el voiau să se asemuiască bătrânul şi copilul. Pacea lui îi odihnea pe zbuciumatul pe dinafară şi pe zbuciumatul pe dinăuntru. Pentru fiecine avea de rostit cuvântul capital. Reluând textul scripturistic: „Şi toţi erau uimiţi şi nu se dumireau, zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta?”

Era un adevăr elementar, dar nevăzut: limba ca de foc a Personalităţii şedea pe creştetul său.

Ce îl deosebea oare de noi? Gravitatea chipului? Ştia la fel de bine să râdă cu poftă. Deslipirea de cele materiale? Era şi el, ca şi noi, îndemnat să mănânce cu foamea nu a stomacului, ci a tuturor celulelor dezlănţuite. Revolta împotriva bestialităţii ce ne supunea? Prudenţa şi înţelepciunea îi trasau linia de conduită. Oare plimbarea zilnică de la un capăt la celălalt al cuştii noastre de beton, efectuată în jur de două ceasuri dimineaţa şi de o oră după-amiaza, cu mâinile la spate şi în tăcere netulburată să fi fost aceea ce-l singulariza? Nici vorbă. O practicau, fără numita regularitate, până şi colegii vitregiţi de doxă.

Aşa cum mi-am dat seama în multe prilejuri că stau lucrurile în cazul a mai tot omul nepereche, ceea ce-l smulgea din rândurile noastre şi ne impresiona nu putea fi arătat cu degetul. Era un aer aparte, o luminiscenţă interioară ponderată ce emana din pielea lui subţiată de inaniţie şi vânătă, luminiscenţă pe care doar Lazăr, poate, o mai fi răspândit-o, după învierea sa din morţi. Era liniştea împăcării cu sine şi cu destinul. Era cuminţenia aceluia care ajunsese să se cunoască şi să-şi ţină el însuşi cureaua zăbalei în pumn. Era aşezarea întru perfecţionarea de sine. Era stăpânirea elementelor dezlănţuite al căror ring îl reprezintă oceanul nostru lăuntric. Iar astfel de definiri nu le confereai lesnicios altor inşi, oricât de elevaţi.

Vor rămâne până la moartea mea de nerepetat serile acelea când, adresându-se unui auditoriu alcătuit din toţi locatarii vărgaţi ai camerei, ne amănunţea, într-un serial reluat de la o zi la alta, dramele ibseniene.

Ele nu erau expuse după planul conceput de dramaturgul scandinav, ci, mult îmbogăţite, erau reinventate să încapă în veşmintele a tot atâtea romane. Aflam ştiri despre împrejurările naşterii personajelor, despre copilăria lor; ne familiariza cu înclinaţiile lor, cu evenimentele formative, jocurile sau lecturile obsesive, înmugurirea gusturilor mărturisibile sau prohibite. Firul povestirii se menţinea pe aceeaşi direcţie, fără abatere; ori, dimpotrivă, se răsucea în jurul lui însuşi; se înnoda şi se deznoda; se încâlcea şi se descâlcea; se dubla; se tripla; răsărea iarăşi limpede, unic şi curgător; brusc, se opintea, cu prejudecare şi savantă dozare a surprizei; te lăsa cu pofta clarificării neîmplinită, atât cât să-ţi deştepte curiozitatea amorţită; apoi te agăţa de sine şi te târa cu viteză ameţitoare pe pante psihologice lunecăcioase, periculoase, într-un desfrâu al divulgării unor intimităţi coapte la soarele bezmetic plutitor al subconştientului, pentru a te izbi, pe neaşteptate, de registre contabiliceşti ale familiei; pentru a te implica în discuţii seci asupra impozitelor şi veniturilor; pentru a te introduce în ariditatea legislaţiilor din secolul al noăsprezecelea; de unde te strecura în suave sensibilităţi feminine; în moleşeli cu dantele; în sclipiri de cercei şi ale colierelor de perle.

Îmi era evident că actorul meditase la aceste piese cu minte de regizor, care nu cunoaşte doar partea, cum i se întâmplă interpretului distribuit, ci întregul. Mai constatam că atunci când se îndemnase să redacteze un roman, nu greşise în opţiunea sa: era născut pentru acest gen literar.

Cele ce ascultam dădeau seamă de creaţiile lui Ibsen în aceeaşi măsură în care comunicau creaţia proprie a lui Ion. Ar fi putut fi publicate cu numele lor alăturate, aşa cum se obişnuieşte în compoziţia muzicală, unde uneori se dublează anumite piese pentru pian, de pildă, cu varianta lor închinată orchestrei, scrisă de altcineva îndrăgostit de lucrările de bază, cum s-a petrecut cu perechile de compozitori: Mussorski-Ravel, BachBussoni, Bach-Stokovski, Brahms-Schonberg. Nu afirma Isidor Ducasse – cel rămas cunoscut în literatură sub pseudonimul le comte de Lautreamont – că intenţiona să rescrie operele celor mai de seamă poeţi francezi?

Bine că veni vorba despre acel roman pomenit mie cândva. Lui îi datora Ion a doua sa întemniţare (mi se pare că am pomenit ceva despre asta). Culmea este că i-o datora fără să o fi dorit el, fără să o fi dorit eu, fără să fi avut el cunoştinţa de ce-i aducea viitorul, fără să fi avut eu cunoştinţă de asta. Am făcut această paralelă deoarece împrejurările pentru care fusesem eu vânat de Securitate dăduseră naştere altor împrejurări înrudite, ce conduseseră la prinderea lui, deşi orice legătură dintre noi era întreruptă de patru ani de zile, astfel încât, cred că, nici măcar numele meu nu şi-l mai amintea. Cel mai de necrezut este că numele noastre nu fuseseră asociate în nici un fel în anchetă, nu ştiusem unul de arestarea celuilalt, ci căzusem ambii întruna şi aceeaşi plasă foarte largă întinsă de Destin.

Scrierea sa evoca „reeducările” studenţeşti de la penitenciarul din Piteşti. Odată încheiată, o încredinţase lecturii critice a unui amic. Acesta, căutat de Securitate, pentru că îl cunoştea pe unul dintre conducătorii mişcării studenţeşti în care mă găseam implicat, oamenii ei dădură, pe neaşteptate, şi peste manuscrisul lui Ion, pe noptiera cititorului său.

Răsfoindu-l, ofiţerii binecuvântară clipa descoperirii lui, căci datorită acestuia puteau deschide încă un dosar militar penal. Actorul primi o condamnare de opt ani, dacă-mi aduc bine aminte.

Care va să zică, subiectul conversaţiei noastre iniţiale redevenise sângeros de actual.

Transferul talentului de la arta interpretării scenice la aceea a prozatorului a constituit doar debutul unor modificări structurale ce au avut loc în psihicul lui Ion.

În perioada cât am împărţit acelaşi spaţiu sufocant, dimpreună cu alţi vreo şaptezeci-optzeci de deţinuţi, el îşi consuma foarte mult din rezerva sa de energie – şi aşa pe terminate, după cum era situaţia noastră a tuturora – în vederea conceperii unor sonete.

