4

În gara Pitești aștepta un alai întreg de proprietari și arendași refugiați. În fruntea lor se afla fostul prefect Boerescu care, având în vedere primejdia națională, a lăsat la o parte considerațiile de adversitate politică și s-a hotărât să dea în primire prefectura noului titular și mai ales să-l puie în curent cu situația. Mai mult, însă, decât motivele superioare, era la Boerescu amorul propriu, profund jignit de țăranii nerecunoscători, care-l făcea să-și calce pe inimă și să stea de vorbă cu urmașul său. Când el personal s-a ostenit de a cutreierat mai toate satele și i-a sfătuit și i-a dăscălit ca un părinte și ei, totuși, s-au dedat la ticăloșii cum a întors spatele — asta nu le-o putea ierta țăranilor. Unde să mai pui că netrebnicii nu s-au rușinat să incendieze și să devasteze chiar conacul lui de la Rociu...

Grigore Iuga făcu prezentările, căci Baloleanu, străin, nu cunoștea pe nimeni. Pe urmă el, cu Titu Herdelea, se retrase, ca să nu-l încurce în afacerile oficiale, înțeleși să se întâlnească diseară și să ia masa împreună.

Mulțimea de sinistrați înconjurase pe noul prefect și-l asalta cu tot felul de plângeri. Baloleanu asculta pe unii, compătimea pe alții, dar văzând că astfel nu se va putea urni din gară, strigă cu glas tremurat de emoția obligatorie:

— Domnilor, înțeleg durerea dumneavoastră și apreciez revolta firească ce fierbe în sufletul tuturor din cauza nelegiuirilor, ale căror victime sunteți! Am venit să iau măsurile de îndreptare și de represiune pe care le reclamă situația. Dați-mi deci un răgaz de câteva ore să mă orientez întâi, să iau cunoștință oficială de cele ce s-au petrecut în acest județ, iar pe urmă voi aviza. Vă rog să aveți încredere că vom face tot ce este posibil ca să vă alinăm măcar în parte suferințele!

La braț cu Boerescu își croi drum printre oamenii desperați și înfuriați. Numeroase glasuri lăcrimoase repetau același strigăt:

— Ne-au sărăcit tâlharii!...

Cel mai gălăgios și mai amărât era colonelul pensionar Ștefănescu, care-l petrecu până la trăsură, jelindu-se:

— Am rămas calic, domnule prefect!... Toată munca mea de patruzeci de ani e cenușă și ruină!... N-am avut nici o apărare.

Și-au bătut joc de noi hoții cum au vrut... Numai viața mi-au lăsat-o, domnule prefect!

Grigore Iuga strânse în pripă multe mâini cunoscute și auzi crâmpeie de tânguiri. Era nerăbdător să afle ceva despre tatăl său și despre Amara, totuși nu cuteza să întrebe direct pe nimeni, dându-și seama pe de o parte că toți acești oameni sunt prea plini de suferințele lor și deci fără înțelegere pentru suferința altora, dar mai ales de teama să nu se confirme presimțirile ce-l zbuciumau cu atât mai dureros, cu cât se apropia momentul când va trebui să descopere realitatea. Deodată îi răsună în spate un glas foarte cunoscut:

— Coane Grigoriță!... Coane Grigoriță!

— Ei, domnule Buruiană! Și dumneata pe aici? zise tânărul Iuga bucuros de întâlnire. Ce-i pe la noi? Spune, spune repede, că dumneata nu se poate să nu știi!

Cosma Buruiană nu voia să-i mărturisească numaidecât că el a fugit înainte de a se fi întâmplat ceva. Mai plângător ca de obicei, răspunse totuși:

— Păcatele noastre, coane Grigoriță! Pârjol și prăpăd!... Uitați-vă, așa am scăpat, cum mă vedeți! Când vă spuneam eu că țăranii noștri sunt câini, dumneavoastră mă batjocoreați și nu credeați...

Și iată, nicăiri n-au fost mai multe blestemății ca la Amara! Acolo e cuibul revoluției și de acolo au pornit toate!... Ce să vă mai spun, nenorocire mare! Și încă eu tot mulțumesc lui Dumnezeu că miam salvat cel puțin viața și familia, că dacă ascultam pe conu Miron, cine știe ce aș fi pătimit. Dar eu, prudent cum mă știți, nam mai așteptat să izbucnească focul și m-am încărcat cu familia în trăsură și mână, și mână!

— Dar tata a rămas pe loc, ori...? insistă Grigore.

— De, coane Grigoriță, eu, drept să vă spun, acolo l-am lăsat!

zise arendașul cu o ezitare. Că dumnealui, îl știți dumneavoastră...

— Ei, și ce anume s-a întâmplat la noi? urmă tânărul Iuga mai nerăbdător.

