REVELAŢIA.

Un titlu prea pretenţios faţă de pretextul nesemnificativ ce l-a sugerat, zic unii. Numai pentru umilul dramaturg are însemnătate. Una greu explicabilă, pentru că foarte intimă; va să zică, grijuliu tăinuită. Aşa încât riscă să rămână povara sa sufletească, niciodată comunicabilă, pecetea tăcută cu care să coboare în sicriu.

De această 'revelaţie' atârna pacea sa lăuntrică. Poate că şi asta este prea mult spus. Până la acea 'revelaţie', se simţise handicapat. Sentimentul nu-i stârnise coşmaruri în somn. Nici măcar nu-l determina să-şi piardă odihna. Însă nu se putea despărţi de conştiinţa surdă că-i lipsea ceva esenţial. Ceva care pentru ceilalţi constituia o capacitate firească. Ca şi când ar fi fost pe nevestitelea emasculat. Nu era în stare să recunoască oamenii după chip, relaţiile sale umane dinainte de arestare, din perioada cât apucase a fi student, despre asta este vorba. Toată lumea îşi recunoştea prietenii sau duşmanii. Pentru el, feţele celor din jur rămâneau hărţi indescifrabile, câteodată şi din perioada următoare. Meteahna nouă îl ducea până-ntr-acolo încât, ştergând cu privirea obrajii unei tinere, într-un autobuz aglomerat, i-au trebuit mai multe reveniri insistente ale pupilelor asupra chipului ei (care nu i se părea străin), pentru a-l recunoaşte în el pe al propriei sale soţii. Asta la începutul căsătoriei.

N-a solicitat nici unui medic să-l consulte. Iar psihologi în ţara noastră nu există, ei constituind un motiv de spaimă pentru comuniştii care aveau atâtea de ascuns şi refuzau oricui dreptul de a le radiografia sufletul. De aceea, 'savantul de renume mondial' madam Ceauşescu, după cum o gratulau ziariştii puşi pe şotii, a poruncit desfiinţarea institutului de psihologie (printre altele) şi să nu cumva să fi rămas în stare a mai miji picior de cercetător al psihicului sub soarele negru al nebuniei sale femeieşti.

Îşi explica singur beteşugul. Pe de o parte, convieţuise cu peste 6.000 inşi prin temniţe şi lagăre, başca paznicii, îşi făcea socoteala. Îi ostenise memoria vizuală, îşi spunea. În ceea ce-i privea pe foştii colegi de facultate, dinainte de arestare, ştergerea înfăţişării lor din cuget, aceea care-i pricinuia necazul, avea o explicaţie specială, gândea. Radiindu-le trăsăturile, subconştientul său îl apărase în anchetă de înspăimântătoarea posibilitate a unor mărturisiri privitoare la implicarea lor în demonstraţia studenţească sau referitoare la opiniile şi credincioşia acelora faţă de partid. Aceasta, la început; când nu trecuse mult de la înhăţarea lui. Mai târziu, după eliberare, când nu mai avea voie să studieze, când ocolea clădirea cenuşie, sobră, dar impunătoare a Universităţii, umplându-i-se ochii de lacrimi de cum o zărea, orice semn de recunoaştere i-ar fi aruncat un fost coleg, ajungea la el ca un cuţit mânuit de un jongler neîndemânatic, cu vârful gata-gata să-i sfâşie carnea. Cum pericolul de a se găsi faţă-n faţă cu aceia era la fel de mare aiurea, ba chiar mai mare decât în cartierul cutreierat de el cât frecventase sălile de curs, era mai bine pentru sine (judecă) să ajungă a da nas în nas cu ei fără a i se mai trezi vreo amintire. Când spun 'judecă', nici vorbă să cred că procesul a avut loc într-un mod conştient. Nu, totul se desfăşura la nivelul inconştientului.