Genul poeziei scurte se potrivea ca o mănuşă creaţiei literare, în situaţia noastră specială. Am istorisit cu alt prilej – şi nu numai eu – condiţiile compunerii de versuri în celulă. Totuşi, în eventualitatea că unul dintre cititorii paginilor de faţă nu a luat cunoştinţă încă de această activitate în puşcărie, sunt dator să trec din nou în revistă descrierea ei, pentru ca nimeni să nu rămână neştiutor în privinţa a ceea ce a însemnat abrutizarea celor condamnaţi la o detenţie, oficial denumită „corecţională”, adică menită să îndrepteze oamenii pe o cale 'superioară' aceleia apucate anterior, care nouă purtare să-i fi adus la linia de conduită acceptată de societate.

Această 'linie' preconiza absoluta interdicţie de a munci cu capul. Bănuiesc că s-a ajuns la o atare hotărâre din temerea de inteligenţă a regimului. Doar cugetarea putea surprinde minciunile îndesate în tot discursul şefului de stat, conform căruia era diriguită ţara; contradicţiile flagrante dintre automăgulitoarele afirmaţii privind bunăstarea şi progresul neamului şi jalnica mizerie înghiţită de membrii lui dimineaţa, la prânz şi seara şi în orice minut al zilei şi de a doua zi; ameninţările pitulate în sfornăitoarele fraze despre libertate; discrepanţa dintre îngustimea de vederi cu care era condusă ţara, dar şi ultimul dintre atelierele cele mai modeste, şi lărgimea aceloraşi vederi, aşa cum apărea la cei din subordine, doritori să dobândească statutul uman de care se bucuraseră părinţii şi bunicii lor, între cele două războaie mondiale, înainte de fi fost România vândută Uniunii Sovietice. Doar inteligenţa era capabilă de comparaţii, de analize, de sinteze, de activitatea migăloasă şi istovitoare depusă întru căutarea adevărului, în noianul de falsificări, de surogate, de remodelări ale lui. Iar inteligenţa se ascuţea prin frecuşul cu cărţile şi cu scrisul. Să interzicem acestea definitiv! Şi-au spus opresorii – şi aşa puşi în inferioritate prin absenţa oricărei brume de carte la ei.

Nu este de mirare că cea mai îndrăgită lozincă urlată de neocomunişti pe străzile Bucureştilor, atunci când doctrina odioasă se zbătea să rămână spânzurată de putere, personificată de Ion Iliescu şi de ciracii lui, nu este de mirare că răsărea în răgetele de troglodit ale duhului rigolelor ce o silabiseau cu cuvintele: NOI MUNCIM, NU GÂNDIM! Este rezultatul firesc al strădaniei victorioase de spălare a creierelor timp de o jumătate de secol, depusă de către dictatura roşie.

Dar să nu ne depărtăm de închisori şi lagăre. Orice tipăritură sau manuscris erau socotite acolo materiale explozive. Ba chiar şi în libertate: am fost acuzat, cu prilejul procesului meu, a fi citit o ştire din ziarul „Munca”, editat de sindicatele conformiste -altele nici nu existau – un ziar cumpărat de la cel mai banal chioşc de tutun şi presă, de pe cea mai banală uliţă din cel mai banal cartier. Iar un medic de penitenciar, ofiţerul M. A. I. dr. Paraschiv, a fost condamnat deoarece a lăsat la îndemâna unui pacient în zeghe de la Jilava o pagină dintr-o altă gazetă oficială.

Cel care se temea de propriile-i publicaţii cu cât mai vârtos va fi fost înfricoşat de cele ce ar fi putut caligrafia un „duşman al poporului”, adică noi. De aceea, hârtia, tocul şi creionul erau abolite, cât ne privea. Ele rămâneau uneltele autocraţilor în haine kaki, care nu le foloseau decât pentru înregistrarea proaspeţilor căzuţi după gratii şi a eventualelor pedepse interne ce le reveneau acestora, ca şi uneltele pentru zgârierea numelor acelora dintre păguboşii condamnaţi care lunecau, din nebăgare de seamă, în gropile comune şi fără cruce.

Însă setea de învăţătură nu se lasă intimidată cu una, cu două. Industria tăbliţelor de scris era înfloritoare, în rândurile noastre. Se produceau trei sorturi: din cioburi de geam, din fulgi de săpun şi din tălpile bocancilor. Acelea din geam şi săpun erau portative, celelalte 'la purtător'. Tăbliţele pe geam se obţineau prin umectarea bazei materiale cu o peliculă subţire de săpun şi presărarea, deasupra ei, a unei doze mici de praf de D. D. T. Cele menţionate pe locul doi presupuneau o tehnică de producţie mai elaborată. Se pregăteau fulgi de săpun, prin scărmănarea unui calup cu un blacheu sau cu o coadă de lingură metalică, ascuţite pe ciment, prin frecare. Fulgii erau frământaţi, după o umezire uşoară, până ce se transformau într-o pastă modelabilă, când li se dădea o formă prismatică, cu grosime foarte mică; pe suprafaţa acesteia se presupunea că trebuiau să încapă între douăzeci şi o sută de rânduri, scrijelate miniatural, cu vârful bine ascuţit al unei aşchii de lemn sau al unui ac întocmit dintr-un capăt de sârmă. Al treilea caz era acela al udării temperate a tălpilor bocancilor şi a acoperirii ei cu acelaşi universal valabil D. D. T. Cu astfel de mijloace îşi menţineau trează mintea aceia care, înainte de a fi fost popriţi reprezentaseră fala neamului românesc sau – copii fiind la arestare – nădăjduiseră să ajungă cărturari. Şi nu numai aceştia. Te impresiona numărul mare al indivizilor fără multă şcoală, deşi adulţi, care se dedicau acolo sporirii de cunoştinţe.

Am plecat în acest excurs de la conceperea sonetelor lui Ion. El nu utiliza niciunul dintre cele trei tipuri de tăbliţe. Conform unei vechi tradiţii a poeţilor, 'scria' în minte. Forma fixă a poemelor ce-l atrăgeau îi înlesnea memorarea lor atât timp cât erau încă nefinisate, cât şi după desăvârşirea întregului. Paşii egali ai solitudinii sale ar fi putut fi cântăriţi în aurul rimelor dibuite şi mai ales al ideilor lui tăioase, implacabile. Era o poezie rece. Se adresa cugetului şi nu inimii. Tragicul şi-l extrăgea tocmai din cerebralitate. Iar tragic exista cu prisosinţă în frazele purificate de orice propensiune afectivă, de orice înduioşare, de orice surâs aşezat într-o postură incomodă pe undeva pe la picioarele Melancoliei.

Ion, în conformitate cu noua situare la care era supus de împrejurările sale, izbutise să-şi reorienteze talentul actoricesc şi să-i facă flacăra să ardă pe alt altar.

Pentru a şti cu ce succes o izbutise, se cuvine să afle cititorul că nu la mulţi ani după eliberarea sa, un volum de sonete semnate de el trona în vitrinele librăriilor şi s-a epuizat cu celeritate.

Ion va rămâne un semn de întrebare pentru psihologii dedicaţi cercetării creativităţii umane, care, precum se vede, nu este stăvilită de nici o condiţie, oricât de vitregă.

Împiedicat aflându-mă şi eu să continui a 'investiga cultura, ştiinţa şi civilizaţia omenirii' – atât de pretenţios îmi denumeam activitatea inconştientă cu care mă înscriam între mediocrii generaţiei, mi-am găsit timpul, în sfârşit, de a-mi satisface curiozităţile cu privire la tot ce nu surprinsesem în libertate, recte Omul. Numai că-mi lipsea instrucţiunea sistematică în mai toate domeniile. Dacă până la arestare socotisem că atârna în balanţa neştiinţei mele programa idioată şi incompetenţa profesorilor, acum îmi dădeam seama, cu obidă, că o şcoală, oricât de dezechilibrată, şcoală rămâne. Mi-era dor de învăţătură, în baza unui program regulat şi metodic.

