URMAŞII LUI RUDOLF STEINER.

Aveam 16 ani. Cumplită vârstă pentru băieţi! Mă depărtam tot mai mult de tatăl meu. Acesta nu mai ştia cum să procedeze pentru a-mi recâştiga sufletul. Mă prezentă violonistului Mircea Săulescu. Existau mai multe pricini în numele cărora bănuia că mă puteam ataşa de cel din urmă. Asta ca, sub indicaţiile sale, artistul să mă influenţeze în bine. Era nepotul poetului Mihai Săulescu; or, eu însumi mă flatam a fi fost poet. Era muzician; or, eu însumi urmasem cursuri de armonie cu maestrul Mihail Jora, în nădejdea să devin compozitor. Era amator de ştiinţe oculte; or, nimeni nu era mai ahtiat ca mine după ele.

Luându-şi rolul de pedagog în serios, Mircea Săulescu, apucând de coarnele poftei mele de preocupări ciudate, mă mâna către redeschiderea cămării unde încuiasem iubirea filială.

Însă mai amuzant mi se păru că, foarte curând, îmi dădu întâlnire în faţa bisericii Olteni, pentru a mă introduce într-un cerc de antropozofi, frecventat şi de el. Antropozofii sunt urmaşii lui Rudolf Steiner, printre altele autor şi al „Ştiinţei Spirituale”.

Reşedinţa unui domn contabil, dintr-o clădire veche şi modestă din strada Bradului, era locul nostru de întâlnire. Participau la întruniri aceleaşi persoane mereu. Un pictor înalt, foarte brunet, cu o pădure extrem de deasă de vârfuri ţepoase de peri abia retezaţi de lama de ras, cu o voce groasă şi bine pozată, cum se spune în teatru, un glas impresionant de bărbătesc şi intimidant, altfel – om cumsecade, cu buze vinete (cea de jos mult mai convexă decât cea subţire de sus) al căror tegument era neaşteptat de străveziu şi lucios, şi cu unghiile vineţii de asemeni, isprăvind nişte degete nervoase şi lungi. Un domn scunduţ şi dolofănel, cu picioare şi braţe scurte, cam păroase, cu un început de chelie, îndărătul căruia se desfăta părul şaten deschis, pieptănat impecabil, lăsând chiar impresia înşelătoare că era bogat însămânţat pe ţeastă, cu gestul mângâietor şi elocvent. Puţin prea exagerat de politicos, lăsa impresia afectării, ceea ce-i iertai deoarece vorbea puţin şi aparent cu adâncime. Îmi era simpatic, pentru că purta aceleaşi nume cu mine, şi de botez şi de familie. Venea un tenor sau bariton, uşor speriat de cei prezenţi, pe care cred că-i socotea intelectuali (ceea ce nu era obligatoriu să fi fost, mai ales că misticismul nu se împacă deloc cu raţionalismul), iar despre sine avea o impresie mai proastă din acest punct de vedere. Nu crescuse prea înalt, dar tindea să prindă oarece burticică, după gustul cântăreţilor de operă. Nu cred că era introvertit, ci doar lipsit de curaj şi prea cuminte. Părul îi bătea în castaniu; tenul smead îi împrumuta un bizar aer străin. Soţia sa, o pianistă ce-i era şi acompaniatoare, micuţă, cu buclele ca tăciunele, frumuşică, vioaie, cu pomeţi săltând mereu de râs, curioasă de orice, bună (cred, datorită interesului acordat mie, în definitiv – un puşti; interesul acesta îl interpretam foarte greşit, înşelat de hormonii vârstei; de fapt, el se putea traduce cu: ce caută copilul ăsta gen sportiv printre toţi adulţii trăsniţi de faţă?) Mircea Săulescu avea o statură medie, cânepiu, cu pielea albă ca telemeaua, ca şi când n-ar fi făcut plajă în viaţa lui; nu lăsa impresia unui bărbat vânos. Buzele sale groase sugerau, prin conturul lor, un sânge de străin amestecat cu al vreunui strămoş şi păreau a sta pregătite să-şi pună piedică una celeilalte la prima vorbă ce ar fi scos-o. Nasul îi rivaliza cu ele în dimensiuni protuberante. Purta ochelari, era amabil şi binecrescut, săritor, doritor să înveţe, şi ochii îi licăreau amuzaţi fără răutate, din spatele lentilelor, pe când urmărea spusele tuturora. Se poate să fi fost singurul cunoscător, dintre cei de faţă, de limbi occidentale contemporane, însă ai fi zis că era dator să învingă o oarecare sfială dacă ataca o frază în franceză sau engleză, ca şi când i-ar fi lipsit exerciţiul practicării lor, ceea ce era pe deplin firesc sub teroarea comunistă, când chiar şi a răspunde întrebărilor privitoare la orientarea pe stradă a unui călător de alt neam putea însemna cel puţin o anchetă. După cum eram înţelegător cu tentaţiile sale filologice nu prea izbutite, şi el era înţelegător cu neştiinţa mea în materie de antropozofie şi cu înţepeneala conferită de pantalonii scurţi adoptaţi de mine parcă pentru vecie (deşi nu eram mult mai scund ca acum). De aceea mă îndemna la tot pasul să-mi expun părerea cu privire la cele discutate, dându-mi astfel curaj, ca un adevărat prieten mai vârstnic. Să revenim la contabilul care ne era gazdă. Spre deosebire de musafirii săi (dintre cari numai pianista părea a fi fost o fiinţă normală ca tot omul), spuneai că era un ins foarte obişnuit. Era un bărbat bine dezvoltat; mă impresionau umerii săi vânjoşi. Fiindcă era singurul care să rămână în cămaşă, ca omul la el acasă, era evidentă buna dezvoltare a toracelui său, ba chiar şi a muşchilor braţelor, deşi numai alură de gimnast nu avea. Înfăţişarea sa viguroasă o explicai prin obiceiul nevoit de a sparge lemnele de foc şi de a le căra la etajul unu, pentru că ajutor în vederea menţinerii unei temperaturi agreabile în camere nu i-ar fi putut da decât fiica sa, o fată cam de vârsta mea, firavă şi retrasă, o gălbuie limfatică că te şi întrebai de unde avea vlaga de a zâmbi cu generozitate tuturor oaspeţilor.