Stăpânirea capacităţii de a activa pătura sub care dormeau cele memorate nu izbutise să o domine totalmente. Acelea îl surprindeau nu rareori a nu fi murit, ci a reveni dureros în conştiinţă. O dată s-a întâlnit cu o fătucă din aceeaşi grupă de studiu cu el, pe care o curtase înainte de dispariţia sa. În multe rânduri îi revenise mutrişoara ei inteligent zglobie-n minte, genele sale negre, lucitoare, lungi şi întoarse ca nişte corniţe pregătite să-i atace privirile molâi cu care-i sorbea, într-o tăcere amuzată, frumuseţea. Mai ales nu o putea uita cum îi povestise, în legătură cu o doamnă oacheşă şi masivă, prietenă cu mama ei, întâlnită de el în camera de zi a familiei, că, dând anunţ la mica publicitate în legătură cu nişte mobilă ce o avea de vânzare, fusese vizitată de un necunoscut care, în cele din urmă, uitând de scopul comercial al intruziei sale, o convinsese să-i cedeze atunci şi acolo, maculând studioul sufrageriei cu pricina. Iar naratoarea îşi umplea zâmbetul de subînţelesuri colorate şi ademenitoare, aruncându-i-l de-a dreptul în braţe conlocutorului ei student în primul an: prinde-mi-l dacă poţi şi înţelege-mi-l! 'De fapt, altceva ce s-o fi caracterizat, nici nu mai ştiu. ' îşi zicea în temniţă, când pierdea timpul cântărindu-şi propria nechibzuinţă erotică de odinioară, datorată sfielii şi bunei creşteri dusă până la mazochism.

Tocmai pe această domnişoară, dragă în alte timpuri, se nimeri să o întâlnească la nu multe luni după regăsirea în libertate. Se bucură să o vadă dând colţul străzii. 'Ah, ia te uită: e chiar strada ei! Iar vizavi locuise cu părinţii. ' S-a dus de-a dreptul spre dânsa, i-a surâs şi i-a întins mâna, cu ingenuitatea sfârşitului adolescenţei, când o cunoscuse. Mâna ei a rămas ţeapănă pe lângă trupul încremenit. Buzele ('totdeauna le-a avut subţiri') nu i s-au descleştat decât pentru a-i spune: „Tovarăşe, te rog să nu mă mai saluţi când mă întâlneşti. Nu-mi face nici o plăcere.” Şi a trecut pe lângă el de ca şi când nici nu s-ar fi găsit pe acelaşi trotuar cu dumneaei.

Păţania îl îndemnă la mobilizarea întregii prudenţe şi înţelepciuni pe viitor, în cazurile când ar fi întâlnit foşti colegi. Nu putea şti cum evoluaseră în cei în jur de zece ani de când nu mai avuseseră ştiri unii de la ceilalţi.

Altă dată intră în redacţia revistei „Luceafărul”. Dusese nişte poezii, în strădania de a reveni pe făgaşul ales pentru sine demult, acela al manifestării pe tărâmul versificaţiei. Ghinionul a făcut ca tocmai atunci să se găsească în încăpere un coleg din vremurile trecute. Se prefăcu a nu-l vedea. Celălalt îl măsură răbduriu o bucată de timp. Când ajunse la capătul târguielilor cu sine însuşi, hotărî că înainte-i se afla categoric camaradul de altădată. Nu se mulţumi să descopere aceasta, ci trecu la a-l ataca făţiş, cu glas tare şi de faţă cu redactorul paginii de versuri, un comunist înrăit, necruţător cu duşmanul de clasă, cum obişnuiau ei să scrâşnească. – „Nu vă supăraţi, nu sunteţi.?” îl întrebă, numindu-l în perfectă cunoştinţă de cauză. „Ba da.” Nu putea nega, deoarece, redactorul ţinea în sertarul biroului filele sale cu semnătură autentică. – „Am fost colegi!” izbucni vesel. „Nu mă mai cunoşti?” L-a scrutat crunt. – „Nu.” – „Am fost studenţi în acelaşi bănci. „ Pomenea o epocă ce se îndepărtase cu un deceniu. – „Nu eu. Eu sunt student acum.” Redactorul, fără a şti că acoperea un condamnat politic, sesiză situaţia ambiguă şi stânjenitoare pentru colaboratorul său şi îl atrase pe acesta într-o discuţie pe marginea strofelor tocmai recitite. Limbutul se retrase fără alte comentarii.

Aşadar îi uitase, pentru a nu mai fi pus în situaţii de acest soi.

Acum, când îi lăsa careva de înţeles că studiaseră în acelaşi timp pe băncile aceleiaşi facultăţi, îi cântărea mirat faţa, ridica din umeri şi şoptea: – „Iertaţi-mă, sunt profesor. Am văzut prea multe figuri în viaţa mea. Mi s-a tocit memoria vizuală. Mă simt prost s-o mărturisesc: m-am ramolit. „

Acesta-i era handicapul.