Cititorul a înţeles că, până la întâlnirea cu Ion, nu avusesem norocul convieţuirii cu vrun ins pe care l-aş fi putut alege profesor. Mai mult, Ion se deosebea de toţi ceilalţi şi prin ucenicirile lui pe lângă Noica. Este uşor de priceput cu câtă naivă ardoare i-am solicitat să mă coopteze între elevii săi.

Cu o rigoare ce mi-a satisfăcut vanitatea, în loc să purceadă la desfăşurarea întinderilor misterioase ale înţelepciunii veacurilor şi mileniilor, mă înhămă la carul de asalt născocit de propriul său maestru, filosoful numit. Anume, îmi ceru să mă obişnuiesc, iniţial, cu limba germană, ce urma să-mi devină unealtă de lucru, după eliberare, şi al cărei scop imediat era să-mi asigure exerciţiile de elasticizare a organului gândirii, marcat vizibil de tendinţa spre anchilozare şi atrofiere, printre alte pricini datorită şi hranei mizerabile şi monotoniei existenţei duse.

A învăţa limbi străine a fost dintotdeauna nu numai ceva destul de uşor pentru mine, dar şi ceva agreabil. Nu ţelul final mă atrăgea în această îndeletnicire, adică a le vorbi şi a citi cărţi fără ajutorul traducerilor, ci mirarea prostesc jubilantă în faţa cuvintelor noi şi stranii sau în faţa topicii inedite şi inexplicabile şi a unei gramatici propunând soluţionări nemaiauzite ale problemelor iscate de încordarea gândului sub jugul expresiei. In orice limbă de învăţat întrezăream mai mult decât un vocabular de ştiut pe de rost; zăream, dincolo de acesta, strădania omului de a se înţelege pe sine însuşi -deşi nu cred că spun adevărul, intuiam, totuşi, şi ceva din asta.

— Strădania lui de a înţelege lumea unde s-a născut şi de a comunica. Aflasem că, pentru Goethe, învăţarea unei limbi străine presupunea lărgirea conştiinţei. Observându-l pe Ion, devenit peste noapte sonetist, mi-am zis că mi se oferea şi mie prilejul unui transfer de personalitate, al unei replămădiri îmbogăţite a mea însumi. Care va să zică, mă atrăgea azbuchia nemţească.

Eu însumi, semănând cu Învăţătorul meu la măsurarea coridorului dintre paturile celulei, mi-am prelungit-o pentru a avea răgazul să-mi repet cele zece cuvinte impuse a fi învăţate pe de rost. Mi le proiectam pe ecranul minţii. Le fixam în memorie, ba închipuindu-mi-le scrise de mână, ba la maşina de scris, ba tipărite. Mă jucam cu ele, străduindu-mă să înjghebez mici propoziţii. Clădeam cu ele întrebări şi răspunsuri scurte, consemnări cu privire la traseul plicticos străbătut, la peisajul uman din dreapta şi din stânga, la evenimentele de ieri, de astăzi şi plauzibil a se fi petrecut mâine.

Fiece regulă de gramatică, deîndată ce-mi era explicată, îmi punea la dispoziţie scheletul unei ziceri, pe care-l îmbrăcam la iuţeală cu vorbe însuşite recent. Iar atunci când extinderea cunoştinţelor asimilate nu-mi mai permitea exprimări inedite, înlocuiam vocabulele cu semne algebrice, potrivite schemelor gramaticale. Trudeam, dar mă şi distram de minune.

Pe deasupra, îmi regăsisem optimismul, dintr-o simplă operaţie aritmetică. Ea era: dacă reţin zece cuvinte pe zi, într-o lună voi stăpâni trei sute, iar în douăsprezece luni -trei mii şase sute cincizeci. Aflasem întâmplător că un cioban se descurcă în viaţă cu patru sute-patru sute cincizeci de cuvinte din limba maternă. Intelectualul se pare că foloseşte din aceeaşi numai trei mii de cuvinte. La capătul a trei sute şaizeci şi cinci de zile, câte numără un an, aş fi posedat cu şase sute cincizeci de cuvinte mai mult decât îi sunt necesare unui intelectual mediu de origine germană pentru a se exprima. Perspectivele îmi erau foarte încurajatoare.

Numai că Ion pretindea de la ceilalţi cât pretindea şi de la sine însuşi. Iar în materie de disciplină intelectuală era extrem de sever. Se născuse cu un baston de mareşal în raniţă. Nu el era omul care să-mi îndulcească pilula amară a învăţăturii. Socotea travaliul cu mintea esenţial, drept care îţi ordona să-l ataci frontal, indiferent de starea ta de spirit momentană, de putinţele şi neputinţele tale, de pregătirea pentru efort sau de lenea ta – de ce nu i-aş zice pe nume?

Or, şi eu mă socoteam poet. Ca atare, înscriam pe primul loc al procupărilor mele lupta cu potrivirea cuvintelor pe calapodul simţămintelor şi al muzicii lăuntrice a 'Misterului'. Această activitate nu era de colo. Chinuitoare până şi nopţile, se asemuia -mă flatam – cu şlefuitul lentilelor, cu care se îndeletnicise unul pe nume Spinoza.

Ştiam prea bine că nu mă deosebeam prin aceasta de maestrul meu: ca şi mine, şi el stihuia. Doar că strădania i se concentra în a izbândi într-o performanţă banalizată – mă fuduleam ca broasca râioasă de se umfla în fabulă – de mii de alţi poeţi ai lumii, adică să înghesuiască ideea în două catrene şi trei terţine, conform modelului general acceptat al sonetului.

Mai aventuros ca el – îmi închipuiam, poleidu-mă de sus până jos în vanitate – eu căutam forme şi exprimări inedite, pe cari le croiam cum mă tăia capul.

Nu mi se părea deloc treabă de nimica să clădesc 'forme romboidale' sau 'triughiulare'! Nici să dau glas unor 'golănii', pasă-mi-te încă 'nemaivăzute' în literatura noastră, intitulate cu jenă: „CU SCUZELE DE RIGOARE”.

Îmi încercam dibăcia şi cu modelarea de gazeluri, glosse şi, bineînţeles, sonete, forma de lied şi câte şi mai câte. Nici mie nu-mi era viaţa uşoară. Astfel încât asprimile belferului meu improvizat îmi cădeau uneori greu, mai ales când 'mă chinuia inspiraţia'.

Apoi, despărţindu-mă foarte de curând de banca elevului – frecventasem puţin timp şi facultatea – eram încă destul de obişnuit cu tertipurile pedagogice ale catedrei şi le duceam dorul. Mă dedasem la zâmbetul mieros ce se străduia să-mi câştige bunăvoinţa; la excursul prin aprecierea filmelor de pe piaţă, cu care mi se recapta atenţia fugită; la bancul – oricât de afumat – introdus ca bobul de piper în ghiveciul ce clocotea în tigva de lângă tabla neagră; la isteţimea expunătorului de a se da drept mai prost decât ascultătorii săi; la slăbiciunea unora dintre domnii profesori de a prefera să le fie admirată freza sau croiul vestonului şi nu ştiinţa. Ion, ţi-ai găsit! Era un ascet al combustiei spirituale; îşi refuza recurgerea la atari momeli ieftine. Eram în stare să constat şi să apreciez ţinuta sa. Dar rutina îmi şoptea că a mă fi dat în bărci alături de dascălul meu intra între drepturile mele de şcolar. Cum el persevera în refuzul scăderii de tensiune a actului sacerdotal al lecţiei, treptat mi-a devenit antipatic.