Într-o bună zi, când se făcuse ora şedinţei şi mă apropiam de casă, mi-a atras atenţia faptul că o fereastră de alături de a familiei sale fusese deschisă şi, de la înălţimea ei, o femeie îmi făcea semne disperate, avertizându-mă să nu intru în gang ci să mă depărtez cât mai repede, oriunde dar nu pe aceeaşi stradă.

Nu mi-a fost necesar să repete gesticulaţia febrilă. Am continuat a merge în aceeaşi direcţie, am depăşit intrarea în clădire şi, la prima răscruce am cotit-o la dreapta. Abia acum deveni evident că mă grăbeam să ies din zona pe care o înţelesesem periculoasă. Ridicând ochii din pământ, am avut bucuria de a-i zări pe cei doi bravi muzicieni, căţăraţi cu câteva trepte mai sus decât nivelul trotuarului pe care mă îndreptam către ei, în pridvorul străjuit de coloane masive de beton al bisericii Olteni. Doamna era superexcitată, mai apetisantă ca oricând, mai interesată de toate câte mi se întâmplaseră, iscodindu-mă insistent şi perseverent, pe când soţul dânsei tăcea nepricepând nimic din situaţia inedită în care se afla ca vânat cu chip uman. Nu se dumirea de ce se găsea în cătarea pistoalelor securităţii. Şi avea dreptate, sărmanul. Unde greşea era că nu intuise faptul că trăia într-o ţară în care orice era cu putinţă, ceea ce eu, un copil, aflasem până la vârsta mea.

Căci asta se petrecea. Cineva trădase ziua şi ora întâlnirii, adresa unde ne adunam şi scopul mistic extravagant pentru care o făceam, iar ofiţerii îndatoraţi cu apărarea ţării se prezentaseră în timp util pentru a înhăţa pe câţi au putut dintre noi. Vecina izbuti să ne prevină pe noi trei, poate şi pe alţii, nu ştiu, şi să ne salveze tinereţile.

Nu ne-am revăzut niciodată.

De arestarea lui Mircea Săulescu am aflat nu peste mult timp, prin tatăl meu, care o vizitase pe soţia lui, pianista Mariana Capdebo. Niciunul dintre cei cu care mă întâlneam, şi în nici un caz Mircea, nu a deschis gura în timpul anchetelor pentru a mă învinui şi pe mine că participam la discuţiile interzise ce mâniaseră forţa publică pentru că încurajau idealismul şi nu materialismul la ordinea zilei. Aşa am trecut pe lângă cea dintâi primejdie din viaţa mea de a-mi pierde libertatea.

Deşi condamnat la cinci ani închisoare corecţională, Mircea Săulescu cred că a fost eliberat după ceva mai mult de un an. Şi asta fiindcă soţia sa era rudă foarte apropiată cu amanta de o viaţă a lui Petru Groza (şi ea o Capdebo). I s-a interzis să mai fie solist, în schimb, în urma unui concurs, după câtva timp, a fost acceptat să devină membru al orchestrei filarmonice. Iar peste câţiva ani, participând la un concert dat în Suedia, a rămas acolo, unde treptat a ajuns să înfiinţeze un cuartet cunoscut ce-i poartă numele.

Ş i cei arestaţi în strada Bradului şi noi cei rămaşi liberi ne întrebam cui i se datorase nenorocirea. Putea fi vorba de o imprudenţă. Să fi fost o indiscreţie? Mai plauzibilă era, însă, altă explicaţie.