— Pe aici se vorbesc multe, coane Grigoriță, reluă Cosma Buruiană mai încurajat. Dar nu poate să știe nimeni adevărul, că de miercuri noaptea s-a întrerupt legătura telefonică și nu se poate comunica deloc cu comuna. Ce vești umblă sunt aduse din gură în gură, încât nu știi ce să alegi. Bine însă nu poate să fie, coane Grigoriță. Și stricăciuni trebuie să fi făcut multe oamenii noștri, că sunt capabili de orice. Așa ieri dimineața mă întâlnii cu judecă torul de la Costești. Ce mi-a povestit, m-am crucit. A venit în tren cu un avocat de la București care a fost cu conița Nadina la Lespezi pentru vânzarea Babaroagei. Poate că-l și cunoașteți? Ei, câte a îndurat bietul om, ți se face părul măciucă. Numai ca prin urechile acului a scăpat de la moarte alergând peste câmpuri de la Gliganu până la Costești unde a ajuns într-un hal fără hal. N-aș fi crezut totuși, dacă azi nu mă întâlneam cu Platamonu, care...

Buruiană povesti cu multe înflorituri pățaniile lui Platamonu, ca astfel să evite a-i spune ce se vorbea prin oraș despre Miron Iuga și Nadina. Ieșiră din gară și o luară pe jos pe bulevard, spre oraș. Din urmă îi ajunse grăbit colonelul Ștefănescu, care căuta pe Grigore, fiindcă-l văzuse în tovărășia noului prefect. Îl și rugă îndată să-i mijlocească o întrevedere cu prefectul, căruia voia să-i ceară un detașament de soldați, dacă se poate și tunuri, ca să-și recucerească averea și să pedepsească pe bandiții care l-au izgonit și l-au prădat. Apoi, după ce își zugrăvi în toate amănuntele suferințele fără margini, spuse lui Grigore, fără nici un înconjur, că pe aici se zvonește că Miron Iuga ar fi fost măcelărit de țărani, adăugând totuși că el nu crede să fie adevărat, fiindcă tâlharii au săvârșit toate blestemățiile, ce-i drept, dar sânge n-au vărsat. La fel umblă vorba că ar fi omorât-o și pe Nadina, după ce în prealabil ar fi fost necinstită de o ceată de netrebnici. Știrile acestea trebuiesc primite cu multă rezervă. Trecând din om în om, toate se deformează și se exagerează.

— Nu e nevoie de exagerări când adevărul adevărat e mai mult decât îngrozitor! urmă colonelul. Parcă trebuie să te omoare, ca să te nefericească? Iacă eu, dacă nu m-aș fi gândit la bietele fete, care rămâneau singure în lume, m-aș fi luat de piept cu bestiile...

Reluă povestea suferințelor sale, întrerupt des de Cosma Buruiană, care încerca să-și istorisească din nou pe ale sale.

Grigore Iuga nu-i mai auzea. Pricepuse suficient chiar din ezitările lui Buruiană. Adaosurile colonelului, prin brutalitatea lor cazonă, mai mult l-au indispus decât l-au impresionat. Din fericire la grădina publică reuși să scape de amândoi. Titu Herdelea numai atunci îndrăzni să-l consoleze fără convingere:

— Poate totuși să nu fie adevărat tot ce...

— E adevărat, dragă prietene, zise Grigore abătut. Am presimțit că are să se întâmple nenorocirea de când am fost deunăzi la Amara. Regret numai că atunci n-am rămas acasă, chiar împotriva voinței tatii. Dacă eram eu, poate n-ar fi ajuns aci lucrurile!

Între timp, Baloleanu sosi la prefectură, unde aștepta alt grup de refugiați de la țară. Boerescu îi prezentă câțiva funcționari și pe urmă, cu harta județului pe birou, îi indică localitățile răzvrătite și-i predă dosarul cu rapoartele despre tulburări, neuitând să-i atragă atenția că până și conacul lui a fost devastat. După mulțumiri și diverse mici amabilități avocățești, Baloleanu se cotorosi de dânsul, înțelegând că își pierde vremea zadarnic. Și nu voia să piardă nici un minut. Avea ambiția să dovedească șefului că a fost bine inspirat când a făcut apel la Baloleanu.

Convocă imediat pe primul-procuror, pe căpitanul de jandarmi și pe comandantul trupelor din regiunea Pitești, precum și pe președintele tribunalului, mai mult, însă, ca un gest de deferență pentru justiție. Până la sosirea lor, studie dosarul cu rapoartele și harta județului.

— Domnilor, în maximum trei zile vreau să avem ordine, liniște și pace în județ! declară dânsul grav și solemn către cei patru șefi de autorități, în cabinetul său.

Le ținu un mic discurs patriotic vibrant și energic. Făcu impresie.

Primul-procuror, Toma Grecescu, slăbuț, spân și placid, se uita cu admirație la figura plină și impozantă a prefectului, care răspândea atâta siguranță. Căpitanul de jandarmi Corbuleanu aproba din cap fiecare cuvânt al noului său șef. Președintele tribunalului Manole Obogeanu, bătrân, zgârcit, îmbrăcat prost, se simțea străin la consfătuirea aceasta, dar având și el o mică proprietate prin apropiere și fiindu-i frică să nu i-o devasteze țăranii, era bucuros să cunoască măsurile de protecție pe care le prepară noul guvern. Numai generalul Dadarlat, obișnuit cu familiarismul lui Boerescu, a încercat să întrerupă de două ori și s-a pomenit admonestat foarte fin, dar categoric.