Asta o păţise şi cu secretara literară a teatrului. Îşi încredinţase comedia în mâinile ei. O satiră politică a cărei bătaie era actuală; folosise viaţa lui Baumarchais pentru a ataca tirania bunului plac ceauşist. Admira chipul, ţinuta şi umorul acid al doamnei total necunoscute. Copleşit de îndelungata documentare necesară aducerii la lumină a subtilităţilor cugetării şi simţirii din secolul XVIII, muncit de o imaginare în efervescenţă a profilurilor gracile, a veşmintelor de mătase, a atitudinilor statuare şi a gesticulaţiei inteligente, frecvente în epocă, avu impresia a le regăsi pe toate contopite în isteţimea femeii cu care era confruntat de dincolo de birou. Ce o fi provocat atari confuzii era greu de spus; poate că lunecarea liniei de margine a obrajilor femeieşti într-o rotunjire agreabilă privirii, pentru a închega buzele, uşor ieşite în afară, ca nişte petale de boboc de trandafir vag fanat, şi bărbia cu desen clasic, desprins dintr-un ulei de Boucher. Un mărunt calcul al ei, făcut cu glas tare pentru a provoca o apropiere cu cel care „se dădea” drept necunoscut (i se părea), un calcul privitor la vârstele lor posibile şi la profesorii pe care-i avuseseră ca studenţi, calcul ce putea converge către ideea că fuseseră colegi, fu respins de el cu blândeţe, dar în sinea lui cu o vehemenţă plină de oroare (- 'Ah, nu, nu acum. Îmi pun atâtea nădejdi în discuţia cu această doamnă. Pare să fie clădită din acelaşi aluat cu mine. Poate că şansa mea atârnă de ea. Nu vreau să mă recunoască că eu sunt cel condamnat politic! Am şi eu dreptul să fiu judecat pentru meritele mele.')

Spera să nu se repete o anumită întâmplare. O altă persoană care-l dibuise, după un scurt schimb de cuvinte, în redacţia de teatru a radiodifuziunii, se pomeni că ridică tonul la el, cu priviri indignate: – „Nu pricep care-i jocul. Trebuie să nu te recunosc? N-avem voie să vorbim unul cu celălalt?! Ţi-e ruşine că ne cunoaştem?!” Era de presupus că fuseseră destul de apropiaţi. Totuşi, putea jura că nu ştia cu cine avea de-a face.

Pe doamna aceasta nu voia s-o jignească: atârna viitorul său ca dramaturg de dumneaei. Dar nici pe ea nu şi-o reamintea cu nici un preţ. Şi dorea din suflet ca nici dânsa să nu şi-l reamintească, după cum se părea că se pregătea s-o facă.

Delicată, femeia nu insistă. (- 'Nu-i convine să joace pe acest teren', remarcă. 'Âmi dă de înţeles să mă fac că nu-i cunosc trecutul.')

Nu trecu mult timp până să-i comunice că atât ea cât şi directorul teatrului căzuseră de acord să-i promoveze piesa. Urma să sosească din Târgu-Mureş cel mai original regizor al ţării, pentru a semna un contract cu ei. Punea în scenă alternativ în România şi în Ungaria. Dacă agrea şi el textul, succesul comediei era asigurat şi peste hotare.

După ce descinse acela, dramaturgul află că venise cu o piesă rusească la el şi nimic nu-l determina să renunţa la ideea de a o monta pe scena lor.

Aşadar, succesul lui era amânat. Dar cu atâta graţie o făcuse secretara literară, încât ajunse a se convinge că izbutise a câştiga un prieten. Aceasta deoarece, arătându-i câteva articole, portrete ale unor personaje dramatice întrupate pe scena teatrului lor, ele îi fură publicate pe dată în 'caietele teatrului'. Cu aceasta începu o serie foarte bogată de portrete similare ce vedeau lumina tiparului atât în 'caietele' diverselor scene, cât şi în reviste nu numai de specialitate, ci şi general culturale. Datorită ei ajunsese stăpânul unui domeniu în care era unicul guvernant. Fiecare pagină constituia un foc de artificii, hrănit cu o topică explozivă şi cu o varietate a vocabularului ce îl prezenta pentru prima oară ca scriitor autentic, din familia acelora care descoperă sensuri noi în cuvinte demult ostenite, ruginite, irosite de vorbitori şi de istoria literară. Pentru toate acestea îi era recunoscător secretarei literare. Dacă pierduse şansa unei premiere, descoperise un gen nou ce-l impusese cu rapiditate.

