Capitolul XXXVI.Trei oameni pe acelaşi drum.

Nimeni nu va nega, că o plimbare prin preria acoperită cu iarbă moale şi mătăsoasă e una dintre cele mai mari desfătări de pe lume. Mulţumită prietenului care călăreşte alături de tine, fermecat ca şi tine de frumuseţile şi de măreţia naturii, plimbarea asta îţi va rămâne vie în minte ani şi ani de-a rândul. Destul să ieşi din settlement şi să te abaţi de la drumul cel mare, marcat de urmele a cinci-şase cai, ca să mergi apoi ceasuri, săptămâni, luni, ba poate şi un an întreg, fără să întâlneşti în cale ţipenie de om. Numai cine a umblat de unul singur prin uriaşa prerie a Texasului poate să-şi dea seama cu adevărat de întinderea-i nemărginită. Nici pe ocean nu încerci cu atâta putere simţământul vastităţii.

În largul oceanului, nimic nu trădează calea străbătută. Imensa suprafaţă azurie a apei, cu o cupolă de un azuriu ceva mai deschis răsturnată deasupra, rămâne întotdeauna aceeaşi, încât nu deosebeşti nici o schimbare. Ba de la o vreme începe să ţi se pară că stai nemişcat în centrul acestei uriaşe cupole şi nu poţi cuprinde întreaga măreţie a întinderii de apă… Preria e cu totul altceva. Insuliţele de pădure, dealurile, copacii, lanţurile muntoase, stâncile se perindă într-una, spunându-ţi că biruieşti împărăţia ei cea fără de hotare.

Călătorul, ce străbate preria şi mai cu seamă preria Texasului de sud-vest, se încumetă rareori să admire sălbăticia naturii de unul singur. Pe aici se umblă de obicei în doi, ba chiar în grupuri de câte zece-douăzeci, altminteri, drumul e primejdios. Iată de ce întâlneşti foarte rar pe aici drumeţi singuratici.

În noaptea dramei petrecute în preajma Casei del Corvo, trei călători străbătură pe rând câmpia întinsă spre sud-vest de apa Leonei.

În clipa când Callhown pleca de la hacaleul mustangerului mexican, primul dintre cei trei călători putea fi văzut strecurându-se din settlement. Se îndrepta în direcţia lui Rio de Nueces sau a unuia dintre afluenţii săi.

De prisos să spunem că era călare: în Texas, nimeni nu umblă pe jos, decât doar cei care rămân într-un oraş sau la vreo plantaţie.

Omul avea un cal minunat. Silueta puternică şi pasu-i sprinten arătau că poate face faţă cu uşurinţă unui drum lung. Călăreţul era îmbrăcat aşa cum se obişnuieşte în Texas când porneşti la un drum de zece-douăzeci de mile. Un serapé aruncat pe umeri urma să-l ferească de umezeala nopţii. Cum însă noaptea era uscată şi caldă, omul părea să se fi pregătit într-adevăr de drum lung, mai cu seamă că în direcţia în care înainta nu se află nici un settlement prin apropiere.

În ciuda acestor lucruri, călăreţul nu se grăbea, ca şi cum prea puţin îi păsa când va ajunge la destinaţie. Cufundat în gânduri ori poate în aduceri aminte, părea că nu bagă de seamă nimic din jur. Calul, lăsat în voie, înainta cu pas sigur, încât ai fi zis că străbate un drum cunoscut. Călătorul acesta, pe care nimic nu era în stare să-l tulbure, se depărtă astfel până se pierdu în preria pâcloasă şi abia luminată de lună.

Cam în acelaşi timp în care primul călăreţ pieri în zare, în marginea settlementului se ivi un al doilea călăreţ. Apucă şi el aceeaşi cale. Judecând după îmbrăcăminte, era pregătit deopotrivă de drum lung. Purta o pelerină largă, de culoare închisă, strânsă la piept şi căzând în cute largi la spate.

Spre deosebire de primul călăreţ, cestălalt era vădit că se grăbeşte să ajungă undeva. Mereu îşi îmboldea calul cu cravaşa şi cu pintenii. Ba ai fi zis că vrea să ajungă din urmă pe cineva – poate chiar pe călăreţul care trecuse cu puţin înainte. Din vreme în vreme, se ridica în scări şi scruta depărtarea. Curând pieri în zare, exact în locul unde pierise şi cel dintâi călăreţ. Aşa cel puţin ai fi crezut, dacă ai fi stat să-i urmăreşti din fort sau din settlement.