Am crezut că descopeream secretul liniştii sale aparente: izbutea să-şi menţină echilibrul în relaţiile cu obştea deoarece îşi vărsa nervii – pe care-i aveam toţi – asupra mea sau a altor învăţăcei privaţi. Ceea ce ar fi fost sporadice explozii, agitaţie sau înălţare a vocii se preschimba în delectarea permanentă de a strivi câte o personalitate – deseori abia în curs de formare – ce i se oferea, ca mielul la junghiere, de bunăvoie.

Când ajunse să-mi ceară a învăţa câte cincizeci de cuvinte pe zi, am cârtit. Când trecu la a-mi porunci asimilarea unei sute, m-am încontrat pe picioarele dinapoi şi am refuzat într-un astfel de mod încât nu mai încăpea nici o discuţie. Aşa am pus capăt studiului.

Trecând prin viaţă strâmb, ca să judec lucrurile drept, cum n-a spus-o Odobescu, Ion era cel care avusese dreptate. Nimeni nu putea ghici cât mai aveam de rămas împreună. Exista posibilitatea ca şi peste noapte să apară caraliii, să zbiere la noi să ne facem bagajele şi să ne împrăştie care-ncotro, prin alte camere, după cum intra în disciplina temniţelor. Mi-ar fi stricat oare ca acea clipă a despărţirii să mă fi surprins în postura vorbitorului unei noi limbi străine? Pentru a face acest salt, mi s-ar fi cuvenit să-i fi dat ascultare lui Ion, să mă fi supus efortului solicitat şi, cu orice preţ, să fi vârât capul în jug.

Pe de altă parte, eu avusesem dreptate. Adică acea forţă a subconştientului ce i se opunea. Când sosi temuta mutare a noastră în celule necunoscute, un inginer Butu, întâlnit în proaspăta mea reşedinţă, mă rugă să-l învăţ limba engleză, stăpânită de mine destul de substanţial. După ce i-am predat cam trei sute de cuvinte, n-am mai putut smulge niciunul în plus dintr-o memorie supraostenită. Eram, s-ar fi spus, sfârşit. Alături de traumele psihice suferite, alături de subţirimea substanţelor nutritive din mâncare, sunt sigur că a atârnat întru prostirea mea şi surmenajul provocat de Ion. Insă aceasta fu o revelaţie de mai târziu.

Pentru moment sunt dator să continui a povesti despre relaţiile iscate între noi.

Încheierea lecţiilor insinuă în sânul perechii de protagonişti ce eram un soi de răceală. Nu ne mai retrăgeam pe marginea patului său, ori al meu, pentru a discuta. Nu mă mai căuta, să-mi recite ultima poezie creată. Aceeaşi atitudine şi din partea mea. Nu mă mai iniţia în tainele elaborării unui spectacol de teatru. Nu-i mai împărtăşeam impresii provocate de universitarii şi oamenii de cultură cunoscuţi până să fiu arestat. Nu mai analizam împreună cărţile citite cândva de ambii.

Devenise ciufut. Se izolase. Orgoliul bumbăcit îi respira înciudat prin toţi porii pielii uscate şi galbene. Ţepeneala arborată îl făcea să semene tot mai tare, slab cum era, cu caricatura unei statui cu aerul bronzurilor lui Giacometti. Retragerea sa din viaţa socială a comunităţii noastre în zeghii nu reprezenta ceva nou pentru ăilalţi. Îl ştiau până la ultimul a fi fost o făptură aparte, care se adăpase şi mai înainte mai mult din sine însăşi. Rareori deţinut să fi îndrăznit vreodată a-i fi tulburat meditaţiile hamletiene. Aceasta nu însemnează că drama evidentă în mijlocul căreia respira s-ar fi înălţat talaz de nestrăbătut între el şi colegi. Dimpotrivă. Dacă firea îl oprea să se adreseze cel dintâi cuiva, ea nu-i punea nicicând un nod în gât când altul îl îmboldea să schimbe vorbe cu el. Un surâs plin de amabilitate îi inunda seceta obrajilor supţi şi Ion se dedica acelui conlocutor cu pacienţă. Acum lucrurile nu mai şedeau la fel. Îi crescuseră ghimpi jur împrejur. Şi pricepeam că decepţia provocată de mine îi otrăvise sufletul.

Nu suportam să-i fi rănit pacea în halul acela, oricât de copilăroasă îi era îmbufnarea. Mă durea să-l văd învârtindu-se ca un leu jigărit într-o cuşcă de menajerie păduchioasă, târându-şi ultimile zile ale înfometării, pe cimentul viitoarei noastre morţi unanime. Mă chemau cugetările ce-l frământau şi care parcă urlau de caznele tăcerii. Mă înduioşa încăpăţânarea ce-l gâtuia. Îl contemplam ceasuri întregi, zile întregi, cum îşi târşâia bocancii fără şireturi prin încăpere, ameţit de lungimea prea scurtă a 'promenadei' noastre întinse de la oblonul ce căptuşea permanent fereastra până la uşa ghintuită. Ştiam că era unicul său remediu împotriva insomniilor. Mai ştiam că a-i fi întins mâna, frăţeşte, însemna să-i ofer un medicament ce să-i înlocuiască solitarele curse, acum nerodnice.

Într-o bună zi, cu inima mustind de generozitate, i-am ieşit în cale şi i-am spus:

— Iartă-mă. Sunt ostenit. Nu pot face faţă să învăţ cum ai vrea tu. Dacă reduci numărul de cuvinte, reiau studierea germanei. Îmi lipsesc lecţiile tale.”

Remarcând ce efect miraculos avu cedarea mea, am adăugat:

— Îmi lipseşte groaznic prietenia ta.”

Recunoaşteţi că ambii ne regăseam împinşi iarăşi în adolescenţă.

Poate că cititorul îşi închipuie că aceasta a schimbat metoda de predare adoptată de Ion a limbii germane. Dacă da, este cazul să afle că n-a modificat-o nici cu o iotă. Actorul a rămas acelaşi tiran. Iar eu acelaşi ins rebel, putoare şi încăpăţânat prosteşte.

Noul ciclu al lecţiilor fu întrerupt brusc la ceasul unui prânz blestemat.

La sunetul vizetelor celorlalte camere, care se deschideau şi rămâneau astfel îndelung; la izbiturile gamelelor sau castroanelor metalice şi ruginite ce se auzeau păcănind pe coridor, vase trântite în mâna şefilor deţinuţilor, să le înmâneze mai departe; la pocnetul aceloraşi vizete, când erau închise; la mirosurile vagi de aburi fierbinţi de mâncare, bărbaţii în haine vărgate se aşezau în ordine, unul după celălalt, luând-o din dreptul uşii înapoi.