Trecu Revoluţia şi românii se străduiau să se aşeze pe temeiuri noi, pentru a pune început bun, cum spuneau eremiţii din pustia Egiptului. Existenţa dramaturgului se schimbase peste noapte. Nu-l mai interesau nici cucerirea publicului din sălile de spectacol, nici strădania de a surprinde originalitate unei interpretări sau alteia. Acum întreaga lui energie se concentra asupra dezvăluirii ororilor comunismului. Nu mai avea zi, nu mai avea noapte. Fondase o editura pentru a fi sigur că nimeni nu-i întârzia strădaniile. Cu modestie pătrunsese în conştiinţa publică. Câteva apariţii la televiziune răspândiseră ideea că lupta pe tărâmul cunoaşterii adevărului.

Într-o bună zi, se găsi faţă-n faţă cu directorul teatrului ei, un actor demn de toată stima pentru ţinuta sa, deşi aceasta era înnegurată de prea multe recitări în cinstea soţilor Ceauşescu. Nu-l acuza pentru asta. Cunoştea cazul unui alt interpret care, când i se propunea să participe la atari manifestări, cum erau numite, acuza crize de inimă, ceea cel scutea de murdărire. Dar nu oricine avea tăria să se opună măcar pe calea aceasta valului omagial ce îneca existenţa oamenilor de teatru.

Îl salută cu respectul cu care-l înconjurase întotdeauna. Fu uimit că actorul se opri şi-i întinse mâna. Pe când o strângea pe a sa, mărturisi cu jumătate de glas, ceea ce făcea penibilă spovedania, că regreta a nu-l fi ajutat să debuteze cu piesa despre care e vorba, că s-a temut, ţinând seama de trecutul autorului.

În clipa aceea, dramaturgului îi răsări în minte tentativa de altcândva a secretarei literare de a-l face să recunoască faptul că fuseseră colegi. Era singura din toată instituţia teatrală care-i cunoştea trecutul. Nu o putea acuza că-l trădase: îşi apărase poziţia, familia, existenţa personală. Între timp, constatase că avea şi o mare hibă fizică: şchiopăta. Avea cu atât mai mult de ce se feri de necazuri.

Din când în când o întâlnea şi pe ea. Nu ataca niciodată subiectul piedicilor ce i le pusese. Întemeiase şi dânsa o editură, dimpreună cu nişte rude şi câţiva cunoscuţi. Când dramaturgul îi propuse o carte despre luptătorii din munţii Câmpulungului, o refuză cu delicateţe. Dădu vina pe unul dintre ceilalţi: nu credea că cititorii urmau a fi interesaţi de atari subiecte.

Mult mai târziu, după ce editura lor dădu faliment, ea îşi arătă regretul de a nu o fi publicat când i-o înfăţişase. – „Aţi avut dreptate şi noi ne-am înşelat: cititorii aşteptau astfel de cărţi şi nu literatură clasică.”

Soţul ei, cunoscut de scriitor întretimp, se legase sufleteşte de acesta. Până la a ajunge să recunoască în faţa sa faptul că, în urma primei sale arestări, semnase un protocol de turnător. Îşi găsea o justificare: înţelegerea o avusese cu vechea siguranţă. Ea operase cele dintâi arestări, după schimbarea regimului. Mai afirma că nimic nu se petrecuse în urma acestei cedări. Adică nimeni nu fusese turnat.

Scriitorul constată că mulţi turnători şi rude ale lor îi povesteau lucruri similare. ('Fiecare a suportat tensiunea din anchetă, caznele, după puterile sale. Mărturisirile făcute acum vădesc că respectivii inşi nu se socotesc excluşi de faptele lor din lumea noastră, a celor oneşti.') Nu-i era uşor să le înţeleagă mentalitate şi să-i ierte, decât printr-aceea că nu ştia cu exactitate ce făcuseră în calitatea lor de colaboraţionişti. Singura modalitate de a-i ierta era să-şi spună: – 'Dacă presiunile asupra mea ar fi fost peste puterile mele, te pomeneşti că şi eu cedam. Nu e bine să judec. Poate că aceasta înseamnă că mă judec singur.' Apoi sărea în sus: – 'Adică dacă făptuiam astfel, nu era cazul să mă judec?! M-aş fi putut ierta, cum am impresia că o fac ei? ' După o pauză, găsea soluţia dilemei: -'Pe ceilalţi să-i ierţi. Niciodată pe tine.'

