UN ADMIRATOR AL LUI PETRU DUMITRIU.

Cel mai trist lucru întâlnit prin puşcăriile deţinuţilor politici era prezenţa – e adevărat că rară – a comuniştilor. Dacă noi căzusem victime ale răzbunării partidului, ei luptaseră pentru propăşirea lui. Deaceea mi se părea atât de jalnic ce li se întâmplase. Fuseseră arestaţi, anchetaţi şi condamnaţi de fraţii lor de crez. Nu mă refer la Lucreţiu Pătrăşcanu, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Ana Pauker, rivalii de a căror putere se speriase Gheorghiu-Dej şi se descotorosise de dânşii cum putuse. Aceştia îşi meritau soarta datorită setei lor nemăsurate de putere, în numele căreia ar fi săvârşit aceleaşi fapte de spaimă ca şi Gheorghe Gheorghiu-Dej. Nu, vorbesc despre comuniştii mărunţi, dar nu mai puţini dedicaţi cauzei. De pildă, marinarul Stamate.

Nu acesta este numele său adevărat. Au trecut de la întâmplările în care a fost implicat peste patruzeci şi opt de ani. Sunt scuzabil că am uitat cum îl chema. „Stamate” ne va sluji la fel de bine ca orice alt nume.

Era scund şi nu prea viguros. În schimb, avea nerv şi o ţepeneală a şirei spinării ce-i confereau o dârzenie discernabilă când îi revenea să efectueze o muncă fizică în faţa greutăţii căreia alţii se codeau. Cel mai limpede îi citeai încăpăţânarea de a ieşi la faţa apei atunci când povestea câte ceva din trecutul său de luptă. Şi mai ales când îşi pomenea singurătatea.

Familia lui se compunea, în afară de el, dintr-o mamă şi o soră. Posibil ca una dintre acestea să fi fost grav bolnavă, deoarece nu s-ar fi spus că se depărta vreodată de cei patru pereţi ai odăii unde vegetau tustrei. Stamate le iubea cu căldură. Nu era explicit când îşi da pe faţă simţămintele, însă uneori cuvintele sale erau îmbibate de amintirea discretă a celor două, astfel încât ele deveneau vii şi pentru tine şi nu te puteai abţine de a fi înduioşat de soarta lor.

Fruntea lupului de mare se impunea înaltă şi teşită. Se pierdea sub un păr rărit, blonziu. Ochii, pe jumătate închişi (nu a somn, nici a şiretenie), îi ţinea ferecaţi de frământarea minţii. Când se deschideau niţel, lăsau să se destăinuie conlocutorului apele lor albastru tulbure, pentru a apăsa un înţeles mai nedesluşit şi a-l elibera din încordarea unei vorbiri chinuite. Sub capetele lor se lăţeau formele pomeţilor plaţi, dar nu mai puţin evidenţiaţi de tegumentul subţire ce-i acoperea. De la ei, coborau pieziş, brazde adânci pe obraji, către colţurile gurii, trădând o amărăciune iremediabilă. Se poate ca aceasta să nu-i fi umbrit chipul înainte de a-l copleşi necazurile ce l-au mânat către puşcărie. Gura mobilă, cu buze moi şi cu formă incoerentă, se deschidea sub un nas coroiat pe o linie vag înspiralată descendent. Ea se armoniza cu aerul îndrăzneţ ce respira din statul său scund dar tăios. Lăsa impresia că sta veşnic la pândă să sară de gâtul cui l-ar fi insultat pe el ori pe prietenii săi.

După obiceiul meu, de cum apăru în încăperea unde ne înghesuiam vreo şaizeci-şaptezeci de clienţi ai Jilavei, am ţâşnit în întâmpinerea lui, să-i ofer un pat lângă al meu. Eram tare însetat de prietenii noi. Mde, ca la douăzeci-douăzeci şi doi de ani.

Privitor la poziţia sa politică, am aflat de la bun început şi fără ocoliş că era agitator de partid în cadrul marinei comerciale. Ce însemna asta, nu prea ştiam. Dar nici nu l-am întrebat, de teamă că arătându-mă prea necunoscător îi voi pierde încrederea. Or, pentru îmbogăţirea experienţei mele aveam nevoie mai ales de un astfel de amic. Unul ce cotrobăise prin tranşeele vrăjmaşului şi-mi putea dezvălui secretele lor. Ce vreţi? Minte de adolescent neîmplinit.

Romantismul acelor ani mă împingea către îmbrăţişarea a tot ce era legat de o existenţă aventuroasă. Cum să nu fiu atras de matrodul picat între noi, bătrâni obişnuiţi ai Hades-ului, cu proaspătul său aer amirosind a talaz şi spumă sărată?

Dar şi mai tare ne-a legat patima sa pentru literatură! Iubea! Iubea! Iubea opera lui Petru Dumitriu; mai ales „Pasărea furtunii”, roman, am înţeles, desfăşurându-se în mediul pe care abia îl părăsise pentru a intra în puşcărie. Dar citise şi răscitise toate scrierile acelui romancier din vârful piramidei prozei româneşti comuniste. Nici nu-şi punea întrebarea dacă şi eu citisem cele ce comenta cu ardoare. Se amăgea că era cel mai firesc lucru să se fi delectat şi conlocutorul său cu aceleaşi scrieri. Drept care, discuta cu mine, aproape fără pauză, numai şi numai despre problematica umană desfăşurându-se în romanele menţionate.