Va sa zică, în faţa uşii se proptise şeful camerei, ajutat de unul-doi flăcăi vrednici, doritori de activitate, de a fi utili sau de a-l linguşi pe primul numit: puteai oricând avea nevoie de bunăvoinţa lui la o adică – o schimbare a patului, un supliment de ciorbă, apărarea ta în caz de conflict cu vrun alt deţinut.

În sfârşit, se auzi zăvorul sărind, iar uşiţa metalică fu îmbrâncită în lături. Vaporii împuţiţi năvăliră înăuntru. Valuri de lături în clocot ţâşneau din strachinele de tablă zvârlite de caraliu. Labele şefului se înroşiră de arsuri. Coada înfometaţilor se micşora văzând cu ochii. Veni şi rândul lui Ion şi al meu. Ne înşfăcarăm porţiile şi ne retraserăm pe marginea patului său, de unde ne ridicasem.

Până să se răcească puţin zeama, Ion îmi verifică asimilarea ultimelor cuvinte predate. Neputându-şi înfrânge firea, depăşise şaizeci şi tindea, în mod clar, să urce iarăşi la sută. Fie că mă ajunsese vlăguirea, datorită prea marii încordări pe care mi-o impunea fierii; fie că-n ziua aceea mă adâncisem mai mult în rememorări şi mai puţin în învăţătură; ori că la acea oră stomacul mă preocupa mai straşnic decât treburile minţii, m-am încurcat o dată, m-am opintit de două ori, am pocit un verb sau un adjectiv a treia oară; în loc să vorbesc nemţeşte, nechezam, mugeam, răgeam.

Iar Ion, niciuna, nici alta, văzu verde şi, fără să cârâie 'păzea!' cum îşi ţinea gamela în poale, o înşfăcă de dedesubt şi zvârrr! Cu ea de perete, deasupra unicii uşi, chiar sub tavan. Noroc că se închisese vizeta. Dacă gestul ar fi fost făcut cu câteva minute mai devreme, risca să-l împroaşte cu porcăriile apoase din ea pe însuşi 'domnul' sergent major. Şi atunci să te ţii bal!

Oricum, fapta lui, care nu lua seama nici la foame, nici la prudenţă, era foarte pe aproape de a fi stârnit o pedeapsă exemplară, putând cu uşurinţă fi interpretată ca o răzvrătire împotriva nivelului mizerabil al mâncării, ori împotriva sistemului de distribuire a ei sau ca cine ştie ce altă gogoriţă periculoasă ce putea conduce la multe zile de izolare şi la administrarea unei pedepse corporale soră cu moartea, drept represalii.

Culmea fu că mai nimeni din hală nu se arătase a fi înregistrat cele petrecute, atât erau de adânciţi oamenii în sorbit. Dacă reţineţi uitarea de orice altceva dovedită de dulăul din lanţ când îi întinzi blidul cu mămăligă muiată în ciorbă, vă este uşor să dibuiţi imaginea celor în jur de optzeci de confraţi întru înfometare în acele minute de graţie când îşi umpleau burţile. Doar şeful camerei îşi înălţă o clipă pleoapele şi ne aţinti cu o căutătură încă neînţelegând ce indisciplină se făptuise; era de datoria lui să ştie tot ce se întâmpla între noi; acest 'aproape-instinct' al său avusese o reacţie promptă, dar insuficient de puternică pentru a-i învinge instinctul nutririi.

Ion se ridică, livid. Cu un cutremur abia vizibil al întregului arsenal de oase îşi repuse nervii în ordine. Redobândindu-şi stăpânirea de sine, reînţepenindu-şi şira spinării, se îndepărtă, alegându-şi 'locul crimei' drept ţintă a paşilor. L-am urmărit cu privirile îngrijorate cum străbătea coridorul dintre fiarele suprapuse ale paturilor, fără să se legene, băţos ca un stâlp de telegraf, numai că mult mai scund şi nu rotunjit, ci aţos. Ajuns în dreptul farfuriei zburătoare, o ridică, se apropie de hârdău şi şi-o clăti. Se duse la 'tinetă'; ascuns de rogojina ce atârna, bănuiesc că se uşură. Ieşi, încheindu-şi bumbul pantalonilor, tăiat dintr-o ţandără de lemn, cum aveam cu toţii, căci nasturi nu se prea găseau.

Se reapropie, fără să-i fi trecut prin minte să spele de pe jos urmele ciorbei. Ajuns în dreptul meu, îşi zvârli vasul metalic pe gioarsa de pătură cazonă. Buzele îi erau strânse ca la peşti. Îşi mână mai departe paşii rari şi apăsaţi.

M-am dus şi am curăţat cimentul de resturile lichide şi slinoase.

De atunci înainte, cât timp am mai împărţit aceeaşi celulă, nu am mai schimbat nici o vorbă împreună.

SUrmătoarele două camere unde am fost mutat au reprezentat primele şi ultimile din penitenciarul de la Gherla. Sar peste cea dintâi. Cu regret am descoperit din primele zile că într-a doua mă aflam aproape exclusiv printre ceea ce noi numeam greşit: „colectivişti”. De fapt, bieţii oameni se numărau printre miile care se opuneau jefuirii săvârşite de statul comunist din avutul individual ţărănesc, în vederea înfiinţării cooperativelor agricole de producţie; adevărul este că respectivii deţinuţi erau anticolectivişti, apărătorii, sortiţi înfrângerii, ai dreptului inalienabil la proprietatea individuală. A împărţi detenţia cu ei îmi reducea categoric posibilităţile exerciţiului intelectual, ceea ce, pe la douăzeci şi doi de ani, cât cred că împlinisem, mă durea nespus. Deoarece, în pofida experienţei deloc uşoare de a mă fi străduit să învăţ o limbă străină în condiţiile cunoscute, nu puteam renunţa la strădania de a nu sta pe loc, pierzându-mi timpul de ca şi când eternitatea ar fi fost mea.

Din păcate, cei doi aşa-zişi intelectuali pierduţi în masa semialfabetizată erau ambii mitomani şi se dădeau drept mult mai mult decât le îngăduia adevărul. Orgolioşi şi vânători de adulare, nu acceptau să fi fost confundaţi cu statutul a vreo doi-trei babalâci ex-funcţionari C. F. R.

— Şi ei acolo – şi în nici un caz egalaţi cu ţăranii care, vorba aceea, uneori ofereau nişte pilde de omenie, de morală, de bună creştere, de bun simţ şi de politeţe absolut exemplare, lăsându-i pe cei doi într-o umbră penibilă şi nu rareori vrednică de râs.

Vanitatea lor era ciudată. Nu ţi-o zvârleau în obraz, ci şi-o satisfăceau cu umilirea propriei persoane în tot chipul. Aproape că-ţi cerşeau obolul de admiraţie sau măcar recunoaşterea lor ca fiinţe vrednice de supuşenie morală din partea semenilor. Numi amintesc ca vreunul dintre ei să mă fi atacat de-a dreptul, cerându-mi să-i recunosc un merit sau altul. Aceasta nu înseamnă că n-o făceau pe căi de ocol. Unul, care se dădea drept student şi pe care-l bănuiam a fi fost doar absolvent al unei şcoli tehnice, luase în braţe rolul modestului uimit că ceea ce părea limpede ca bună ziua pentru el, în chestiunile cugetării, rămânea încifrat stupidităţii celorlalţi. Totdeauna mă lua martor al dramei sale de a trăi între proşti şi inculţi. Mi-era greu să-i spun că se fălea a înţelege simple evidenţe, ceea ce în nici un caz nu se cădea să fi fost socotit drept un merit. Adopta tonul plângăreţului, potrivit prea bine înfăţişării sale necaracteristice, spelbe, lipsită de lumină.