Printr-o ciudată întâmplare – dacă într-adevăr era numai o întâmplare – în clipa când cel de al doilea călăreţ fu înghiţit de pâcla depărtării, în marginea settlementului se ivi un altul – al treilea. Apucă în aceeaşi direcţie ca şi primii doi, îmbrăcat şi el ca pentru drum lung, cu o bogată pelerină roşie aruncată pe umeri. De sub poalele pelerinei ieşea la iveală o puşcă cu ţeava scurtă, atârnată la oblâncul şeii.

Ca şi primul călăreţ, nu se grăbea de loc, mergea încet, atât de încet, încât oricine ar fi putut să-l întreacă. Arăta însă o mare nelinişte şi în privinţa asta semăna cu călăreţul dinaintea lui. Numai că în purtarea lor se făcea simţită şi o mare deosebire. Dacă cel de al doilea călăreţ îşi tot zorea calul, ca şi cum ar fi vrut să ajungă pe cineva, cel de al treilea întorcea mereu capul, ca pentru a se încredinţa dacă nu-i urmărit. Uneori se răsucea pe jumătate în şa, alteori întorcea calul în loc, cercetând urmele după care se călăuzea.

Curând se pierdu şi el în depărtare, fără să ajungă din urmă pe cineva şi fără să fie, la rândul său, ajuns din urmă.

Distanţa dintre cei trei călăreţi se păstra aproape egală – tustrei mergeau fără să se vadă unul pe altul. Şi nimeni nu i-ar fi putut zări pe toţi trei dintr-o dată, afară doar de vreo bufniţă cocoţată în vârful unui copac înalt, sau de vreo păpăludă ridicată în văzduh la vânătoare de fluturi de noapte.

După vreun ceas, cam la vreo zece mile de fortul Indge, poziţia celor trei călăreţi, unul faţă de altul, se schimbase mult.

Primul abia ajunsese în capul unei poteci lungi care tăia ca o alee un desiş întins cât vedeai cu ochii în dreapta şi, în stânga. Poteca semăna cu o trecătoare, mărginită de verdele viu al copacilor, ca o apă mărginită de maluri. Lumina lunii desprindea poteca numai pe jumătate din întuneric. Ceva mai încolo cărarea făcea o cotitură neaşteptată, intrând în umbra deasă a copacilor.

În capul potecii, primul dintre cei trei călăreţi opri calul în loc şi rămase aşa, scrutând întunericul. Toată atenţia sa era îndreptată înainte. Nu întoarse o dată capul. După câtva timp, încredinţat pesemne că nimic nu-l împiedică să-şi continue drumul, porni mai departe.

În clipa aceea fu zărit de către cel de-al doilea călăreţ care venea pe acelaşi drum şi se afla acum la vreo jumătate de milă în urmă.

Zărindu-l, omul în mantia neagră scoase un strigăt uşor. Îndemnă calul cu pintenii şi apucă şi el pe potecă. Primul călăreţ avusese însă timp să dispară în umbra deasă de la cotul potecii.

Al doilea călăreţ îl urmă îndată.

Cel de al treilea se ivi şi el în capătul potecii, dar după un timp mai îndelungat decât cel de al doilea. El nu se avântă pe potecă, aşa ca primii doi, ci se abătu într-o parte, pierzându-se printre tufe. Descălecă şi legă calul de un copac, apoi străbătu desişul şi ieşi pe potecă.

Ca şi mai înainte, se uita mereu îndărăt, ca şi cum l-ar fi interesat mai mult cele ce se petreceau în spatele lui, decât în faţă. Curând se apropie de cotul potecii cufundată în umbră şi se pierdu în întuneric, ca şi ceilalţi doi.

Concertul gălăgios al nopţii, întrerupt în două rânduri de tropotul potcoavelor şi apoi de zgomot de paşi omeneşti, continua să răsune în noapte, în mijlocul hăţişurilor.

Deodată bufni o împuşcătură.

Urletul coiotului, mieunatul sălbăticiunilor, răgetul jaguarului – totul amuţi într-o clipită.

Nu se auzi nici geamăt de om rănit, nici urlet de fiară răpusă. Jaguarul se porni iarăşi să-i sperie pe locuitorii pădurii cu răgetu-i răguşit. Prietenii şi duşmanii lui – păsări, animale, insecte, reptile – fără să ia în seamă răgetul acesta spăimântător, îşi începură din nou larma lor asurzitoare.