5

Duminică dimineața se răspândi vestea în Amara că vine armata. Niște cărăuși din alte sate, mai devale, întorcându-se spre Pitești, au întâlnit pe drum sumedenie de soldați și tunuri, iar un ofițer călare i-ar fi și înjurat de mamă și că „vă arăt eu vouă revoluție“. Alți oameni, sosiți din comunele de sus, povestiră că împrejurul Costeștilor e armată câtă frunză și iarbă, gata să pornească încoace, să aducă înapoi pe boieri, dacă cumva n-o fi și pornit...

Amara începu să clocotească. Întâi știrea, făcând ocolul satului, stârni curiozitatea. Țăranii și-o împărtășeau cu mirare și nedumerire, clătinând din cap și întrebându-se din ochi. Pe urmă, pe măsură ce se convingeau că trebuie să fie adevărată, mirarea se transformă în uimire:

— Dar ei nu știu porunca lui vodă?... Ori nici ei nu vor să asculte poruncile și s-au dat de partea ciocoilor? Și încetul cu încetul satul fu cuprins de indignare și de mânie.

În bătătura cârciumii se strânse repede o mulțime de oameni și femei. Toți vorbeau răstit și pe toate fețele era incrustată o desperare aprigă. Întrebările se ciocneau într-un vârtej:

— De ce mai vine armata?... Să ne omoare pe noi?... Ce le-am făcut noi lor?... Câini suntem ori oameni, de nu ne lasă să trăim?... Nu ne-au asuprit destul boierii? Porneau răspunsuri de ici-colo, mai sfioase la început, apoi îndrăznețe și răcnite:

— Să vie și armata, că noi tot nu ne lăsăm!... Mai bine murim cu toții, ca să scăpăm de toate!... Nu ni-e frică nouă de armată!... Cu furcile o să-i alungăm, dacă vin asupra noastră!... Nu mai răbdăm, fraților!... Puneți mâna pe topoare!...

Femeile țipau mai vârtos ca bărbații. Anghelina lui Nistor Mucenicu, atât de amărâtă și de plângăreață, cu copilașul în brațe, zbiera ca o năucă, cu ochii ieșiți din orbite:

— Mi-au ucis bărbatul în regimentele lor și tot nu le ajunge, mânca-i-ar câinii! Mânca-i-ar toate relele și boalele! Arde-i-ar focul iadului cum mi-au ars mie inima!...

Cârciumarul Busuioc, ieșit în fața prăvăliei, cu o figură satisfăcută, ascultând un răstimp gălăgia, n-avu de lucru și zise în chip de mustrare:

— De, măi oameni, n-ați ascultat pe cine vă învăța să vă astâmpărați ș-acu...

Parcă i-ar fi atins cu un sfârc de bici, țăranii se năpustiră asupra lui cu sete, bucuroși că pot să-și mai răcorească puțin sufletul. Cu chiu, cu vai Busuioc reuși să se refugieze în prăvălie și de acolo în casă. Cârciuma fu invadată. Unii spărgeau și sfărâmau ce se nimerea, alții se repezeau la sticlele cu băuturi.

Iureșul ținu însă numai câteva minute. Afară sosi Petre cu un pâlc de bărbați mai tineri și flăcăi.

— Vine Petrică!... A venit Petrică!... Uite-l pe Petrică! Stați, c-a picat Petrică!

— Da ce-i, oameni buni? întrebă dânsul, văzând vălmășeala în cârciumă. Ce-a mai făcut nea Cristache, de v-ați apucat să-l jecmăniți ca pe-un ciocoi? În vreme ce unii ocărau pe cârciumar, alții se frământau să-i vestească apropierea armatei, care cu spaimă, care cu mânie și toți cu priviri întrebătoare, ca și când de răspunsul lui ar fi atârnat soarta tuturor. Ignat Cercel vorbi mai jalnic:

— Acu ce-i de făcut, Petrică?... Învață-ne tu, să știm cum să ne purtăm fiecare!

Petre scrută cu ochii lui aprinși mulțimea care-l înconjura. Pe fața-i osoasă, mușchii jucau sub pielea oacheșă întinsă și lucitoare.

Și deodată gura i se strâmbă într-un râs larg și plin de dispreț:

— Apoi dacă vi-e frică de armată, de ce n-ați stat mulcom?... Nu trebuia să vă sculați asupra boierilor dac-ați crezut că boierii or sta cu mâinile în buzunar și ne-or lăsa pe noi să le luăm moșiile, ba să-i și cotonogim ici-colo! Pământ de pomană nu se află nicăiri! Ori îl plătești cu bani, ori cu altceva, dar fără plată nu se poate!

— Nu ni-e frică nouă nici de armată, în zadar ne batjocorești! mormăi Ignat cu glasu-i plângăreț. Dar dacă vine, trebuie să știm ce facem!

— Nici n-ar trebui să ne fie frică, urmă Petre, că armata vine numai să ne sperie!

— Așa-i, Petrică! strigă Toader Strâmbu mânios. N-au voie să ridice armele asupra noastră, că și noi am fost soldați și știm!

Iar Nicolae Dragoș, ca fost sergent, adăugă că, chiar dacă ar comanda foc ofițerii, soldații nu vor trage în oameni, ci în vânt, ba s-ar putea să nici nu mai asculte comenzile și să treacă unde sunt frații și părinții lor.

— Bine-ar fi să fie cum ziceți voi! făcu Serafim Mogoș necrezător. Numai că în nădejdea asta să nu ne lăsăm, că peste câteva ceasuri, de nu și mai curând, ne-om pomeni în sat cu companiile și cu jandarmii ș-apoi atunci să vedeți bătăi și schingiuiri!

Recunoscu și Petre că Serafim are dreptate. Soldații nu vor trage în oameni, dar vor aduce înapoi pe jandarmi și pe boieri.

— Nu, nu!... Nu putem răbda să intre peste noi armata! strigă Petre. N-are ce să caute armata în satul nostru!... Nu ne trebuie aici armata!... Să stea la orașe, să păzească pe boieri, că noi ne păzim și singuri!

Strigând, se înflăcăra și se înfuria, ca și când s-ar fi sfădit cu dușmani nevăzuți. Țăranii, împrejur, gâfâind încă de ostenelile din cârciumă, răcneau când și când, ca să-și dovedească puterile și curajul. Cei care nimeriseră la băuturi nu se mai urneau din cârciumă și horeau cu foc un cântec vitejesc, înjurând pe Busuioc sau pe ciocoi.

— Toată lumea, cu mic, cu mare, să iasă în capul satului! porunci Petre, ascuțit și sec, ca la armată.

Trebui să explice de mai multe ori că nimeni să nu vie cu mâna goală, ci fiecare să se înarmeze cu ce poate, măcar cu o furcă de fier.

— Apoi de-acuma ce-o vrea Dumnezeu! murmură Petre, închinându-se.