Celălalt dispreţuia întreaga lume în afară de Statele Unite şi de producătorii de film din acea ţară. Se lăuda că ar fi fost operator cinematografic pe front şi că, odată cu încheierea păcii, ar fi plecat în Austria, să studieze tehnica celei de a şaptea arte alături de nu mai ştiu ce glorie efemeră a peliculei tehnicolore, deşi nu era exclus ca rolul său pe lângă camera de luat vederi să fi fost de a o purta în spinare, tuciuriu cum era. Afirma a fi fost soţul unei vedete a teatrului de revistă şi că, în vederea lansării mondiale a nevestei lui, ar fi făcut toate eforturile menţionate.

Dacă cel dintâi căzuse în mâinile Securităţii pentru 'agitaţie publică', al doilea făcea parte din melancolica ceată a 'anonimiştilor', adică a redactorilor unor plângeri scrise dar nesemnate, adresate câte unui for mai mărunt sau mai impresionant. Omul în cauză se văitase că nu se importau decât pelicule sovietice şi din democraţiile populare, în locul mărfii de peste ocean destinată ecranului.

Cititorul se cuvine să recunoască faptul că, repetându-se la infinit, din zori până-n noapte, conversaţiile de nivelul impus de ei, ele nu erau menite să întreţină efervescenţa cugetării. Ba, dimpotrivă, o ameţeau.

Iarna era foarte aspră. Frigul din celulă amorţitor. Hrana se subţiase cât încăpea să nu murim de-a-n picioarelea. Pe secţia noastră, unul dintre caralii se formase în perioada 'reeducărilor' din Gherla. Se numea Todea. Când intra de servici, ne obliga să vărsăm hârdăul cu apă pe cimentul ce podea încăperea şi să ne culcăm pe pântec în baltă, ţinându-ne palmele la ceafă, ori să şedem în ea, cu mâinile împreunate pe creştet, ori să ne culcăm pe spate, la murat, rămânând astfel timp de opt ceasuri, cât era el plătit să ne fi supravegheat. Schimbarea oricărei şoapte între noi, în acea perioadă, era strict interzisă.

Apăsarea psihică adusă de o atare teroare, pregătitoare anihilării noastre fizice, însumată condiţiilor enunţate precedent, era cea mai grea şi contribuia mai mult ca toate la măturarea oricărui gând.

Vacuumul se instalase în sediul judecăţii. Absenţa devenise starea noastră firească. Ne preschimbam, văzând cu ochii, în nişte maşinării capabile doar de câteva gesturi mecanice, roboţi insolvabili când era vorba de a mai aduce vreo contribuţie cerebrală. Situarea noastră în zona amorfă a neparticipării la existenţă nu fusese obţinută prin droguri, nici prin bătăi, ci pe calea naturală a înfometării excesive, a supunerii la frigul permanent, a obligativităţii de a ne zvârcoli asemenea reptilelor, într-un mediu lichid, nespecific omului şi una a interdicţiei comunicării prin cuvânt. Trăind în atari condiţii cu aproximaţie timp de şase luni şi cunoscând pe pielea mea 'excelentele lor rezultate', în sensul depersonalizării obţinute prin mijlocirea lor de către gestionarii Ministerului de Interne, îmi este foarte uşor să înţeleg ceea ce, pentru omul cu o experienţă banală citadină sau rurală rămâne obscur; anume, cum a izbutit echipa 'reeducatorilor' lui Ţurcanu, de la închisorile Piteşti şi Gherla, să transforme o generaţie strălucită a tinerimii române într-o grămadă viermuitoare şi oarbă de criminali nevinovaţi şi inconştienţi (în cazul lor adăugându-se acestor circumstanţe şi ciomăgirea, cu rândul, săptămâni în şir, de către colegii bine hrăniţi care-şi supuneau victimele şi la nutrirea cu dejecţii fetide şi alte cazne atât fizice cât şi psihice). Voinţa, măsura, educaţia, conştiinţa, toate pot fi abolite prin răzuirea bazei lor, adică a terenului de frontieră dintre un biologic sănătos şi psihicul dependent de el. Anularea acestei legături – aşa cum este dictată de codul genetic – e echivalentă acţiunii analgezicelor cele mai puternice.

Mutaţia în curs de efectuare în noi urmărea să evite orice tresărire recalcitrantă la vestea ce ni se pregătea: reînfiinţarea lagărelor de muncă silnică pentru 'politici'. Nu numai evitarea vreunei ridicări de protest în masă, ci chiar crearea premizelor unei acceptări entuziaste, acea ieşire la muncă forţată ajungându-se a fi socotită drept unica şansă de salvare pentru condamnaţii la moarte sigură şi rapidă, dacă nu li se schimbau condiţiile de existenţă cât mai curând, aceasta ni se pregătea.

Acum cititorul cunoaşte starea în care mă aflam când am fost suit în bou-vagonul ce urma să mă care departe de mormântul ardelenesc unde îmi dădeam sufletul cu picătura.

Acesta, parte dintr-un mărfar imens, conţinând câteva mii de bipezi scheletici, nu era dotat cu niciunul dintre obiectele ce ar fi sugerat că omul mai şi doarme. Nu pat, nu saltele, nu pătură, nu paie.

Ne-am întins pe podele, ferindu-ne care cum puteam de curentul provocat de viteza lunecării pe şine şi ne-am lăsat pradă zăcerii zguduite ce a durat o săptămână-două, căci treceam şi pe la alte penitenciare, să ridicăm noi deţinuţi. Dar lungimea traseului ne lăsă să credem că eram trecuţi peste graniţă, aşa cum fuseseră răpiţi participanţii la revoluţia maghiară din '56, şi destinaţi Siberiei. Numai schimburile de strigăte, de prin gări, dintre ceferişti, ne mai informau că încă ne aflam pe teritoriul patriei. În afară de această constatare, creierul îmi dormita ca într-o comă fără capăt. Şi nu numai al meu.

Avusesem prilejul unei întâlniri ce era menită să mă învioreze: şeful lotului nostru fusese aruncat în acelaşi vagon cu mine. Amânam de la o zi la alta schimbul de impresii şi amintiri privitoare la puşcăria suportată de când fusesem smulşi din camera studenţească din Jilava şi risipiţi care-ncotro.

Mai întâi mi-a trecut prin minte că intervenise între noi o răceală, indiferenţa unei neprietenii incipiente. Aş fi putut curma insensibilitatea aceasta: era atât de simplu să mă ridic, să-mi târăsc micul balot cu bunuri personale, încredinţat mie de magazie, să m-aşed pe el şi să cananarhisim până ce ni s-ar fi acrit. Îngrijorător era că, fără vreo supărare, n-aveam nici eu cheful s-o fac, după cum remarcam că nici el nu se grăbea să treacă la vreo modificare a izolării în care ne complăceam ca rezultat al depersonalizării.

Alternarea celor două ispite se repetă de numeroase ori, întreruptă doar de picotire.

Mi-am rotit pupilele prin spaţiul murdărit de mogâldeţe acoperite cu zdrenţe vărgate. Toate păreau pachete, nu oameni, îngrămădiri de petice dintre care ieşeau la iveală feţe de ceară, mâini precum hârtia galbenă a unor bucăţi de ziar vechi putrezite printre gunoaie.

