OSUL DE PEŞTE.

Eram toţi încântaţi. Ştiţi cum este: o mâncare gustoasă şi poftită de mai mult timp satisface pe toată lumea.

Găsisem peşte. Era o raritate sub regimul comunist. Fusese pregătit cu gust, după o veche reţetă de-a bunicii brăilence, actualizată de mama, o gospodină desăvârşită. Alternativ adulmecam tocăniţa de crap lăsată să se răcească pentru a i se preschimba sosul în piftie, ziceam că alternativ o adulmecam şi ne umpleam cerul gurii cu minunile gastronomice cu atât mai râvnite cu cât dispăreau în adâncul gâtlejelor.

Deşi fusesem de mic învăţat că atunci când mănânci peşte nu se cade să vorbeşti, nu-mi puteam potoli entuziasmul şi emiteam interjecţii ale plăcerii, îndemnul adresat celorlalţi de a nu lăsa nici un fir de carne neatins pe oase, îmbărbătări destinate celor rămaşi în urmă să nu cumva să facă bucatele de ruşine.

Tot zbătându-mă, tot bolborosind, tot piţigăindu-mă, tot hohotind de râs, pe neaşteptate am horcăit şi m-am albit. Obiceiul meu, pe care mă bizuiam cu multă încredere, era să pipăi bolul cu vârful limbii, până ce dădeam peste vârful acului periculos, ce m-ar fi ameninţat din adâncul massei alimentare mestecate pe jumătate. Odată simţit acela, îl mutam spre deschiderea gurii cu corpul muşchiului ce constituia temeiul masticaţiei. În final, îl apucam între cleştii a două degete, liber să caut alt inamic ascuns în întunericul cavităţii bucale.

Dar săgeata ce intenţiona să mă spintece nu o simţisem din timp. Drept care pătrunsese până la prăsele în omuşor.

În minte îmi răsări pe dată chipul unui bun prieten al meu, neurolog la policlinica Batiştei. Era săritor, om de acţiune, amic devotat. Nu mă refuzase nicicând cu nimic.

Am pus mâna pe receptorul telefonului şi i-am format numărul de la cabinet, ştiind că era de servici.

N-a fost nevoie de multe cuvinte pentru a-l convinge asupra seriozităţii cazului. Mă pripi să mă îmbrac, să iau un taxi, să mă grăbesc spre el.

Aşa am şi făcut. Avea obiceiul să-şi pregătească sufleteşte pacienţii care odihneau cuminţi în sale de aşteptare. Când îl zăriră intrând pe uşă în alt cabinet, nu protestară în nici un fel.

Dincolo de uşa acestuia mă aştepta un medic de o vârstă ce-i colorase coama ondulată şi nestăpânită într-un alb distins brăzdat de negru sălbatic, de tăciune. La fel sprâncenele sale îşi împărţiseră frăţeşte cele două culori extreme. Erau zbârlite, imperioase, suliţau aerul cu vehemenţă. Glasul – pregătit de prietenul meu, colegul său -îi era binevoitor, deşi dezagreabil fiindcă leonin. Pesemne, cunoscându-i metehnele vag dictatoriale, neurologul rămăsese cu noi luând loc pe un scaun odihnind în umbră, pentru ca eventual să intervină pe post de tampon, între firile noastre două anevoie de echilibrat.

— Hai să vedem, dom' profesor, despre ce e vorba. Deschideţi gura!”

Am căscat-o cât am putut de tare, iar el, înhăţând ceva ce semăna cu un încălţător metalic, încercă, după introducerea acestuia în cavitatea mea bucală, să îl conducă până în locul înţepăturii. Scopul era ca, apăsând instrumentul ORL, să-mi coboare limba astfel încât să poată constata ce se petrecea dincolo de ea.

Simţindu-l cum umbla ca la el acasă prin tainiţele începutului traiectului meu digestiv, am avut în mod inconştient o reacţie de retragere a tuturor muşchilor din zonă. Deobicei aceasta se numeşte o senzaţie de vomă.

— Sunteţi fumător! Vedeţi bine, nu mă pot ocupa de dumnevoastră!” Sprâncenele neurologului se ridicară a mirare. Dar nu-şi permitea să intervină în favoarea mea.

Personal, nu pricepeam de ce individul în alb adusese în discuţie tabacul şi de ce-mi refuza ajutorul solicitat.

'E unul dintre acei intransigenţi care neagă dreptul la viaţă al fumătorilor. Ce mă fac?' mă întrebai, rămas să mă lupt singur cu ţeapa ce mă biruise o dată.

— Dar, domnule doctor. „

— Ce mai pot spune, dom' profesor? Dacă lucrez în fundul gurii, vă vine să vomaţi, aşa cum se petrece cu toţi fumătorii. „

M-am înfuriat, fără s-o vădesc, şi cum tot îmi arăta uşa, am profitat şi am ieşit, mânios (în sinea mea) şi apostrofându-l: 'Parcă dacă ţie ţi-aş băga degetele pe gât, ai fi mai fericit decât mine?”

Deîndată ce am tras în urma mea uşa, încă aflându-mă în faţa ei am simţit ceva pe platul limbii, în dreptul măselelor. Mi-am băgat indexul şi degetul mare în hău şi am cules un os de peşte de vreo trei centimetri lungime. L-am apucat cu o bucurie nebună, am ciocănit din nou la intrarea în cabinetul medical şi, auzind confirmarea, m-am repezit cu braţul întins acuzator:

— A ieşit, domnule doctor, a ieşit singur, deşi sunt fumător!”

Specialistul nu mai avea grai. Era clar că se jena de colegul său, neurologul. Se jena în aceeaşi măsură în care eu triumfam în faţa aceleiaşi mărturii.

Pe bună dreptate, la capătul istorisirii acestei întâmplări, cititorul merită să descopere ce anume se petrecuse.

Eforturile omuşorului, provocate de orelistul meu, au lucrat nu numai la nivelul exterior al organului, ci şi la cel interior. Astfel de mişcări au împins în afară ţeapa şi au depus-o pe limbă, făcând inutilă orice strădanie umilitoare suplimentară a gazdei noastre.