ROMÂNUL MIC.

Bădia Vasile era un bărbat mic de stat, cu umeri dezvoltaţi şi potriviţi să susţină poveri de două ori mai mari ca el, cu braţele scurte dar vânjoase şi cu picioarele aidoma şi nu drepte ca bradul. Nu ştiu de ce, privindu-le, îmi ziceam, eu care nu aveam nici un fel de experienţă militară: uite nişte picioare de pifan. Le şi vedeam susţinând spinarea încărcată cu coşcogeamite raniţă, jucând în bocancii şiroind şi pleoscăind prin noroaie, pe când omul luase în mână un codru de pâine uscată, să-l molfăie pe drum. Poate că pe figura lui tortuoasă, cu nas lătăreţ şi buze roşii, cu formă neobişnuită, datorată moliciunii lor ce îngăduia multiple modificări (ţuguieri, căscări – cu măsură şi bună cuviinţă – schime ale dispreţului, ale îndârjirii, ale înjurăturii – niciodată rostite – îmbufnări şi altele), figura cu pomeţii evidenţi într-o suprafaţă deloc grasă, citeam soarta mahalagiului cumsecade, incomplet rupt de satul natal şi în nici un caz integrat imoralizării aduse de schimbarea locului de vieţuire şi de influenţa celor fără baştină, nici Dumnezeu. Bădia Vasile era camaradul de ispăşire ideal. Mă refer la anii mei de detenţie, cei douăzeci plus unu, când l-am întâlnit în Jilava.

Nu peste mult timp, am căzut la pat, cu obrajii, umerii, gâtul şi partea superioară a braţelor, acoperite de plăgi ce supurau permanent. Nimeni neştiind ce pedeapsă o mai fi fost şi aceea, eram izolat chiar în înţelesul propriu al cuvântului. Adică, dându-şi încuviinţarea conducerea penitenciarului, patul meu metalic fu târât în mijlocul camerei şi rămăsei fără tovarăş de odihnă. Pe deasupra măsură, mă zguduiau douăzeci şi şase, douăzeci şi şapte nevricale pe zi, în cadrul cărora mă scuturau şi mă zvârleau de pe o parte pe cealaltă frigurile unor furii neputincioase, întoarse împotriva mea însumi, precum ale femeilor cuprinse de crize de isterie. Numai vreo cinci prieteni vechi îmi rămăseseră fideli. Poetul Horia Niţulescu, dacă mă constata liniştit şi doritor de mângâiere, îmi recita câteva sute din miile de versuri ce ştia pe de rost, trei tineri socialişti care lipiseră manifeste pe zidurile oraşului îmi povesteau aventuri imposibile cu femeile care le obsedeau minţile efervescente, iar bădia Vasile, cuminte şi tăcut, la picioarele patului meu, şedea turceşte pe un colţ de pătură, cu o privire nespus de tristă, dar atentă la orice nevoie ar fi ghicit pe trăsăturile mele, pentru a mi-o potoli pe dată.

Comandantul puşcăriei, deşi străbăteam, cu pedeapsa bolgiei subpământene, o perioadă exagerat de lungă, ca să mi se vâre minţile în cap pesemne, comendantul, ziceam, decise să scape de mine, să mă împiedice de a mai împrăştia cine ştie ce molimă periculoasă pentru caralii. Cu prilejul primei dube pe cale ferată organizată către Gherla, am fost şi eu înghesuit printre ceilalţi condamnaţi. Fiindcă nu aveai cum dormi nopţile decât cu capul pe umărul vecinului de călătorie, şi cum aceştia, şi pe dreapta şi pe stânga, îmi refuzaseră cuibul osos de spaima transmiterii bolii ce arăta cumplit, norocul, care mi-l adusese pe bădia Vasile pe acelaşi drum, îmi găsi în el samarineanul să-mi dăruiască odihna pe pieptul său, pe banca opusă şi paralelă aceleia unde eram înghesuiţi noi pe câte o fesă.

Când ne-am revăzut, peste douăzeci şi opt de ani, cu prilejul înfiinţării Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, unde i-am zărit numele pe o listă şi l-am căutat în cartea de telefon, amintindu-ne de necazurile de altcândva, numai de acest sprijin providenţial nu şi-a amintit prietenul meu. Mi s-a părut amuzant peste poate că mi-a povestit cum, pentru a fi fost prins de sergentul major dormind în cursul zilei, cu capul lăsat pe spate şi sprijinit de varul zidului, a primit douăzeci şi cinci de lovituri de vână de bou la spate. A revenit în celulă cu carnea sfâşiată şi însângerată. – „Numai mata, domnu' Mihăiţă, ai avut îndrăzneala să-i înfrunţi şi, aşa bolnav cum erai, să te ridici şi clătinându-te, să te apropii de mine, să-mi pui comprese cu batista udă.” La fel ca şi el, uitasem complet incidentul, însă mi se părea plauzibil: deşi nu eram un curajos, nu riscam prea multe, hidos cum eram, că se speriau de mine bătăuşii.

Bădia Vasile îşi păstrase şi în libertate musteţile dese, lungi, învârtejite la vârfuri, cu spicul negru, obişnuite la puşcăriaşi. Era ca un fel de legământ al lui cu Ştefan cel Mare de a nu ceda nicicând în faţa duşmanului.