— Acuma aveți dumneavoastră cuvântul, domnule general, căci eu am terminat! făcu Baloleanu cu un surâs ironic, drept încheiere.

Generalul voise numai să arate că și el a fost păgubit de rebeli.

Acuma mai observă, tușind viguros, că, după părerea lui, trebuie procedat cu ultima energie, altfel focul va cuprinde și părțile unde țăranii încă nu s-au mișcat.

— Tocmai de aceea am fost trimis în acest loc de grea răspundere!

zise prefectul cu gravitate.

După ce află de la Corbuleanu că în satele răzvrătite jandarmii au fost bătuți și alungați pentru că erau puțini și n-au avut voie să facă uz de arme, Baloleanu întrebă pe generalul Dadarlat dacă trupele de sub ordinele lui sunt sigure pentru orice eventualitate.

— Domnule prefect, trupa totdeauna execută ordinele! răspunse generalul cu mândrie.

— Evident, nu m-am îndoit de trupe, zise Baloleanu, puțin încurcat. Nu m-ați înțeles exact. Am vrut să spun dacă soldații, mai ales rezerviștii, sunt siguri? Căci, poate știți, pe-alocuri au fost mici defecțiuni și n-aș dori să avem și noi surprize.

— Nu, nu, domnule prefect, eu garantez pentru oamenii mei!

repetă generalul.

— În orice caz, spre a evita orice eventuale ezitări, vă rog să luați măsuri, domnule general, ca în detașamentele desemnate pentru represiune să nu fie înglobați soldați din regiunea tulburată!

zise prefectul cu mai multă gravitate.

Pe urmă discutară puțin itinerariul expediției de pacificare.

Baloleanu hotărî ca un detașament de o mie de oameni cu șase tunuri să fie mâine, duminică, la ora opt dimineață lângă gara Costești, unde va sosi și dânsul cu reprezentanții parchetului.

— Orice rezistență va fi imediat reprimată cu forța armată, firește, după somațiile legale! sfârși marțial Baloleanu.

— Ce ne facem, domnule prefect, dacă în spatele trupei se ridică din nou satele? zise generalul Dadarlat, care ținea negreșit să dovedească tuturor că are idei și e circumspect, ca orice bun comandant.

— Satele acelea vor fi complet rase cu tunul, domnule general!

făcu prefectul ridicând semeț capul și scoțând înainte burta.

— Așa da, perfect! recunoscu Dadarlat.

Până seara apoi Baloleanu primi pe moșierii sinistrați care se văitau mai vehement și reclamau despăgubiri imediate sau cel puțin ajutoare bănești substanțiale ca să nu moară de foame pe trotuarele orașului. Cei mai mulți cereau trupe speciale, să-i însoțească la moșiile lor și să-i păzească de furia țăranilor, pe când alții doreau neapărat tunuri spre a distruge pe cei care le-au distrus averea. Prefectul le oferi tuturor multe promisiuni bune, scuzându-se că deocamdată nu se poate ocupa de doleanțele lor, prima sa grijă fiind restabilirea ordinii. Îi asigură că vor fi despăgubiți și-i invită să depună cererile respective cu specificarea detailată a stricăciunilor suferite.

De-abia pe la nouă se întâlni cu Grigore Iuga și cu Titu, la restaurant. Deoarece aflase de la Boerescu despre Miron, prefectul îmbrățișă patetic pe tânărul Iuga:

— Nu-ți închipui cât m-ar durea, dacă ar fi adevărat, dragă Grigoriță! Dar să sperăm că providența va fi fost mai îndurătoare!

Mâncă și bău cu mare poftă, uitând că se balonează, sporovăind necontenit și mai ales lăudându-se cu dispozițiile ingenioase ce le-a luat. Găsi un prilej să le explice că mâine îi primește bucuros și pe ei să-l însoțească la Costești, dar mai departe, cu regret, n-ar putea, pentru că intră în exercițiul dureroasei funcțiuni pe teren unde persoanele neoficiale nu pot fi admise.

— Cu toate astea, chiar fără permisiunea ta, eu te voi urma la o distanță oarecare! zise Grigore Iuga ferm. Pentru mine e o datorie, Alexandre!

— Negreșit, nici nu încape discuție! reveni prefectul cu elan.

Să nu crezi că eu nu înțeleg starea ta, iubitule! Am vrut numai să spun că în mod oficial!...

— Dacă oficialitatea n-a fost în stare să oprească nenorocirea, măcar piedici să nu-mi puie! zise Grigore cu imputare.

— Evident, dar evident! făcu Baloleanu împăciuitor și, căutând să schimbe vorba, urmă mai volubil: De altfel, să vezi, am dat ordine foarte severe ca...