O TOVARĂŞĂ DE NĂDEJDE.

Privirile căprui şters ale Ninei părăsiră manuscrisul pe care-l citea. Ochii îi erau osteniţi, împrejmuiţi de mii de riduri fine, gălbui bătând în vânăt. Se ridicară de pe foile dactilografiate şi, pe deasupra ramei de baga întunecoasă a ochelarilor, îl fixară pe colaboratorul lui Traian, redactorul şezând la biroul de vizavi de al ei. Pentru salariaţii de editură de tipul dânsei, 'autorii' se preschimbau în 'colaboratori', deşi situaţia sta exact invers, adică redactorii erau aceia care colaborau cu autorii. Însă a-i denumi 'colaboratori' pe cei din urmă le mai scădea nasul anonimilor ce vânau gloria şi mai adăuga grosimea câtorva foiţe de ţigară sub tălpile redactorilor, aflaţi în mare nevoie de săltare la nivelul unor intelectuali adevăraţi. Între noi fie vorba, nici autorii nu excelau din acest punct de vedere, însă cu atât mai mult se străduiau să se impună ca autentice valori.

Dar bărbatul încă tânăr care luase loc de cealaltă parte a biroului lui Traian era din alt aluat. Cultura respira din fiece por al său. Frumuseţea sa fizică văratecă nu era echivalată decât de bogăţia de informaţii literare şi artistice pe care o ţinea la dispoziţia cunoscuţilor şi necunoscuţilor. Această generozitate i-o citeai pe chip de la prima cântărire a trăsăturilor. Părea incapabil să refuze, din pricina unei politeţi ce nu aştepta să fie rugată că şi sărea să dea răspunsul cel mai cald cu putinţă.

Pupilele Ninei se îngustară. Descifrai în ele fie că-l duşmănea pe noul venit, fie că-l preţăluia, fie că îi căuta vreun punct slab. Oricum, era evident că deşi ascundea acest sentiment, dincolo de popririle interpuse între cele din lăuntrul său şi cele de la suprafaţa trărilor ei, se delecta pe muteşte cu contemplarea insului înalt, cu umeri vânjoşi, vizibili prin cămaşa cu gulerul deschis şi cu nasturele imediat inferior descheiat la rândul său. Gâtul îi ieşea la vedere puternic, susţinut de coloanele venelor albăstrii. La fel, braţele perdeluite la partea superioară de mânecile scurte, coborau bronzate şi cu muşchiulatura puternic marcată alungit, ca la înotători, cu eleganţă muzicală. Vorba românului: 'femeie trecută' i se potrivea de minune redactoarei între două vârste, cu pielea feţii închisă la culoare din naştere, colbuită, gălbejită, menită nu să scoată în evidenţă armonia unei figuri, ci s-o ascundă. Toate de pe chipul ei s-ar fi spus că aveau misiunea să se autodesfiinţeze înainte de termenul vârstei. Avea o piele nehrănită, nearisită, otrăvită cu încetinitorul parcă. Dar oricât de atrasă ghiceai că era de scriitor, învingea în complexul ei facial o ură surdă, o invidie şi o dorinţă de anihilare a celui dinainte-i.

— Tovarăşe Holan, nu ţi-am dat meditaţii de limba franceză?”

Cum eseistul era cu gândul la complet alte chestiuni, stimulat de cari se afla în redacţie, ba chiar se antrenase în discutarea lor, întrebarea căzuse peste el aproape dureros. Nu era omul ce să nu dea răspuns unei doamne, cu atât mai mult cu cât exista şi posibilitatea ca, într-o bună zi, să ocupe ea poziţia lui Traian şi viitorul cărţilor lui să depindă de dumneaei. Îşi ridică bărbia şi-şi înturnă capul în direcţia de unde pornise interogarea. În grabă, adoptă automat un aer de amabilitate, de mirare, de nedumerire, cât şi al strădaniei de a-şi aminti.

— Nu ţii minte?„ Râs fals. „Era demult.„ Mică pauză de gândire. „În definitiv, nu chiar aşa demult. Că doar nu suntem atât de bătrâni, nu?” Hohot scurt, fals şi ademenitor.

— Dacă menţionaţi aceasta, cred într-adevăr că aţi înlocuit-o pe sora dumneavoastră. Riri, nu? Da, Riri, o dată sau de două ori la nişte ore de matematică. În privinţa francezei, ce să spun? Eram elevul unei şcoli a statului francez. Aşa era pe atunci”, tonul cererii de scuze.

Brusc, şi-o aminti deosebit de limpede pe Riri. Era şchioapă şi foarte drăgălaşe, mereu cu zâmbetul pe buzele frumos desenate şi pline, abia atinse de un ruj violaceu de culoarea pielii în zone prohibite ochiului; surâsul îi lumina desenul străveziu al feţei. Nu, n-ar fi putut-o confunda cu sora ei cu glas hârâit, prezentă în editură. Ochii negri migdalaţi ai lui Riri erau totdeauna păziţi de lentilele unor ochelari de miop. Nu recunoscuse nicicând în această persoană de faţă vreo femeie întâlnită în copilărie până ce nu-i atrăsese ea atenţia mai adineaori, intervenind fără raţiune în convorbirea lui cu Traian. Vindecându-se Riri (trebuise a fi suplinită pentru că era bolnavă şi-l păzise pe copil de gripa ei), Holan fusese deosebit de fericit că scăpase de haina ale cărei răutăţi le intuia. Era sigur că dacă ar fi rămas ea să-l pregătească, s-ar fi ajuns la neînţelegeri încheiate cu brutalizarea lui.

