PUMNUL.

Bunicul meu patern mi-a menit a rău din pântecul mamei mele. Nu ştiu ce au avut bătrânii cu frumoasa tânără cu care a fugit feciorul lor la Bucureşti. Pesemne că însăşi acceptarea acestei fugi nu era pe gustul seriozităţii lor pe jumnătate ţărăneşti, pe jumătate de mahala sau târg mărunt. După grăbita vizită la ofiţerul stării civile (căci tatăl meu era om de onoare), deîndată ce adunară bani de tren, se grăbiră către Craiova, să le-o prezinte pe dulcinee. Răceala cu care fu primită, şfichiul ironiei bădărane, bruftuielile, nu aveau rostul de a o atrage pe noră. Aşa încât între cele două tabere se iscă o stare perpetuă de război. Vizita la ei deveni tot mai rară.

Când rămase însărcinată, socoti, împreună cu soţul său, că priveliştea pântecului cuibar le va muia socrilor inimile reci. Ea avu între-adevăr o influenţă asupra bunicului; dar alta. Ca şi cum s-ar fi jucat, ca un om cu un dezvoltat simţ al umorului, se puse pe cărat pumni în pântecul proeminent al nurorii, pumni însoţiţi de hohote drăgăstoase. Bănuiesc că intenţiona să curme orice urmă de viaţă străină din ea.

Atâta ură îndreptată împotriva fătului ce am fost îi săpă acestuia făgaşul care să-l conducă vrând-nevrând către pieire. Sunt lucruri pe care nu le înţelegem nici bine, nici uşor. Totuşi, chiar şi astfel fiind, ele nu răsar în ochii observatorului cu mai puţină evidenţă. Tata-mare m-a vrut mort. Iar faptul acesta îmi fu înscris în palmă.

Am istorisit aiurea că, pe când aveam şase ani, un chiromant mi-a prezis că în jurul vârstei de douăzeci de ani urma să mă găsesc în proximitatea morţii. Toate forţele sufletului meu ţintiră, din acea clipă înainte, către împlinirea unui deces, atras magnetic de propria-mi moarte. Deşi nu am fost conştient de aceasta, se prea poate ca implicarea personală în pregătirea demonstraţiei studenţeşti din 5 noiembrie 1956 să se datoreze aceleiaşi goane abstracte după moarte. Lucrul este cu putinţă, deoarece eram convins că avea să se tragă asupra noastră şi că fetele convocate de mine trebuiau să se salveze de măcel adăpostindu-se la mănăstirea Pasărea. Iar, arestat, şi neştiind dacă evenimentul avusese loc sau nu, mă aşteptam ca studenţii aflaţi în mâinile lor să fim căraţi la ultimul etaj al ministerului de interne şi spânzuraţi în ambrasura ferestrelor deschise, spre vederea şi avertizarea tuturor bucureştenilor cu chef de revoltă.

Să caut aceeaşi determinare a bunicului în îmbolnăvirea mea de oreion şi în istovirea vieţii din mine? O justiţie ilegală m-a condamnat la 4 ani închisoare corecţională, dar anchetatorul, interzicându-i medicului tratarea mea, a luat dreptul la posteritate strămoşilor mei de la Adam până la mine, a tăiat definitiv şansele unei spiţe umane. Nu aceasta a fost voia bunicului?