La încheierea celei dintâi întrevederi, i-am întins o broşură din „O vizită la Regele Mihai”, apărută nu de mult timp. – „Ai fost acolo, la El, domnu' Mihăiţă?” Vorbea cu o uluită reverenţă faţă de fostul nostru domnitor. Nu ştiusem că era un regalist atât de înfocat cum o deduceam acum din tonul său. Va să zică, mi-am zis, nu mă laud numai cu continuarea luptei noastre, ci am călcat pe terenul cel mai potrivit acelei mărturisiri.

M-a pus să-i povestesc o dată şi încă o dată şi nu se mai sătura să mă asculte. După ce i-am dat această satisfacţie, am revenit cu aproape cincizeci de ani în urmă, să mă dumiresc cine era, de fapt, bărbatul acesta atât de drag mie. Reţinusem, dintr-o istorisire de-a sa, făcută pe jumătate, cum era obiceiul în celulă, pentru a nu te da cu naivitate pe mâna eventualilor vânzători de semeni, că s-ar fi aflat pe lângă Piaţa Mare, aşteptând un eveniment, ceva ca trecerea maşinii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, căruia Vasile Groapă intenţiona să-i facă o surpriză. Judecând după tonul misterios folosit, am bănuit că avea asupră-i vreo grenadă, un pistol, ori altă armă, despre care nu era potrivit a se vorbi cu glas tare, deşi ancheta i se încheiase demult. Mijlocind o turnătorie, oricând putea fi redeschisă şi el aruncat, la sfârşitul ei, în braţele Justiţiei din nou, riscând chiar şi o condamnare la moarte, dacă ar fi fost cazul. Aşa că nu am pus nici o întrebare suplimentară, temându-mă chiar şi pentru puţinele aflate, să nu cumva să fi ajuns atât de neghiob încât să nu le păstrez în cea mai lăcătuită adâncime a memoriei mele.

Nu era vorba despre praf de puşcă, am aflat acum, odată eliberaţi. Era un exploziv mult mai răsunător. Când a văzut apropiindu-se de el maşina secretarului general, Vasile Groapă s-a smuls din cordoanele umane ce reţineau populaţia pe margine şi, călcând voiniceşte pe asfaltul din mijlocul drumului, a început a cânta din toţi rărunchii „Trăiască Regele”. Garda lui Dej a fost năucită, şi-a pierdut firea. De asta au profitat vreo sută de trecători care, pe dată, s-au asociat amicului meu, luându-i urma. Astfel se formase un convoi de toată frumuseţea ce cânta să spargă baierele cerului.

Năuceala securiştilor nu dură mult. Îşi chemară ajutoare din Rahova, cel mai apropiat sediu al lor, şi, după jumătate de ceas de marş liber, demonstranţii, câţi putură fi prinşi, au fost aruncaţi în beciurile unde urmau să mănânce atari bătăi încât să le treacă pofta definitiv de cântare.

Le-a trecut. Dar nu bădiei Vasile.

Abia ieşi, după absolvirea a patru ani de temniţă, că, întremâdu-se, dacă se simţi iarăşi în puteri, îşi dădu întâlnire drept în faţa Palatului Justiţiei. La nedumerirea mea legată de locul ales, îmi răspunse că era pentru o mai uşoară descindere a maşinilor securităţii, pentru că se găsea mai aproape de Calea Rahovei. Aici, după ce-şi organiză spaţiul unde urma să se desfăşoare (tot în mijlocul pavajului), se porni pe intonarea imnului „Deşteaptă-te, române!”

Eu l-am cunoscut când executa cei şapte sau opt ani de condamnare pentru acest al doilea cântec.

Ş i, într-o bună zi, fiul său mă chemă, în numele lui, la spitalul unde era internat. Nu mai avea mult, bietul bădia Vasile. Se declarase un cancer neaşteptat. Era conştient că se prăpădea.

Avea, lângă perechea sa de ochelari cu ramă de baga neagră, pe noptieră, broşurica mea „O vizită la Regele Mihai”. Mă rugă să i-o dau. I-am dat ascultare. O depuse pe cearşaf, pe piept, şi o apăsă cu palma deschisă mai mult decât necesar, ca şi când s-ar fi temut să nu-şi ia zborul de acolo.

— Domnu' Mihăiţă, te mai duci la Majestatea Sa?”

— Nu ştiu, bădie. Dacă m-or mai invita în Elveţia neamurile soţiei.”

— Te rog eu frumos, dacă se poate, să te mai duci.” Strângea în palma aspră tipăritura neînsemnată.

— M-oi duce, frate, nu te necăji.” Minţeam, deoarece ştiam că nu aveam să mai fiu invitat. Dar prea era cu tot sufletul orientat către acea plecare.

— Dar de ce, bădie?”

— Te rog să te duci şi să-i spui Majestăţii Sale că-i tare grea viaţa românului mic. Să facă ceva şi pentru noi. Ştie Majestatea Sa ce e de făcut.”

În noaptea aceea s-a stins.

El a fost printre fericiţii care n-au aflat că Majestatea Sa urma să-şi petreacă ziua onomastică sau de naştere (ce importanţă să mai aibă zilele Regelui?) la Cotroceni, ca invitat al lui Ion Iliescu, acela care, nu cu mult timp înainte, O suise pe Majestatea Sa în avion, cu forţa, şi o expediase înapoi de unde picase din senin, adică la Versoix, unde ţinea o casă cu chirie.