STRIGĂTUL MUT.

M-a întrebat doamna Stela Ciocu acum vreo doi ani cât timp am petrecut cu doctorul Marcel Gheorghe Dabija în temniţă şi în ce perioadă a evoluat amiciţia noastră în libertate. Cunoscându-i părerea bună ce o are despre mine, m-am jenat să-i numesc adevărul. Însă altceva mai bun nu aveam de făcut.

— Păi, nu l-am întâlnit decât de două ori; în acele dăţi menţionate în cartea mea.”

Referirea era la „Rugul Aprins” (şi o singură lucrare este, indiferent de faptul că scrierea a cunoscut mai multe ediţii, dintre care una sub numele „Testament între înger şi diavol”). Medicului, fost şef de lucrări, cu delegaţie de conferenţiar, îi datoram impulsul de a o scrie. Nu direct. Ci prin aceea că a redeşteptat în inima mea cea mai mare iubire din adolescenţă, perpetuată pe tot parcursul vieţii: dragostea pentru minunatele chipuri cărturăreşti şi monahale ce pâlpâiau ca nişte candele vii în pridvorul bisericii mănăstireşti a Antimului în jurul personalităii lui Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniel).

Caracterul minunat (cu sensul: cvasimagic) al acelor confruntări cu medicul l-am scos în evidenţă în cartea mea. Tot acolo am pomenit de recunoaşterea (fără să mă fi cunoscut vreodată) de care a dat dovadă cu ani şi ani în urmă conlocutoarea de azi la care mă refer. Întâlnirile cu dumneaei au continuat fără prea deasă recurenţă, dar în mare intimitate, ca aceea a doi oameni ce se ştiu legaţi de funii invizibile şi neînţelese pe cari preferă să nu le scoată prea tare la lumină, de frica irosirii misterului transcendental ce le străpunge.

Nu am nici un merit în amestecarea mea în astfel de aventuri pe jumătate pământeşti, pe jumătate din altă lume. Nici psihologul Stela Ciocu nu cred că are. Atribui puterile ce ne cutreieră din când în când existenţele exclusiv doctorului Gh. Dabija. Prin toate actele existenţei sale el a provocat puterile de mai presus de om să se supună voinţei lui de cunoaştere a adevărului. Vrând-nevrând, din aceste strădanii s-au scurs şiruri-şiruri chemări şi întăriri colaterale ce i-au preschimbat viaţa într-un amestec de uman şi ceresc.

Îşi aminteşte doamna Stela Ciocu, nepoata părintelui Simeon Ciomandra, ultimul stareţ al Schitului Dârvari înainte de închiderea acestuia de către uzurpatorii atei, că, spre sfârşitul anilor săi, doctorul Dabija, victimă a unei crize de ulcer mai acută ca oricare alta, într-o clipă de nestăpânire, a strigat: „Ah, dac-ar fi doctorul Romiţan aici!”

Acesta fusese un alt coleg de temniţă, cu care se înţelesese mai bine decât cu oricine. Era un greco-catolic cu care avea multe de discutat, ambii fiind docţi în privinţa creştinismul şi toleranţi cât încăpea. Orelistul timişorean îi lăsase o impresie de neşters ca practician şi teoretician al medicinei şi membrul „Rugului Aprins”, scăpat ca prin urechile acului de azvârlirea în anticamera morţii numită Aiud, îi găsise un loc în suflet, dintre cele mai apropiate.

Un al treilea coleg de detenţie, azi arhitectul pensionar Emil Mihăilescu, în vremurile celea student smuls din facultate pentru a fi frecventat într-o vacanţă schitul Rarău unde stăreţea părintele Daniel, îşi aminteşte cu mare drag de Esculapul de pe malurile Dunării. – „Era un bărbat subţire, şi blââând. Lucra la cabinetul medical. „ -„De aceea, pe semne, nu mi-l amintesc. Nu am fost niciodată pe acolo” comentez cu regret, fiindcă mult mi-am dorit să ajung şi eu la o mică odihnă datorată numeroaselor boli ce mă subminaseră, cât şi medicilor noştri; dar nu mi-era menită, se vede. Emil pomeneşte faptul că a scăpat de lagărul de la Salcia (unde a fost bătut ca o vită, în prima seară de iarnă, aflându-ne toi în afara sârmei ghimpate, despuiaţi de haine şi lenjerie, pentru un control la piele). Se îmbolnăvise şi el de febră tifoidă (e prima oară că o aflu) şi, prin dr. Romiţan, a ajuns în lagărul Stoeneşti, dedicat tificilor, şi din nou la Gherla.

Văzându-l cum se chinuia doctorul Dabija, doamna Ciocu, gazda sa (şi mai mult decât atâta, deoarece îl îngrijea ca o asistentă medicală şi îl hrănea ca o mamă grijulie, deşi mult mai tânără ca el), hotărî să apeleze la o rudă din capitala Banatului ce se îndeletnicea tot cu aceeaşi profesiune ca cei doi prieteni. Aceea îi dădu de urmă otorinolaringologului; ba chiar luă legătura cu fiul lui sau altă rudă, nu mai ştiu bine. Fu încunoştinţată că doctorul Romiţan se găsea în capitală, la un simpozion O. R. L.

Întretimp acesta îl căuta neîntrerupt pe doctorul Dabija la o fostă adresă, de parcă strigătul sfâşietor al chinurilor bolnavului l-ar fi ajuns. Noua ocupantă a locuinţei de demult făcu legătura între cei doi. Timişoreanul îl vizită pe bucureştean. Doamna Stela.

Ciocu nu ştie ce s-a petrecut între dumnealor. Dar plecând timişoreanul înapoi în oraşul său îndepărtat, doctorul Gheorghe Dabija era vindecat.

Socotesc că întâmplarea merită a fi reţinută pentru arta biografului viitor al acestui medic, siluetă inconfundabilă a zonei Patriarhiei şi a împrejurimilor ei.