IDEEA.

În „Jurnalul Portughez” („şi alte scrieri”, Bucureşti, Humanitas, 2 vol., 2006), Mircea Eliade notează, la 23 ianuarie 1943): „Cunoşteam de mult, şi îmi plăcea, obsesia lui Kierkegaard de a găsi „ideea pentru care să trăiesc şi să mor„.” (p.306).

Mărturisesc cu ruşine că încă nu am citit nimic de filosoful numit. Însă, datorită istoricului religiilor, descopăr că la o vârstă egală cu a gânditorului („vorbea despre această idee la douăzeci şi doi de ani”) am făcut şi eu proză fără să vreau, după ironia marelui francez.

Arestat la douăzeci de ani, peste doi ani isprăvisem cu ancheta. Isprăvisem cu procesul. Isprăvisem cu oreionul tratat numai cu o injecţie pe parcursul unei luni întregi de febră sinistră. Isprăvisem şi cu o avitaminoza A. Au identificat-o medicii întâlniţi mai târziu prin puşcării. Obrajii, fruntea, gâtul jur împrejur, umerii şi braţele până la coate-n jos, îmi erau pline de plăgi supurente. Mai şi făceam în jur de douăzeci şi şase – douăzeci şi şapte crize nervoase, epuizante, zilnic. Păreau crize de isterie. Avitaminoza mi-a fost tratată cu o înjurătură de mamă, scursă scurt şi muşcat de pe nobilele buze ale medicului. Mai mult decât atât mi-a dat şi o pilulă de polivitamine sovietice. Noroc că după vreo lună şi ceva m-au vindecat nişte sâmbetari. Nu mâncau slănina şi brânza din hrana rece primită pe duba de cale ferată Jilava-Gherla. Am dobândit aceste alimente, de care mi-era o poftă irepresibilă, schimbându-le cu fărâma de pâine şi turtoiul ce le aveam pe şapte zile. Aşa mi s-a curăţat pielea.

Iată că mi-am făcut autobiografia aproape completă. Dar de ce?

Pentru că, pe la această vârstă, adică tot douăzeci şi doi de ani, privind în jur şi constatând că mai bine de jumătate din noi erau nefericiţi arestaţi pentru a doua şi a treia oară, mi-am spus că scăpare nu mai exista. Urma să mă reîntorc în gherlă mereu şi mereu, până aveau să-mi învingă tot mai pierita carne scătuită.

În aceste condiţii, aveam dreptul să aleg din timp pricina pentru care să ofer judecătorilor şansa de a mă recondamna. Să-mi aleg eu articolul din Codul Penal. Repet: a fi condamnat din nou era de neînlăturat. Dar să fiu condamnat pentru ce voiam eu sta în posibilităţile şi dreptul meu.

Ş i atunci m-a covârşit gândul că, din moment ce avem numai o viaţă de pierdut, trebuie găsită ideea pentru care să merite să mori. Că de trăit pentru ea era de la sine înţeles.

Romantica şi adolescentina aspiraţie de a muri pentru sau din dragoste fusese eliminată încă înainte de arestarea, urmată de condamnarea pe care o ispăşeam. Optasem pentru calea revoluţiei. Între timp, am judecat că nefăcând nici măcar instrucţie militară, nu ştiam mânui o armă. Şi nici armă nu aveam. Nefiind un îndrăzneţ, nu anvisajam cum să obţin una, prin efracţie. A muri strigând în plină Piaţa Naţiunii că m-am săturat de incultura dominantă (pricina ce mă nemulţumea cel mai tare în comunism), era inutil, deoarece alţi şi alţi veleitari şi dornici de îmbogăţire prin folosirea condeiului întru răspândirea de minciuni se ridicau ca pulberea stârnită de vânt. Mai mult, eu strigam şi eu auzeam, ca, finalmente, să fiu înhăţat fără vreun rezultat palpabil. De întemeiat un grup de luptă cu inşi asemenea mie, hotărâţi să piară agresând Puterea, era iarăşi o himeră, pentru că, până să fie grupul închegat, unul dintre vrednicii luptători din prima generaţie avea să îi toarne pe toţi ceilalţi. Îmi încărcam conştiinţa cu sufletele lor de pomană. Trebuia găsită o soluţie ca, fără a te opune direct, să nărui dictatura în chip subversiv.

Mi-am amintit de Biserică. Brusc m-am luminat. Întrebarea corectă nu era: cum să lupt, ci: pentru ce să lupt? (Sau: pentru cine). Nu pentru milioanele îndobitocite de frică ori de pofte aşteptând a fi împlinite. Ci pentru Bine. Nu pentru indivizi concreţi şi vulnerabili, ci pentru o Idee abstractă, că doar om al ideilor mă socoteam! Or, Binele era Dumnezeu!

Ce avantaj întrevedeam în acestă schimbare a punctului de vedere? Ideea nu te trădează niciodată. Nu te dezamăgeşte prin degradare. Nu colaborează cu vrăjmaşul. Nu-i slăbesc puterile. Nu seacă niciodată. Pentru ideea Binelui trebuia să mor. Ideea reprezentată de Biserică.

Nu chiar pentru Biserică. Ea era slujită de preoţi care adoptaseră carnetul roşu imediat după invazia ruşilor. Era slujită de turnători. De vânzători. De puşlamale. De curvari. De tipi avizi de bani. De proşti cu ghiotura.

Dar şi de sfinţi! Dar şi de înţelepţi! Dar şi de cei mai culţi oameni din neam. Aceia care ne-au alfabetizat norodul. Ne-au disciplinat. Ne-au învăţat să nu minţim. Să nu furăm. Să nu ucidem. Să nu curvim. Nici măcar în gând. Să ne respectăm unii pe alţii, mai ales părinţii. Să-i ajutăm pe cei în nevoie. Să ne amintim că nu suntem singuri pe pământ. Să nu înşelăm, ci să-i ocrotim pe cei slabi. Mai ales văduvele. Orfanii. Bolnavii. Să nu ne trecem viaţa de pomană! Să lăsăm ceva în urma noastră. O urmă de lumină! Să muncim! A munci era porunca lui Dumnezeu! Să ne hrănim în sudoarea frunţii noastre!

M-am întărit în căutările mele. Trebuia să intru din nou în puşcărie, adevărat. Dar de data acceasta, pentru Dumnezeu!