După stingerea soţului din viaţă, prietenia cu fosta secretară literară se aşeză pe noi baze. O luaseră de la început. Trecutul lor din domeniul teatrului nu intra în discuţiile ce le purtau. Decât că i-a narat frumoasa atitudine a fostului ei director. Din când în când, îi venea în minte faptul că bănuia să fi fost colegi cândva, dar nu-i era cu putinţă să-şi amintească nici un element din acea epocă. Relaţiile lor se îmbogăţiseră prin aceea că soţia celui mai bun prieten al său din temniţă era foarte legată de secretara literară. Fuseseră colege de facultate şi rămăseseră foarte apropiate una de cealaltă. Nici pe această doamnă nu şi-o amintea, deşi deducea, din conversaţiile lor, că fuseseră categoric colegi. Şi dumneaei avu decenţa de a nu interveni în tipul de relaţie impus de bărbatul astăzi matur. Târa aceste amiciţii cu chiu cu vai prin ceea ce devenea o minciună în continuă creştere, ca un bulgăre de nea rostogolindu-se la vale şi tot crescând, tot crescând, amplificare de care nu era vinovat nicicum.

Aşa, pe nesimţite, se conturară condiţiile unei modificări de optică. O sumă de amănunte o înfăţişară pe secretara literară într-o lumină mai puţin agreabilă, fără să fi intervenit lucruri majore în comportamentul dumneai. Erau mici răutăţi ce, la început, pe timpul colaborării din teatru, păreau distractive, ca orice bârfă nevinovată. Ghinionul lor era că se acumulau. Şi că de data aceasta, ea devenise 'o femeie singură'. La fel, lăudăroşenii fără acoperire. Voia să impună mediului imaginea unei bogăţii care-i lipsea de când rămăsese văduvă, dar trebuia să legi firele pentru a decoperi cvasi pauperizarea femeii, obligată de viaţa tot mai grea să muncească la bătrâneţe, pentru a se întreţine, cu echivalentul contemporan al decăzutei de drepturi dactilografieri, computerul luând locul maşinii de scris. Revoluţia adusese pe urmele ei ispita născocirii unor părinţi sau măcar a unor bunici bine plasaţi, dacă realitatea nu era chiar atât de linguşitoare.

Prietenul cu soaţa sa izbutiseră să se proiecteze, definitiv, în Franţa, iar dramaturgului nu-i mergea nicicum. Decedându-i tatăl, cu banii obţinuţi din vânzarea vilei acestuia, îşi clădi o casă ieftină, deoarece de lemn, pe malul unei ape: îşi împlinea un vis din copilărie. Reacţiile prietenilor fură foarte diverse. În general, toţi îşi manifestară dorinţa de a cumpăra şi ei un teren acolo. Câţiva, amânară vizita cât putură. Secretara printre aceştia. La telefonul de mulţumire pentru masa oferită, trecu uşurel pentru ce ar fi putut constitui laude şi insistă, caustic, asupra noroiului ce a întâmpinat-o la coborârea din maşină. Însă l-a asigurat că peste vreo zece ani locul avea să fie foarte frumos. Iritat, deoarece regăsea în spusa ei un clişeu verbal obişnuit la cei invidioşi (şi înţepătorii şi el, cel înţepat, aveau acum între 70 şi 80 ani.), îi făgădui să nu o invite până atunci, ca să se simtă cu adevărat bine. Dându-şi seama că exagerase, nu se putu abţine de a supralicita. Adăugă: – „Atunci să mă inviţi când va fi praf!”

În acea clipă, avu loc revelaţia. O văzu cu ochii închipuirii alături de viitoarea soţie a colegului său de temniţă. În anul I al facultăţii, rezemate de un calorifer pe un coridor al etajului patru. Cea din urmă fascinantă cum a rămas de-a pururi, iar ea – o spelbă clătinându-şi trupul firav pe cele două picioare inegale, neştiind bine cum să gesticuleze, ce atitudine să adopte şi neavând curajul de a-l privi în faţă, de aceea adresându-se mereu colegei sale oxigenate, ca şi când asta i-ar fi dotat replicile cu un haz (cu care nu a fost înzestrată nici mai târziu).

Va să zică acea bâzdâganie îl înspăimântase, pentru că era reprezentanta unei epoci şi, în calitatea sa de secretar literar, fusese aburcată într-un post de conducere a teatrului. Abia acum o vedea în toată splendoarea neînsemnătăţii sale. A fost necesară această inutilă ţâşnire a urii pentru a-i ridica fotografia 'la minut'. Din amintire. Pricepu că îşi făurise câte o fantomă din nişte gogoşi umflate şi sfârâitoare. Abia astăzi se dumirea asupra misterioasei puteri ce le-o atribuise.

Dacă titlul „Revelaţia” vi se pare exagerat, eu socotesc că o atare revelaţie are o însemnătate mai mare decât una de tip religios: este o revelaţie asupra omului şi a unei părţi din istoria sa contemporană.