UNGHIA DE LA PICIORUL STÂNG.

Deîndată de s-au instalat la putere, comuniştii trecură la ceea ce în limbajul lor s-a numit 'democratizarea tuturor sectoarelor de activitate'. Printre celelalte, şi acela sanitar. Era necesară stimularea activităţii halatelor albe în vederea îmbunătăţirii sănătăţii poporului. În acest sens fură create multiple policlinici destinate oamenilor muncii. Una şi în cartierul meu, lângă biserica Sfânta Vineri, cea demolată mai târziu de Nicolae Ceauşescu.

M-am numărat printre cei dintâi pacienţi ai ei. Deoarece m-am pomenit cu degetul mare de la piciorul stâng umflat şi roşu ca o gogonea coaptă, tatăl meu, căruia m-am plâns de neaşteptatul neajuns, m-a expediat acolo, să fiu tămăduit de urgenţă. În definitiv, împlinisem 16 ani, gândea, şi mă puteam îngriji de sănătatea mea şi singur.!

Zis şi făcut! M-am înfăţişat la consult în clădirea încă necunoscută mie. Un hol întunecos, proaspăt vopsit în castaniu închis şi mirosind puternic a terebentină era înconjurat, pe lângă pereţi, de bănci lungi fără spetează, şi ele unse cu o vopsea de nuanţă incertă, amintind de beznă. Erau aproape complet ocupate de către bărbaţi ţepoşi, cam speriaţi, care adoptau, ici şi colo, chipuri crunte, luptând cu ajutorul lor împotriva temerii misterioase şi gingaşă ce le stăpânea pieptul şi le înghimpa inimile. În trei locuri atârnau de tavan lămpi ieftine compuse dintr-o ţeavă metalică terminându-se la capătul inferior într-un fel de taler alb întors cu gura în jos, din care cobora bulbul câte unui bec murdărit de muşte. Dintre ele nu mai funcţiona decât acela înşurubat în cel mai îndepărtat ungher faţă de uşa închisă a cabinetului.

Nu cunoşteam modul de funcţionare a policlinicii. Aşa că m-am îndreptat către intrarea pe care scria: CABINET DE CONSULTAŢIE. Deîndată un cor bărbătesc arţăgos, desacordat, cu ton hârşâit, se năpusti asupra mea, împroşcându-mă cu cuvinte injurioase ce mi se lipeau pe frunte, obraji, buze şi bărbie, ca nişte scuipături. Înţelesul tuturor replicilor deversate asupră-mi presupunea că nu aveam de ce mă năpusti în cabinet pentru a mă 'chiorî la tovărăşicele în pielea goală'! Puţin câte puţin se făcu lumină în mintea mea încă neobişnuită a descifra realitatea cu uşurinţă: la doctor se pătrundea pe ample grupe reprezentând un singur sex fioecare. Iar în momentul ales de mine, pentru a fi consultat, încăperea gemea de trupuri fierbinţi feminine ('fierbinţi' în închipuirea lingavilor de la rând, când de fapt, înăuntru se înghesuiau făpturi putrede de boală, cu piele vineţie, sâni şi piele căzute, cearcăne prelungi şi adânci, obraji scofâlciţi. Când sosi ceasul schimbului la control, pătrunserăm într-o largă sală de gimnastică la aparate, tapetată cu spaliere în faţa cărora se desfăşurau alte şiruri de bănci din familia precedentelor, acestea bătând în vişiniu deschis.

Un fel de felcer cu pieptul scobit, ţigănos la pielea acoperită de păr negru lucios, buclat des spre centru şi mai rar împrejur, vizibile prin halatul alb murdar, prins doar cu nodul unui şnur şi lipsit de nasturi, se agita încercând să-ţi dea importanţă, şi nu prea izbutind, pentru a impune oarece ordine printre noii veniţi. Vinovat principal pentru această incapacitate era un chip famelic ce se căţărase neinvitat pe masa de operaţii. Se grăbea să-şi descopere pântecul, urlând: – „Tovarăşe doctor! M-aţi operat sâmbătă la prânz şi după asta aţi plecat cu treburile dumneavoastră. M-aţi lăsat în grija nemernicului ăsta, să mă bandajeze unde aţi tăiat. Când l-am aşteptat că o facă, mi-a strigat că nu mai putea rezolva nimic, deoarece venise ora isprăvirii programului său. Singur m-am înfăşat, singur! Fără nici un ajutor.” Cel interpelat se apropie cu precauţie şi uitându-se fără să insiste, constată sec: -„Ai făcut o treabă bună. Te pricepi. Nu cumva eşti asistent medical şi te ascunzi pentru cine ştie ce motive?” fără să mai bage în seamă reclamaţia ce tocmai i se făcuse.

Stăpânul locului era un bărbt paralelipipedic, de vreun stat şi jumătate, acoperindu-şi structura de golem într-o pereche de pantaloni petrecuţi pe sub o bluză, încheiată cu nasturi de sidef, ambele croite din pânză de culoarea foii de hârtie. Păzea hoarda, dintr-un colţ inatacabil, gata să se avânte într-o luptă decisivă, ca un goliat opunându-se unei oşti de pigmei infirmi.

— Staţi jos pe bănci!” urla adjunctul ca din megafon.

Liliputani, hâzi ca din tablourile lui Bosch, cădeau pe oasele uscate ale şezutului, care cum apuca, brusc năvălind în ei stupoarea unor inşi ce nu prea vizitaseră atari lăcaşuri ale lui Esculap Dâmboviţeanul.

— Ţine mai aproape!” semnala impiegatul ordinii, referindu-se la spaţiile rămase neocupate între pulpele slăbănoage.

— Fiecare se dezbracă unde-l doare!” surveni un nou ordin, răbufnind vocea de stentor al ducipalului ce intenţiona să ne caute de sănătate. Nu întâmplător l-am botezat astfel, fiindcă tare îl mai bănuiam a fi, la origine, un veterinar cu mari pile politice şi nu medic uman.

Bărbaţii ridicară câte un colţişor de cămaşă murdară, de izmană deşirată, de ciorap duhnitor. Pe fundalul acelor zbierete şi ameninţări proferate de insul părăsit sâmbătă la prânz şi tăcerile îndelung grăitoare ale chirurgului, fiecare nevinovat dintre cei nimeriţi alături de mine tremura în aşteptarea verdictului personal. Acesta, imperturbabil, clănţănea ca un cocoş de armă: – „Tăiem!”

Aaăstând în picioare în dreptul fragmentului anatomic exhibat de mine, mă întrebă:

— Tăiem acum sau îi ceri voie tatei?”

M-am ridicat fără vreo vorbă de răspuns şi am ieşit mai mult rostogolindu-mă decât alergând. Mă simţeam un adolescent mântuit.

Abia de am avut răbdare să-mi revină părintele de la servici pentru a-i istorisi aventura. După ce luasem prânzul, se încălţă iarăşi şi mă conduse la baia centrală. Se interesă unde se găseau pedichiuriştii. Le arară pocinogul. Unul dintre aceştia picură doi stropi de apă oxigenată pe vârful unghiei mele încarnate şi, cu o foarfecă boantă, scurtă, vânjoasă, mi-l tăie cu o uşurinţă vrednică de invidie şi mă învăţă cum să-l curarisesc pe viitor. Peste patru ani, când am fost arestat indicaţiile lor îmi fuseseră atât de utile încât nu mi s-a mai încarnat unghia alţi patru ani cât am zăcut prin temniţe, ceea ce nu pot afirma şi despre perioada de după eliberare, când obiceiurile rele se pare că mi-au revenit.