ICONARUL.

Mă aflam într-o fostă casă de cultură devenită sector P. N. Ţ. C. D. Începusem o campanie personală în acest partid, susţinând o dată pe lună o adunare literară. Încercam să-i ademenesc pe membrii lui la bucuriile lecturii, creându-mi astfel clienţi ai editurii şi asociaţi întru susţinerea ideilor cele mai înaintate, socoteam, pentru salvarea Patriei. Aşteptam încheierea unei alte reuniuni pentru ca, odată cu izbucnirea aplauzelor, să mă şi năpustesc asupra microfonului şi să lansez invitaţia de rigoare. Oamenii, amabili totdeauna şi doritori de cultură, nu mă refuzau. Soseau la timp şi mă ascultau cu drag.

Va să zică, în acea dimineaţă, pândeam ultimile fraze ale vorbitorului, pentru a trece la invitaţia mea. Se deschise uşa vestibulului. Am văzut intrând un bun prieten din lagărul de la Salcia. Eram de o vârstă, eu student la filologie, el la arhitectură, odinioară, înainte de arestare. Acum situaţiile noastre nu se diferenţiaseră semnificativ. Eram lector de limbi moderne la Institutul Teologic de Grad Universitar, fără alte perspective. El, un sărman bolnav de nervi, pensionat definitiv medical din poziţia unui arhitect strălucit. Şi el fără perspectivă.

Traseul vieţii sale o luase razna de mai mult timp. La câţiva ani după eliberare se căsătorise cu o stareţă celebră, dată afară din monahism, după o îndelungată şi umilitoare detenţie politică. Se ocupau împreună de spiritism. Apoi a înşelat-o într-un chip penibil, cunoscut de toată lumea. A mai făcut şi altele pe care nu are rost să le înşir astăzi aici. Finalmente a divorţat, continuând să mănânce la fosta soţie, deoarece nu-şi simţea chemare de bucătar. Ea era şi producătoare de bani, fiind foarte îndemânatică, harnică, energică şi înconjurată de obştea din timpurile sale de glorie, risipită prin ţară. El a decăzut, bizuindu-se numai de pensia primită de la stat.

Deoarece dedicase Bisericii întreaga sa viaţă, din copilărie, minus anii lubrici menţionaţi, am auzit că hotărâse să se înfăţişeze candidat la admiterea la Institutul Teologic. Fu respins la examenul medical.

Nu-l mai văzusem de ani şi ani. Şi, acum, iată-l deschizând uşa vestibului din acel sediu P. N. Ţ. C. D.

Avea într-o sacoşă de piaţă câteva icoane pe care le scoase dimpreună şi le înfăţişă ca pe o marfă primului domn ieşit în calea sa.

— Mi-ar face plăcere să cumpăr o icoană, domnule arhitect„, căci aşa se recomandase pentru a-şi susţine mai cu spor producţia. „Dacă ar fi pictate de mână. Ar fi chiar o cinste pentru mine să mă închin în faţa operei dumneavoastră„, îi spuse deosebit de politicos. „Dar acestea sunt reproduceri lipite pe un carton cam subţire şi tăiat neregulat. Doar aici, pe margine, recunosc o contribuţie personală, prin colorarea unui fel de ramă, nu? Am dreptate?”

Colegul meu îşi purta şi prin boală onestitatea ce-l caracterizase dintotdeauna. Nu părea jenat, aşa cum arată oamenii prinşi în culpă. Recunoscu direct:

— Aşa e. Sunt reproduceri lipite. Nici n-am avut suficient carton pentru toate. Vedeţi, am fost dator să lipesc şi două, şi trei bucăţi, ca să creez o bază pentru icoană.”

— În acest caz, ce aţi făcut dumneavoastră personal? Le-aţi lipit, da?” i se adresa ca unui copil.

Celălalt era încurcat. Îşi dădea seama de situaţia falsă în care intrase. Încercă, fără prea multă încredere:

— Şi rama.”

— Aşa e. Aţi colorat şi rama.”

Tăcură amândoi. Prietenul meu nu se clintea din loc, privind în jos, spre pantofii scâlciaţi şi colbuiţi. Celălalt pricepea că avea de-a face cu un bolnav aflat în mare nevoie.

— Nu pot cumpăra. Însă pot să vă ajut.”

Îi întinse câteva bancnote; nu multe. Străinul le luă. Mulţumi. Se întoarse şi ieşi.