'De ce vrea neapărat să mă fi învăţat franceza, când ştiu bine că nu e aşa?' îşi spuse.

Apoi îi urmări redactoarei căutătura. Triumfa, pe rând, cu genele agăţate ba de unul dintre spectatorii din încăperea micuţă, ba de altul, intenţionând pesemne să dovedească, folosindu-se de ajutorul mărturiei lui, că era o femeie cultă încă din tinereţe şi nu o penibilă reprezentantă a cenzurii printre ei.

Holan era sigur că nu greşea în afirmaţia aceasta din urmă. Îşi amintea perfect că auzise fără să vrea o discuţie între ea şi un alt scriitor, cu care evoca plină de nostalgie 'frumoasele' timpuri când munciseră în brigăzile de voluntari la calea ferată Bumbeşti-Livezeni. Nu era prima brigadieră ce-şi câştigase cu astfel de mijloace postul de intelectual al clasei muncitoare în capitală. Acum se străduia să-şi acopere trecutul, drapându-l într-o cultură ce rămânea străină de adevărul lui, după cum cei de origine burgheză încercau să pară a avea origine muncitorească.

Lumea se schimbase, ceea ce comuniştii nu prevăzuseră, iar valorile pe care se întemeiaseră ieri deveniseră penibile chiar între dânşii. Fără să se fi ivit o nouă generaţie, gustul 'revoluţionar' al celor care conduseseră carele alegorice înhămate la mutarea lumii din loc se stinsese pe nesimţite, pe când vizitii înroşiţi peste noapte se mulţumiseră cu cât izbutiseră şi se retrăseseră care-ncotro, cât mai departe de valul imund al politicii. Pricepuseră că numărul autenticilor profitori în urma schimbării de regim era neaşteptat de mic şi că ei nu făceau parte dintre aceia. Cum mulţi fuseseră de alt neam, începură să emigreze, până ce şi-au dat seama oamenii puterii că se putea câştiga un ban bun pe pielea lor dacă dreptul de părăsire a ţării era scos la mezat. Iar acelora care erau băştinaşi nu le rămase decât să blesteme clipa când se născuseră, deoarece erau datori să împartă mizeria de obşte a românului, fără nădejdea unei schimbări.

Mica lor neînţelegere asupra relaţiilor din trecut se stinse de la sine. Când Holan reveni în redacţie, peste o bucată de timp, constată lipsa Ninei. Cum această absenţă se repetă de câte ori îşi făcea drum pe acolo, curios – se interesă de soarta ei.

— Ah, de mult nu mai lucrează în redacţie.”

— La ce redacţie s-a mutat?”

— La niciuna. Are concediu medical.”

Orice veşti despre boală trezeau un clopoţel de alarmă ce dormita în adâncul minţii scriitorului, crescut de o mamă bolnavă de când îi dăduse naştere, şi sensibilizat din pricina aceasta.

Cum colegii de birou îşi înfundară nasul în scripte, socoti că nu mai era cazul să insiste asupra destinului ei. Când să plece, se împiedică pe coridor de secretarul de partid al editurii, ieşit la fumat, un tânăr grăsun, cam mototol în aparenţă, dar ştiind să se folosească suficient de bine de limbajul în doi peri ca să le pară comunist sadea colegilor de organizaţie, iar autorii foşti deţinuţi politici, cum era şi Holan, să se amăgească a li se încredinţa unele secrete de partid cari le-ar fi putut fi de folos în relaţiile lor cu ministerul culturii sau măcar că gândea asemenea lor. Astfel şi acum. Se grăbi să se apropie de eseist şi-i vorbi încet, cu o mijire de zâmbet machiavelic la colţul gurii:

— Era firesc s-o păţească: prea juca pe multe fronturi. Nu rezistă sistemul dacă te crezi nemuritor.”

— S-a-mbolnăvit de nervi?” crezu Holan că ghiceşte.

— I-a cedat sistemul. N-a mai venit la servici. S-a dus o colegă pe la ea, că nici la telefon nu mai răspundea. N-a vrut s-o primească-n casă. Careva o cunoştea pe o verişoară de-a ei. Au trimis-o pe aia să ia legătura. Ce credeţi?! A spus că nu-i deschide pentru că sunt pe urmele ei spionii anglo-americani care vor s-o răpească şi s-o ducă în S. U. A.! Aţi văzut ce era în mintea ei?! Voia neapărat să ajungă în Statele Unite!„ Aici îşi permise un râs sănătos pe care-l curmă brusc, adăugând la cele de mai sus: „Săraca. A înnebunit! Cine-ar fi crezut? Şi era o tovarăşă de nădejde.”