PIJAMAUA DE MĂTASE

Îşi merita, sărmanul, costumul de pijama!

Nu era unul obişnuit, dintr-acelea de îmbrăcat înainte de culcare. Nu. Era un costum de pijama de casă. Un simbol al comodităţii elegante, distinse, boiereşti. Dacă era prea cald pentru a rămâne într-un halat subţire, te cuibăreai în fotoliu în acest costum, pentru a-ţi continua lectura începută în ajun; te aşezai pe o parte a tablei de şah odihnind pe o măsuţă cochetă, între tine şi fiul tău; te relaxai alături de radio (în timpurile acestui soi de veşmânt neexistând posturi de televiziune!); atunci când treburile zilei erau definitiv îngropate în uitare, te desfătai în tihna familiei.

Mătasea din care era confecţionat costumul său de pijama era mai consistentă şi mai strălucitoare decât majoritatea mătăsurilor ce le văzusem. Alb lăptos cu dungi late, verticale, bleu marine. Dacă ar fi să dau socoteală de ce înţeleg eu prin savoir vivre al paşalelor sau sultanilor de la Înalta Poartă. Aş spune că foloseau astfel de pijamale de casă.

Interesant este că nu-l jenau zăbrele de pe fondul ca lumina înspumată. Că nu ne supăra pe noi este de înţeles. Deşi fusesem luaţi în primire de câteva luni bune de către administraţia fortului Jilava, încă nu primisem 'ţoalele festive' – cum denumea în derâdere uniformele condamnaţilor unul dintre colegii mei.

Dar el, care făcuse 8 (opt!) ani de puşcărie de tot soiul – în penitenciare şi la Canal, în mine şi în colonii din sectorul agricol, cunoscuse şi răscunoscuse zeghele vărgate şi – după mintea mea – s-ar fi cuvenit să i se sleiască limba numai la rostirea numelui lor. Însă, nu! Domnul Gărnescu era un filosof. El gusta clipa – cu pijamaua ei bariolată cu tot.

Când şi-a scos hainele de stradă în cari fusese arestat şi s-a drapat în costumul de pijama, timp de o clipă l-am urât cu toţii. Atât de noi, de bine croite, atât de nobile erau materialele din care fuseseră cusute, atât de modernă cupă aveau, încât am fi dorit să ne îngăduie a-l observa într-o tăcere respectuoasă, timp îndelungat. Bineînţeles că nu ne trădam uluirea de faţă cu el, nici invidia de sărăcani jerpeliţi şi jegoşi, cu hainele neschimbate de un an şi mai bine. L-am fi admirat fără a-i îngădui să devină conştient de jalnicele noastre simţăminte. Pentru că trebuie să aflaţi, veşmintele sale de stradă nu se situau mai prejos decât opulentul costum de mătase ce le-a luat locul. De pantofii săi comandaţi la ăl mai şic pantofar din Calea Victoriei să nu mai vorbim (tinerii cititori e posibil să nu fie conştienţi că încă şi în 1957 românul îşi mai îngăduia a-şi comanda straie şi încălţări după gustul şi punga sa, deoarece Nicolae Ceauşescu – poate că în amintirea propriei copilării – era îngăduitor cu existenţa cizmarilor ale căror ateliere singulare înveseleau urbea, şi, prin influenţă, şi a meşterilor croitori.

Revenind, domnul Gărdescu se respecta din toate punctele de vedere. Să nu-i mai pomenim mustaţa de muşchetar fioros, groasă sub îmbucarea nărilor şi tot mai răsucită către terminaţiile subţiate ce se depărtau în direcţia mijlocului obrajilor. Oscilau între blond şi roşcat precum spicul de grâu copt; erau amuzante ca un spirit al lui Aramis, dar şi impunătoare ca o încruntare a unui Porthos. Privindu-l pe noul venit, am constatat ce se înţelegea prin mustăţile unui vechi puşcăriaş – unica podoabă îngăduită în universul gratiilor, dar noi nu aveam cunoştinţă încă de aceasta.

Într-adevăr, domnul Gărdescu reprezenta un bătrân puşcăriaş revenit la matcă. Iar trupul său de haiduc ni-l recomanda ca atare. Era cărnos şi muşchiulos de parcă se pregătea a da o probă pentru rolul unui june prim de tipul 'Corsarului'. ' Iate uită cum te înzdrăveneşte munca în mină! Şi ce sănătate îţi conferă activitatea fizică în aer liber, prin fermele M. A. I.-ului. ' încercam să mă închipui cum aş fi arătat după un număr egal de ani petrecuţi prin temniţe. Încă nu cunoşteam secretele înfloririi sale regeşti, dar nu am întârziat a le afla.

Întreg lotul său fusese pus în libertate cu prilejul graţierii din 1955. Lunile adăugându-se după luni, domnului Gărdescu îi parveniră ştiri nesigure că unii membri ai unei organizaţii din care făcuse parte fuseseră rearestaţi. Cum nu se zvoni despre niciunul dintre dânşii că ar fi fost repus în libertate, după acest interview de rău augur, recentul nostru coleg pricepu că li se înscena un nou proces.

Întretimp, libertatea îl cucerise definitiv. Înjghebase planuri dintre cele mai fireşti şi mai frumoase. Intenţiona să facă studii universitare, să întemeieze o famile, să-şi chivernisească salariul pentru a-şi cumpăra o motocicletă şi o barcă. Nu-i venea uşor să renunţe la acestea pentru o nouă condamnare gratuită.

Sfătuindu-se cu nişte avocaţi şi medici din larga sa familie de intelectuali, opinia majorităţii acestora înclină către internarea sa în ospiciu. Familia Gărdescu era reprezentată şi acolo de doi iluştri şefi de secţie. Părinţii să profite de acel refugiu pentru a-i completa garderoba. În răstimp, să aştepte strângerea laţului în jurul gâtului său robust. Poate că refugierea între nebuni l-ar fi putut salva de oroarea celei de a doua recluziuni.

Zis şi făcut. Numai că lanţul, nedotat cu suflet, după modelul oamenilor, făuritorii săi, nu se înduioşă de soarta junelui de douăzeci şi şase de ani, ci-l târî în faţa crudei instanţe. Aceasta îl aruncă în mijlocul nostru, să-şi reia nenorocita existenţă alături de cei lipsiţi de orice perspectivă.

Ce s-o fi ales de domnul Gărdescu? Mi se pare că a mai primit cincisprezece ani. Personalitatea sa tonică, încurajatoare pentru noi, neofiţi într-ale suferinţei, a pierit în oceanul locurilor de caznă comuniste.

Însă hainele sale (de nebun!), costumul de pijama mai ales, dar al părinţilor lui pentru întreaga-i tinereţe pierdută, au rămas vii în memoria tuturor acelora care am apucat să le vedem impregnate de acel aer indicibil al libertăţii pe care apucase să o guste.