Starea de spirit a tuturora nu se deosebea de a mea; mai corect spus: era starea noastră de înlemnire.

Ceea ce vădea situaţia excepţională în care mă aflam şi s-ar fi cuvenit să-mi devină semnal de alarmă straşnic, zguduitor, potrivit să mă mobilizeze şi să mă readucă în apele mele, era faptul că, băgând de seamă a fi atins un prag al inerţiei ce, categoric, nu mi se potrivea, pe care nu mi-l recunoşteam ca aparţinându-mi, mă mulţumeam să remarc că acela era o oglindire a stării noastre generale şi-l acceptam. Nu eram obişnuit să primesc cu seninătate a semăna cu ceilalţi, mai ales în privinţa lipsei de conştienţă. Înainte de arestare fusesem iritant de mândru de independenţa mea, de manifestările mele nu totdeauna vrednice de admiraţie, cari manifestări mă scoteau în evidenţă cel puţin ca pe un 'original'. Deseori purtarea îmi fusese forţată, artificioasă, căutată, doar pentru a ieşi din comun, o recunosc cu toată ruşinea potrivită. Nu-mi găsesc altă scuză pentru acel comportament decât aceea că la cei douăzeci de ani când mi se rupsese viaţa-n două, abia de ieşeam din adolescenţă; or, multe năzdrăvănii coace vârsta aceasta. Ba chiar aşa mă plăcusem: ca un tip aparte. Iar acum nici nu mă mai tulbura că ajunsesem un maldăr decrepit de oase, anonim printre altele aidoma. Îmi pierdusem complet personalitatea, o recunosc fără jenă.

Atunci n-aveam conştiinţa celor afirmate în capitolul precedent, anume că eram rezultatul unui întreg program 'corecţional' laborios, pus la punct în laboratoarele psihologice ale M. A. I.-ului. De fapt, nu mai aveam nici urmă de conştiinţă.

Aceasta mi-a fost dovedit cu prisosinţă a doua zi dimineaţa, după urcarea, noaptea, în vagonul morţii.

La un moment dat am descoperit că ţineam pleoapele deschise de mai mult timp, fără a clipi. Că priveam. De ce priveam la Ion? Mi-era atât de indiferent că mă găseam împreună cu el, nu numai în acelaşi 'transport', ci şi în acelaşi vagon, încât, iată, nici acum, când fac această confesiune, nu simt nevoia să pomenesc măcar a-i fi receptat prezenţa în turmă.

Totuşi, mă uitam la el. În genunchi, lângă trupul său încovrigat, se apleca şeful meu de lot, medicinist. Bănuiesc că-i acorda un fel de 'prim ajutor'; măcar că-i lua pulsul. Habar n-am ce făcea. Cred că mi-au căzut pleoapele la loc, pe când îi observam.

Pe urmă, am auzit glasul celui din urmă strigându-mă pe nume insistent. Când m-am deşteptat, mi-a zis:

— Vino să te culci lângă Ion. Dacă nu-l luăm între noi, moare. Trebuie să-l încălzim.”

M-am ridicat cu întârziere mare. Ţin minte că a fost dator să insiste în câteva rânduri. Sau poate că efortul meu de a-mi aduna energiile a fost repetat. E posibil să nici nu mă fi sumes cât eram de lung, ci să fi înaintat în patru labe, târând după mine legătura cu cârpe ce-mi aparţineau şi ce-mi folosea drept pernă.

Nu izbutesc să mă văd lungit lângă actor. Nici să fi schimbat vreo vorbă cu oricare dintre dânşii, nici când am ajuns la destinaţia ce-mi fusese indicată.

Până ce am fost zvârlit în bacul cu care ne-am continuat călătoria către lagărul de la Periprava, de pe braţul Chilia, nu mai ştiu nimic.

Însă, după cum a băgat de seamă cititorul, şeful lotului meu a trebuit să-şi intensifice chemarea. Iar medicinistul nu mă chema oriunde: apela la mine să salvez viaţa unui om, a unei personalităţi pe care, cândva, o admirasem cât îmi stătuse în puteri, a unui prieten de care mă despărţeau doar o neînţelegere şi însumarea câtorva luni scurte în care nu ne revăzusem.

Faptul că fusese nevoit să insiste, datorită nehotărârii mele de a mă fi mobilizat pe dată, mi-a dat mult de lucru ulterior. Cele ce urmează au constituit fondul unor sângeroase reproşuri ce mi le-am făcut. Spicuiesc doar concluziile generale ale unor ani de măcinare lăuntrică.

Descopeream în purtarea mea un aspect întunecos, nemotivabil de conştiinţă. Îl atribuiam nevoii de a-mi impune demnitatea când aceasta nu avea rost, nu-mi putea fi cu nici un chip mângâiere, ba era o nevoie condamnabilă.

Fala demnităţii personale a fost dintotdeauna strâns legată de nevoia de a ucide. 'Să piară acela care m-a jignit! Nu mai încape sub acelaşi soare cu mine', strigă un glas mut în inima noastră, când ne este ştirbită demnitatea. Duelurile clasice, urmărind eliminarea dintre semeni a vinovatului de o atare îndrăzneală, sunt dovada acestei afirmaţii.

Timpul spadei a trecut; dorinţa de a vărsa sânge, nu, conchideam în faţa ezitării mele, indiferentă la soarta lui Ion, deşi mi se spusese clar că existenţa lui atârna de mutarea mea alături de corpul său, pentru a-l fi încălzit cu al meu.

Ideogramele zgâriate de acest simţământ al culpei se adânceau în carnea mea, tot mai anevoie de descifrat.

Modul în care mi s-au lămurit lucrurile pe parcursul celor în jur de patruzeci de ani măcinaţi de atunci încoace, reflectat în maniera de a le înfăţişa în paginile de faţă, mă disculpă, în sfârşit, înaintea mea însumi, de orice vină.

Revin la o recunoaştere gravă ce am făcut-o mai sus: experienţa mea de depersonalizare prin frig, foame, intoxicare cu bioxid de carbon, teroare maximă şi interdicţia de a comunica o explică pe aceea a victimelor reeducărilor de la Piteşti şi Gherla, criminali inocenţi, deoarece induşi.

Cum spune poporul: eram plecat de pe astă lume.

Totuşi – băgaţi de seamă: există un 'totuşi' – când mi-am revenit, după contactul cu aerul curat, cu peisajul nemaicontemplat de doi ani, cu ziureii primăverii îmbobocite în Deltă, cu o porţie de o sută de grame, nu mai mult, de iahnie scăzută de fasole, cantitate ce nu mi se mai întâmplase să mănânc în tot răstimpul detenţiei, când mi-am revenit, ziceam, din nou l-am judecat pe Ion; din nou l-am dispreţuit, din nou l-am condamnat, după ce-i salvasem viaţa.

Ş i aceasta, cred, se întoarce împotriva mea, iar pledoaria abia încheiată, întru dezvinovăţirea mea, este, astfel, pusă încă o dată sub semnul întrebării.

Am făcut spovedania acum încheiată preumblându-mă în jurul ideii demnităţii. M-am oprit asupra aspectului ei cel mai zguduitor, anume că această forţă lăuntrică – ce sunt ideile altceva decât forţe psihice mobilizându-ne pentru acţiuni de lungă durată, spre deosebire de instincte şi de poruncile generând acţiunile reflexe?

