CAPITOLUL XCIII.CADAVRUL DECAPITAT

Judecătorul nu avu încotro şi întrerupse şedinţa, se scurse aşa un ceas încheiat.

În acest timp, judecătorul fumă două ţigări de foi şi goli cam multicele păhăruţe cu coniac. Cei prezenţi se căzneau să pătrundă misterul şi aşteptau nerăbdători întoarcerea urmăritorilor. Nădăjduiau să-l vadă pe călăreţul fără cap, convinşi că asta va lămuri atât strania întâmplare cât şi crima.

Privirile cătau cu încordare în largul preriei. Toată lumea stătea în aşteptare: când oare se vor ivi cei doi călăreţi care continuau urmărirea? Sperau să se întoarcă împreună cu călăreţul fără cap.

Se scurse un ceas fără să apară nimeni în zare.

Oare să mai amâne judecata? Acuzatorul insista pentru reluarea dezbaterilor, în vreme ce avocatul apărării se lupta să obţină contrariul. Apărarea cerea să se amâne audierea martorilor până a doua zi, pe motiv că Zeb Stump e un martor deosebit de important.

Glasuri din mulţime cereau continuarea procesului. La stăruinţa câtorva indivizi plătiţi anume, se hotărî reluarea dezbaterilor. În fond, martorul mai avea încă timp să sosească. În caz contrar se va amâna doar sfârşitul dezbaterilor.

Juraţii susţinură propunerea judecătorului. Mulţimea nu avea nimic împotrivă. Acuzatul se înfăţişă din nou în faţa instanţei, continuându-şi mărturia, întreruptă în chip atât de neaşteptat.

— Voiai să ne spui ce-ai văzut – se adresă apărătorul către Maurice Gérald. Vorbeşte.

— Am văzut un om întins în iarbă.

— Dormea?

— Dormea somnul de veci.

— Era mort?

— Mai mult decât atât, dacă e cu putinţă aşa ceva. Aplecându-mă asupra lui, am văzut că are capul retezat.

— Capul retezat?

— Întocmai. Nu mi-am dat seama în prima clipă. Zăcea cu faţa la pământ şi capul se afla în poziţia cea mai firească. Purta şi pălărie. Voiam să cred că doarme, dar ceva îmi dădea de bănuit. Mâinile şi picioarele erau întinse fără viaţă. În plus, se desluşeau nişte pete întunecate în iarbă: la lumina slabă a zorilor n-am ghicit ce erau, dar am simţit miros de sânge. Am fost convins atunci că am înaintea mea un cadavru. Am observat o tăietură adâncă în jurul gâtului, îngroşată de sânge închegat. O cercetare mai atentă mi-a spulberat orice îndoieli, într-adevăr, capul era retezat.

Lumea încremeni de groază.

— Ai recunoscut victima?

— Din nefericire, da.

— Ai recunoscut-o fără să-i priveşti faţa?

— N-aveam de ce să-i privesc faţa: îmbrăcămintea mă lămurea destul de limpede.

— Ce îmbrăcăminte?

— Serapéul vărgat şi sombreroul. Erau ale mele. Dacă nu le-am fi schimbat chiar în noaptea aceea, aş fi crezut că eu zac acolo. Dar l-am recunoscut pe Henry Pointdexter.

Se auzi un geamăt sfâşietor. Un murmur înfrigurat străbătu mulţimea.

— Continuă, sir – rosti apărătorul. Ce-ai mai descoperit?

— Am atins cadavrul. Era rece şi ţeapăn. Am înţeles că moartea a survenit de câteva ceasuri. Sângele se închegase şi părea negru în lumina slabă a dimineţii. Capul retezat mă putea face să greşesc în ce priveşte cauza morţii. Dar în urechi îmi mai stăruia încă împuşcătura de peste noapte. Mi-am zis că undeva, pe corp, trebuie să existe o urmă de glonţ. Nu m-am înşelat. Am întors cadavrul şi am descoperit o gaură mică în serapé. Ţesătura era îmbibată de sânge în jurul ei. Am dat serapéul la o parte, am descheiat cămaşa la piept şi am descoperit o pată vineţiu-roşiatică în dreptul inimii. Acolo nimerise glonţul. Dar pe spinare nu se vedea nimic. Pesemne că glonţul a rămas în trupul victimei.

— Crezi că acest singur glonţ a provocat moartea, sau că moartea a survenit după retezarea capului?

— Glonţul a fost mortal, nu mă îndoiesc. Dacă moartea n-a fost fulgerătoare, a survenit în câteva minute sau chiar în câteva secunde.

— Ai spus că victimei i s-a retezat capul. Era despărţit cu totul de trup?

— Da, numai că stătea lipit de gât. Lăsa impresia că nici nu s-a clintit după ce a fost retezat.

— Ce armă crezi că s-a folosit?

— Tăietura a fost făcută cu o secure sau cu un cuţit de vânătoare.

— Ai bănuit pe cineva?

— Eram atât de uluit, încât nu mă puteam gândi la nimic. După ce m-am mai liniştit, m-am gândit că poate să fie mâna comancilor la mijloc. Dar pălăria rămăsese pe cap şi capul nu fusese scalpat.

— Deci nu crezi că indienii au comis crima?

— Nu, nicidecum.

— Ai bănuit pe altcineva?

— Nu eram în stare să mă gândesc la nimic. Nu auzisem niciodată ca Henry Pointdexter să aibă duşmani. Mai târziu am început să am bănuieli, pe care le am şi astăzi.

— Vrei să ne împărtăşeşti aceste bănuieli?

— Protestez împotriva întrebării! Interveni acuzatorul. Nu ne interesează bănuielile acuzatului. E prea. Destul că-i ascultăm şi această povestire „veridică”.

— Acuzatul să-şi continue depoziţia – hotărî judecătorul, aprinzându-şi altă ţigară de foi.

— Povesteşte ce-ai făcut. Ce-ai făcut după ce ai descoperit toate acestea?

— Eram zguduit şi la început nu ştiam nici eu ce să fac. Aveam convingerea că tânărul Pointdexter a fost ucis de împuşcătura auzită de mine peste noapte. Dar cine a tras? Fireşte, nu indienii, n-aveam nici o îndoială.

M-am gândit la bandiţi, dar nici ipoteza asta nu putea să rămână în picioare. Serapéul lucrat de indienii Navaho preţuieşte o sută de dolari şi bandiţii l-ar fi luat. Victima nici n-a fost prădată. Până şi ceasul de aur i-a rămas în buzunar. Era limpede că e o răzbunare la mijloc. Am încercat să-mi amintesc dacă n-am auzit de vreo ceartă de-a tânărului Pointdexter. Nu-mi venea nimic în minte. Şi apoi, de ce-a fost nevoie să i se reteze capul? Asta m-a mirat şi m-a îngrozit cel mai mult.

Nefiind în stare să descurc iţele acestei crime, pe cât de înspăimântătoare, pe atât de misterioase, m-am gândit la cadavru. Nu avea rost să rămân lângă el. Să-l îngrop acolo, mi se părea ceva neîngăduit. M-am hotărât să mă întorc în fort şi să cer ajutor să-l duc la Casa del Corvo. Dar, dacă l-aş fi lăsat în pădure, coioţii l-ar fi descoperit şi l-ar fi sfâşiat până la înapoierea mea. Oricât era de ciopârţit, nu puteam accepta să-l las pradă sălbăticiunilor. M-am gândit la cei apropiaţi lui, pentru care această durere era şi aşa cumplită.