SILUETE PE O FOSTĂ STRADĂ ARMENEASCĂ.

Domnul Zdrob, profesor universitar pensionar, se ducea în vizită la un amic din generaţia sa vag gârbovită. Era un armean, specialist întârziat în poetica lui Grigore din Nareg. Se bucurau să evoce împreună o lume pierdută.

Cartierul Moşilor, pe timpuri unul armenesc, era invadat de o populaţie tuciurie ce luase locul ocupanţilor de odinioară. Înlocuirea se petrecea pretutindeni în ţară: deîndată ce o etnie părăsea o zonă, boemienii se grăbeau să-i acopere urmele, invadându-i teritoriul. Foloseau până la ruinare casele gospodăreşti dobândite (căci niciodată nu puneau de la ei un capăt de aţă pentru a repara sau îmbunătăţi ceva); ulterior, solicitau alte spaţii de locuit.

Str. Episcopul Radu, de-a lungul căreia străinul trebuia să meargă o bucată de drum, era stivuită cu mormane imense de gunoaie menajere şi păzită de grupuri brune pe lângă care îi era şi teamă să se strecoare cu umbletul său extrem de lent, datorită astmului ce-l chinuia de câţiva ani buni.

Calea îi era tăiată de o intrare al cărei nume nu-l reţinea. Remarcă de cealaltă parte a carosabilului acesteia un vlăjgan în vârstă.

Îşi păstrase vigoarea juneţii şi aerul unui vânjos cărător de mobile. O pereche de musteţi albe, destul de lungi şi fioroase, îi orna obrajii plini. Părul de pe creştet îi era la fel de nins. Curat, lua ochii cu imacularea zăpezilor lui ondulate.

Demnitatea în mers – atâta-i rămăsese. Tot înaintând, îl observa pe bătrânul imobil. O făcea cu plăcere. Pesemne celălalt îi surprinsese căutătura şi amiciţia cu care îi cerceta figura. În mod neaşteptat, îşi ridică antebraţul la înălţimea pieptului, cu palma deschisă către individul ce venea, insistând asupra gestului cu care semnalezi unui vehicol să se oprească. Vehicolul ăla sunt eu., zâmbi în sinea sa, încetinindu-şi ritmul.

Abia atunci băgă de seamă că, din partea dreaptă, sosea în marşarier o dubiţă: se străduia să nimerească pe stradelă cu fundul. Conducătorul ţinea portiera din dreptul său întredeschisă şi scosese capul zburlit să controleze cum efectua manevra.

Intră fără ca pietonul să o urmărească.

Insul care se amuzase să joace rolul sergentului de stradă în civil, făcu o mică plecăciune şi i-o adresă. Cu acelaşi braţ, rotit prinainte-i ca într-o reverenţă, 'âi dădu liberă trecere'. Universitarul folosi dreptul ce i se oferea.

Fu întâmpinat cu:

— Bătrâneţea.”

— Bătrâneţe-bătrâneţe, dar când veni?”, se pomeni complice omul obişnuit cu catedra.

Duse mâna la buzunarul delonului şi scoase cutia cu pompiţa de ventolin, necesar dacă i se întâmpla să nu mai poată respira pe stradă. I-o înfăţişă ca argument.

Gitanul, în talie, se grăbi şi el să-şi înfunde laba de urs a mâinii în buzunarul pantalonilor. Aduse la iveală o pompiţă identică, lipsită de cutia în care o ţinea în chip civilizat profesorul.

Un ţigănuş care se oprise în dreptul lor şi le urmărea gestica, dovedind spirit de observaţie şi replică spontană şi promptă, zise:

— Tovarăşii. „

Ochii îi lunecau veseli de la unul la altul. Parcă ar fi fost un caricaturist ce, la isprăvirea desenului, îi potrivea un titlu grăitor.

Cuvântul nu fusese pe placul noului prieten al lui Zdrob. Lansă la adresa copilului câteva înjurături sonore şi bogate, înlănţuite între ele; îl ameninţă şi cu bătaia, pe deasupra măsură. Cei doi staţionau în dreptul unei băcănii. Uşa de intrare sta deschisă. Înăuntru, o tânără oacheşă spăla cimentul. Ridicase capul şi îl privea pe mânios, zâmbind. Acestuia îi plăcu faptul că avea o admiratoare. Trecu la blestemarea izvoarelor din care purcesese mititelul său adversar. În plus, îi atrase atenţia acestuia să aibă grijă a-i comunica lui tătâne-su interesul ce i-l purta venerabilul. De asemeni, că nu era prudent să mai treacă pe acolo nici părinte, nici fiu.

— Ţigani!„, reveni cu privirile dispreţuitoare la profesorul universitar. „Odinioară erau alţi oameni. Aduceam plata la peste o sută de muncitori. Depuneam hârtiile, un sac, colo-şa.„ Indică trotuarul de vizavi, în faţa zidului unei case. „N-ai văzut armean să pună mâna. Negustori cinstiţi, ce mai calea-valea. Nimeni nu se atingea de ei, de bănuţi.„ Apoi, fără pauză: „Am fost cineva! Nu îndrăznea mucosul ăsta.!”

— Ei, rămâneţi cu bine.”, îi întinse dreapta martorul acelei clipe curioase, stânjenit de ciudata ură purtată alor săi de către convorbitor. Nu avea chef de confesiunile de acest soi ale noului său prieten.

Individul furios, potolindu-se pe dată, îi strânse cu căldură palma osoasă şi cu piele fină.

Se despărţiră.

Privind în urma sa şi cântărind cât de lent îşi depunea labele picioarelor alter ego-ul lui, băsmuitorul de trei surcele oftă din rărunchi:

— Bătrâneţea. „ Descrise cu braţul în aer o nouă reverenţă, dar necunoscutul nu o mai putea băga de seamă.