În urmă cu o săptămână sau două, cercul nostru primise vizita oficială a unui iniţiat, delegat de sediul ardelenesc al societăţii. Era un secui cu o înfăţişare ce ieşea în evidenţă prin răsărea ei. Civilizat în purtări; înveşmântat elegant dar cu decenţă; măsurându-şi vorba, după ce o meditase îndelung fără a-i fi dat glas; ascunzându-şi făptura după un strat protector de grăsime ce pe pomeţi era bine irigat de sânge, devenind rozaceu; jucând fără voia sa din nişte degete bondoace, dar vizibil îngrijite, pe care se chinuia întruna să le ţină încrucişate pe pântec, omul ne-a introdus cu băgare de seamă într-o lume steineriană la care nimeni dintre noi nu avusese acces.

Or, acele elemente revelatorii comunicate de el le-am regăsit de curând într-un eseu de Emerson privitor la Swedenborg.

„Această teorie a apărut odată cu cei mai vechi filosofi, şi îşi deduce poate cea mai potrivită ilustrare de la cei mai recenţi. Ea afirmă că Natura îşi repetă mijloacele în chip perpetuu, în planuri succesive. După cum sună aforismul din vechi, natura este permanent asemănătoare sieşi. În plantă, ochiul sau punctul germinativ se deschide într-o frunză, apoi într-altă frunză, cu puterea de a preschimba frunza în radiculă, stamină, pistil, petală, bractee, sepală, ori sămânţă. Întreaga artă a plantei stă numai în repetarea frunzei după frunză la nesfârşit, forma pe care o va asuma fiind determinată de mai multă sau mai puţină căldură, lumină, umezeală şi hrană. În animal, natura făureşte o vertebră sau o coloană vertebrală şi o ajută cu o nouă coloană vertebrală, cu puterea de a-şi modifica forma limitată.

— Coloană peste altă coloană până la sfârşitul lumii. Un anatomist cu imaginaţie de poet, din zilele noastre, declară că şarpele fiind o linie orizontală, iar omul una erectă, ei constituie un unghi drept; iar între liniile acestui sfert de arc mistic îşi găsesc locul toate fiinţele animate; şi deduce că viermele parazit, cel înspiralat sau şarpele, reprezintă tipul ori prezicerea şirei spinării. In chip evident, la capătul şirei spinării, Natura scoate la iveală coloane vertebrale mai mici, cum sunt braţele; la capătul braţelor, noi coloane vertebrale, precum mâinile; la celălalt capăt, ea repetă procesul, sub forma picioarelor şi a labelor acestora. La capătul de sus al coloanei, ea scoate la iveală o altă şira spinării, ce se dublează sau se buclează, ca un vierme înspiralat, făcându-se minge, şi formează ţeasta, care şi ea are extremităţi: mâinile sunt acum falca superioară, labele picioarelor cea inferioară, degetele mâinilor şi ale picioarelor de data aceasta sunt reprezentate de dinţii de sus şi de jos. Această nouă şira spinării este sorocită unor folosinţe înalte. Ea reprezintă un om nou pe umerii celui precedent. Poate mai-mai să-şi lepede trunchiul şi să izbutească a trăi singur, în conformitate cu ideea platonică a lui Timaeus. In interiorul său, ceea ce s-a făcut în cadrul trunchiului se repetă pe un plan mai înalt. Natura îşi recită lecţia încă o dată la un nivel superior. Mintea constituie un trup mai subtil şi reia funcţiile de hrănire, digerare, absorbire, eliminare şi înmulţire, într-un element nou şi eteric. Aici în creier se repetă întregul proces de alimentare, în cadrul experienţei dobândirii, comparării, digestiei şi asimilării. Aici, iarăşi, se repetă misterul înmulţirii. In creier există facultăţi masculine şi feminine; aici există căsătoria, aici rodul. Iar scara aceasta ascensională nu are limită; doar serii peste serii. Fiece lucru, la sfârşitul folosirii, este mutat în următorul, fiece serie repetând punctual tot organul şi procesul acestuia. Suntem adaptaţi la veşnicie. Anevoie vom fi satisfăcuţi şi nu ne place nimic ce are un sfârşit; iar în natură nu există sfârşit, ci fiecare lucru, la capătul folosirii sale este înălţat şi mutat într-unul superior, iar urcuşul lucrurilor acestea se caţără în naturile demonice şi celeste. Forţa creatoare, aidoma compozitorului de muzică, continuă neostenit să repete un motiv simplu sau o temă, acum pe un ton de sus, acum pe unul de jos, în solo, în cor, reverberat de zece mii de ori, până se umple pământul şi cerul cu acea psalmodiere.”

Poate că nu era tocmai asta ceea ce ne-a împărtăşit din secretele naturii, aşa cum le descifrase Rudolf Steiner, delegatul de la centru al societăţii antropozofice, pe atunci interzise. Poate îmi imaginez că l-am auzit predicând astfel de taine. De un lucru însă sunt sigur. Apariţia sa a coincis cu dispariţia prietenilor mei, cu înghiţirea lor în hăul cu zăbrele, departe atât de lumea demonilor (în sensul socratian) cât şi a îngerilor.

Dacă par prea aluzive cuvintele mele, voi rosti răspicat: necunoscutul era probabil un provocator şi un turnător. Aducerea sa avusese scopul ca securitatea să afle exact cine făcea parte din acel grup, pentru a fi izolat cu lanţ la picioare.