Ş i, într-o bună zi, îmi făcu următoarea mărturisire:

— Bănuiesc că vă pot încredinţa ceva.”

Avea tonul oarecum interogativ, ca şi când mi-ar fi solicitat o încuviinţare a spovedaniei ce urma să mi-o facă.

Am clipit afirmativ şi cu putere.

— Ştiţi că l-am întâlnit pe Petru Dumitriu!”

În tonul scăzut al glasului său descopeream şi exultarea.

— De fapt, nu l-am întâlnit, ci doar l-am auzit vorbind. Aţi înţeles unde?”

— În vreun port, nu?”

Avu un gest de nerăbdare şi oarecare dispreţ.

— Chiar n-aţi înţeles?”

— Cum să-nţeleg? Din ce?”

— Păi, nu v-am spus că, de fapt nu l-am întâlnit, ci doar l-am auzit vorbind? Unde se pot auzi oamenii, când vorbesc, dar nu se pot vedea?”

Brusc, mi se lumină mintea. Am zis, fără urmă de îndoială, deşi tonul îmi mai era interogativ:

— La securitate?”

Nu că aş fi fost dotat pentru a ghici, însă la securitate se reducea întreaga noastră experienţă.

— Da. La securitate. L-am auzit discutând cu un caraliu. Cu un general, probabil, sau un membru al c.c.

— Ului, travestiţi în sergenţi-majori şi puşi, pentru binele nostru, să se plimbe de-a lungul celularului, pentru a ne asigura liniştea, pentru a ne apăra de eventualii duşmani ai comunismului.”

Îmi crescuseră ochii de uimire. Stamate era prea copleşit de comunicarea ce mi-o făcea ca să-şi dea seama prin ce treceam. Prin ce treceam? Iată o întrebare bună. Ardeam de nerăbdare să aflu în ce măsură matrozul îmi nara o întâmplare adevărată şi în ce măsură povestea sa era dovada unei nebunii trecătoare.

— Vreţi să spuneţi că şi Petru Dumitriu este arestat?” am insistat, pentru a pricepe mai bine cuvintele ce-mi adresa. Nu m-ar fi mirat să fi fost aşa, deoarece pe timpul evenimentelor din Ungaria, cădeau victimă a securiştilor cel puţin câte un membru al fiecărei familii, dacă nu familii întregi. Temniţele deveniseră prea neîncăpătoare. De ce să nu le pice în mână hingherilor şi vreun scriitor de vârf, om format şi ridicat de comunişti, care, în cele din urmă înţelesese cum se-nvârtea roata morii?

— Cum puteţi gândi că este cu putinţă să fie arestat Petru Dumitriu?! Dumneavoastră ştiţi cine e Petru Dumitriu?”

Mai mult decât ştia toată lumea nu ştiam, e drept.

Nu mă constrânse la un efort de rememorare prea îndelungat. E mai mult ca sigur că dacă o făcea, nicăieri nu ajungea cu un neinformat ca mine.

— Petru Dumitriu este adevăratul conducător al partidului. Conducătorul nu este secretarul partidului, recte Dej.”

— În cazul acesta, de ce se zice că Dej.?”

— Pentru ca să nu se hotărească vreun duşman să-l execute pe cel tăinuit, fără de care nu am putea construi comunismul. El constituie cel mai de preţ capital al poporului nostru. Nevolnici ca Dej se pot dezgropa cu sutele, dar Petru Dumitriu este unic. Lucrul e cunoscut numai de o mână de fiinţe superioare asemenea lui. Aceia care conduc mişcarea comunistă mondială. Ei au hotărât închiderea lui în celular, pentru a-i păzi viaţa.”

— În cazul acesta, domnule Stamate, cum de vi s-a dezvăluit dumneavoastră că.?”

— Nu mi s-a dezvăluit nimic. Am surprins întâmplător tonul glasului său. Mi-a fost deajuns. Îl cunosc prea bine. E unic.”

Făcu o scurtă pauză. Obrajii săi se umpluseră cu sucul acelei voci fără egal. Eu, care nu-i cunoşteam rătăcirile în lumea sonorităţilor vocale, am fost de-a dreptul uluit.

Dar nu despre acceptarea personalităţii lui Petru Dumitriu, înscăunat pe jilţul cel mai de seamă al ţării, venise vorba, ci despre incapacitatea neamului românesc de a-şi găsi un conducător ce să nu rişte a fi ucis de conaţionali. Şi de nevoia de a-l ascunde departe de mânia regicidă a poporului. Îndelungatele noastre convorbiri ne conduseră la spaima, împărţită pe din două, că nebunia lui Stamate s-ar fi putut să constituie o intuire exactă a prezentului. Microbul său se strecurase în mine însumi.

Cu adevărat, cum să cred că c.c.

— Ul conducea astfel treburile ţării încât să rişte răsturnarea propriei puteri? Era absurd. Ori nu se găsea capabil (cum insinua Stamate), ori săvârşea treaba altcuiva, nu? În acest caz, era posibil ca izbucnirile sale în exterior să ascundă vreun caz fericit de adevărat conducător. Cum ar fi fost Petru Dumitriu. Nu?

Nu m-am dumirit încă asupra acestei ipoteze. Dar merită băgată în seamă.