— Deci m-am oprit asupra sublinierii că ideea demnităţii călcate-n picioare incită la crimă.

Nu întâmplător am pledat în sensul acesta. Intenţionam să-mi dezvolt povestirea ca pe o ilustrare a unei atari evoluţii, aşa cum am cunoscut-o direct, din însăşi experienţa mea, desigur nedusă până la capăt, neadoptată, refuzată.

Pare că explicaţiile situaţiei obiective ce a determinat neparticiparea mea afectivă la salvarea lui Ion, ci doar participarea mea mecanică, mi-au anulat încercarea aparent melodramatică de a mă autoacuza că aş fi fost capabil să-i refuz ajutorul, deoarece îmi rănise cândva demnitatea. Această deducţie e regretabilă pentru mine, ca scriitor, fiindcă un prozator care se învinuieşte de a fi avut intenţia unei crime se găseşte în faţa unui subiect dintre cele mai 'grase', ce să-l fascineze ca niciunul altul şi să-i asigure un succes de public răsunător. Va să zică, am cam pierdut această şansă, ca şi gloria literară derivabilă din ea.

Oare?

Am menţionat adineaori: există un 'totuşi'.

După ce am fost număraţi şi luaţi în primire, după ce am fost hrăniţi, comandantul lagărului Periprava ne-a ţinut o scurtă cuvântare. Îmbina ameninţările cu făgăduinţele cele mai mincinoase privitoare la eliberarea noastră înainte de termen, în raport de purtare şi, mai ales, de depăşirea normei de muncă. Pe urmă a trecut la ceea ce era grabnic necesar pentru bunul mers al coloniei.

A cerut ca zidarii, dulgherii, lăcătuşii, geamgiii, tinichigii, instalatorii, electricienii şi alţi meseriaşi pe care nu-i mai ţin minte, să facă un pas înainte. Nevoia de ei a lămurit-o prin aceea că lagărul nu avea baie şi era civilizat să se fi clădit una! 'Grija partidului faţa de om' impunea ca până şi 'bandiţii, duşmani ai poporului', să aibă dreptul să se spele.

Fără vreo ezitare, Ion, actorul ieşit din comun, romancierul, sonetistul sever, filosoful, estetul, se prezentă drept zidar. Când, mai târziu, l-am descusut pe şeful meu de lot, să mă dumiresc ce imbold îl determinase pe Ion la acel gest, mi-a răspuns:

— A învăţat zidăria la Canal. Nu-i o înşelăciune.”

— A încerca să-ţi boieşti dosarul, ieşind din categoria intelectualilor şi impunându-te în categoria muncitorilor, mi se pare neonest.”

Adevărul este că mi se părea mult mai nepermis decât etichetasem. Dar n-am avut curajul să duc blamul până la capăt, deşi izvora din dorinţa mea de a-i găsi hibe lui Ion, păcate ce m-ar fi răzbunat. Ceea ce făcuse mi se părea o trădare a intelectualităţii, o abdicare de la statutul de duşman ireversibil, care trebuia stârpit cu orice chip, o strecurare într-o categorie socială, extrem de vag, dar oricum, privilegiată până şi în temniţă, măcar prin aceea că nu era permanent umilită, ca a noastră, că de privilegii autentice nu putea fi vorba îndărătul gratiilor sau al sârmei ghimpate. Mi se părea o tentativă de a scăpa sorţii de mucenic ce ne era prescrisă. Or, în viziunea mea, martirajul era o condiţie a victoriei împotriva comunismului (ce să-i faci? Aşa gândeam). Învăţasem această lecţie de la creştinism. O pricepeam chiar dacă eu mă situam extrem de departe de condiţia unui mucenic exemplar, cum s-ar fi căzut să fim toţi, conform propriei mele teorii. Dar dacă nu eşti perfect, îmi spuneam, însă te străduieşti, după puteri, să te îmbunătăţeşti, tot este preferabil lui a fugi de martiraj.

Toate acestea le-am ţinut bine ascunse în fosa conştiinţei private, căci nu priveau pe nimeni altcineva. Folosind titlul unei lucrări de mistică ortodoxă, ele constituiau elementele Războiului nevăzut pe care-l purtam cu mine însumi. Nici n-a fost nevoie să le dau glas, deoarece medicinistul mi-a oferit un argument ştiinţific şi de bun simţ ce apărea ca inatacabil:

— Ion trebuie să se hrănească neapărat. Dacă o să rămână la zidărie, poate le mai pică vrun supliment în gamelă. „

Cum să-i fi refuzat lui Ion dreptul să-şi salveze viaţa? Însă nu mă puteam împăca nici cu ideea colaborării cu conducerea lagărului, în speranţa acelei salvări. Mintea-mi rătăcea, ezitând între a înţelege omeneşte şi a trage obloanele frăţietăţii peste chipul altădată adorat al lui Ion, lăsându-l în afara spaţiului meu afectiv, cu brutalitate.

A clădi o baie, reflectam, înseamnă a sluji interesul deţinuţilor. A nu o clădi, îmi replicam, înseamnă a nu ajuta Securitatea să iasă basma curată, în cazul unei inspecţii a Crucii Roşii Internaţionale (încă mai aveam naivitatea să nădăjduiesc într-una). Voiau comuniştii să ţină închişi zeci şi sute de mii, milioane de români, n-aveau decât să se fi pregătit, în conformitate cu Drepturile Omului, pentru anvergura acestei operaţii, necesară conform opticii lor. Nu erau capabili să respecte legislaţia internaţională, să nu se transforme în călăi fărădelege! Noi n-aveam de ce să-i ajutăm să se spele pe mâini de culpa pe care o căutau cu lumânarea. A munci pentru Securitate, socoteam, ar fi fost o formă abjectă de colaboraţionism. Personal, eram hotărât să nu o fac (decât dacă presiunea iminentă o săvârşea peste voia mea). Dealtfel, de aceea am şi ajuns, în altă colonie, în brigada de pedeapsă.

În acelaşi timp mă acuzam pentru neîncetatul dialog purtat în pieptul meu, fiindcă îl recunoşteam ca vindicativ, urmare a zbuciumului demnităţii mele doritoare s-o înjosească pe a actorului. Demnitatea mi-era încântată pentru că i se părea că prinsese demnitatea lui Ion cu ocaua mică şi triumfa pe marginea gropii unde voiam s-o înfund pe a lui (deşi poate că Ion se afla tocmai „sub presiunea iminentă”).

Nu ştiu câtă dreptate aveam în încondeierea declarării sale ca zidar. Şi refuz să ridic din noroi dreptatea pe care mi-a oferit-o evoluţia evenimentelor.

Când clădirea înălţată de către colegii noştri atinse limitele suficiente pentru a-şi denunţa planul arhitectonic adevărat, ca şi scopul ticălos, ne-am dat seama că, în loc să fie destinată băii, reprezenta viitorul penitenciar de pedeapsă al lagărului, cu celule, cu izolatoare, cu carcere. Ion zidise o temniţă nouă.

Bănuiesc că pentru această muncă specială, echipa lor nu a primit nici un fel de supliment de mâncare, pentru că, la sfârşitul ei, Ion a fost transferat la 'inapţii de muncă', datorită inaniţiei sale foarte înaintate.

Apoi a fost returnat la Gherla.