RAHATUL DIN CRAIOVA.

În aşteptarea Sfintelor Sărbători ale Crăciunului din 1989, în fabrica unde lucra prietenul meu se adunaseră oarecari cantităţi de bunătăţi dintre cele râvnite de copii. Munca de mult timp era întreruptă şi se organiză în curte, trăgând către chioşcul de alimente, o coadă imensă, compusă din câte şase-şapte inşi stivuiţi unii după ceilalţi, în aşteptarea sosirii pe rând în dreptul tejghelii. Imensa omidă umană înainta penibil de încet. Nu-i vorbă că nici pricina înşiruirii muncitorilor nu le dădea prea mare ghes. Nu se desfăcea făină, nici zahăr, nici unt, nici stafide, nici banane, nici portocale, nici carne de sarmale, nici cârnaţi, nici măcar brăduţi, pentru împodobit încăperile. Se vindea rahat. Dar oamenii stăteau şi pentru aşa ceva: să nu se întoarcă la copii cu mâna goală. Nu numai că se înşiruiseră, cum sta în firea românului, orice s-ar fi vândut, dar se şi îmbulzeau, călcându-şi pantofii unii altora, după cum dictau legile nescrise ale comerţului socialist.

Timpul trecând, oamenii păreau tot mai sălbăticiţi. Recurseră – ceea ce se petrecea foarte rar – la lovituri de palme şi pumni, la nişte bombee bine aplicate în părţile moi dorsale.

Când vrăjmăşia îşi atinse apogeul, un tânăr ieşi dintre rânduri, făcu doi paşi la dreapta, se întoarse pe călcâie şi-şi privi concetăţenii, cu pupilele arse de nerăbdare, cu cearcăne ale istovirii de sărăcie şi cu buzele uscate de umilire. Îi privi şi începu să scandeze, iniţial fără vlagă şi fără de încredere în rostul faptei sale. Muşca silabele ritmic:

— Ti. Mi. Şoa. Ra! Ti. Mi. Şoa. Ra!”

Se reuneau cu dificultate alte şi alte voci. Când se ajunse a se întruni cam jumătate din oameni în intonarea imnului început, se impuse un al doilea:

— La. Pri. Mă. Ri. E.! La. Pri. Mă. Ri. E!”

Acum răsuna întreaga curte, strada toată, ba şi cartierul. Geamurile zăngăneau.

Exclamaţia impunând tăcerea solicită oamenilor să se potolească. Braţele se îndreptară către directorul fabricii, care apăruse nu se ştia cum. Era limpede că dorea să li se adreseze. Îl ascultară.

Nu pierduse demnitatea şi omenia ce-l caracterizaseră tot timpul de când conducea întreprinderea.

— Vreţi să mergeţi la primărie. N-am nimic împotrivă. Doriţi să demonstraţi acolo. Nu mă opun. Dar ascultaţi şi sfatul meu. Nu vă legaţi de nimeni pe străzi. Nu stârniţi discuţii de nici un fel şi nu răspundeţi la provocări. Să nu cumva să spargeţi vitrinele magazinelor şi să nu luaţi lucruri ce nu vă aparţin. Mergeţi de-a dreptul la primărie şi arătaţi care vă este voia.”

Trecuseră douăzeci de minute din clipa când tânărul ieşise dintre rânduri. Cineva deschise porţile şi cei dintâi revoluţionari ai Craiovei se revărsară pe paviment.