CAPITOLUL XCIV.MISTERUL SE DEZVĂLUIE

Acuzatul tăcu. Nimeni nu se încumeta să-l zorească să continue ori să-i pună vreo întrebare. Simţeau cu toţii că a sosit clipa dezvăluirii misterului.

Judecătorul, juraţii, mulţimea, toţi erau numai urechi. Ascultau cu răsuflarea tăiată, cu ochii aţintiţi asupra mustangerului.

Glasul lui Maurice Gérald răsună din nou în liniştea aceea desăvârşită:

— După aceea m-am gândit să acopăr umerii cadavrului cu serapéul şi cu mantaua mea. Speram să-l feresc astfel de fiare până la înapoierea mea. Îmi şi scosesem mantaua când mi-a venit un gând mai înţelept: în loc să mă întorc singur în fort, să iau cu mine şi cadavrul tânărului Pointdexter. Am adus calul aproape şi tocmai mă pregăteam să salt cadavrul în şa, când am văzut în preajmă calul lui Henry Pointdexter. Calul păştea liniştit, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Frâul se târa pe jos, aşa că nu mi-a fost greu să-l prind. Mai greu era să-l fac să stea liniştit, mai ales după ce l-am dus lângă cadavrul stăpânului său.

Am izbutit să salt cadavrul în şa, dar mi-a fost cu neputinţă să-l fac să-şi păstreze echilibrul; cum era ţeapăn, luneca mereu. După câteva încercări neizbutite, mi-am dat seama că n-am s-o scot la capăt.

Atunci mi-a trecut altceva prin minte. Citisem undeva că în stepele Americii de Sud, indienii transportă corpul neînsufleţit al unui tovarăş de-al lor aşezându-l pe cal şi legându-l de şa. De ce să nu fac şi eu la fel cu Henry Pointdexter?

Am încercat întâi să-l aşez pe calul lui, dar şaua nu era destul de adâncă. Din nou dădeam greş. Nu-mi mai rămânea decât să schimb caii. Ştiam că mustangul meu n-are să se împotrivească; în plus, şaua mea mexicană era adâncă şi cum nu se poate mai potrivită.

Am reuşit să aşez cadavrul în şa şi să-i vâr picioarele în scări. După aceea am tăiat un capăt din lassou şi l-am legat zdravăn de şa. Acum nu putea să mai cadă.

Rămânea capul. L-am ridicat de jos şi am încercat să-i scot pălăria. Era cu neputinţă: capul se umflase şi sombreroul stătea pe el gata să plesnească. Văzând asta, am trecut o sfoară prin catarama sombreroului şi am atârnat capul la oblânc. Acum eram gata.

Am încălecat îndată pe calul lui Henry Pointdexter şi am pornit-o spre settlement. Murgul mă urmă supus.

N-au trecut însă nici cinci minute şi m-am pomenit deodată azvârlit din şa. În cădere mi-am pierdut cunoştinţa. Dacă n-ar fi fost această întâmplare, n-aş sta acum înaintea tribunalului ca acuzat.

— Azvârlit din şa?! Exclamă judecătorul. Cum? De ce?

— A fost o întâmplare, mai precis, neatenţia mea e de vină. Eram pe un cal străin şi nu ţineam frâul, fiind obişnuit să-mi conduc calul numai cu vorba şi genunchii. Abia am făcut câţiva paşi şi calul, întorcând capul, s-a speriat, s-a aruncat într-o parte şi a zvâcnit înainte într-o goană turbată: îl văzuse pe straniul călăreţ. Am încercat să apuc frâul, dar nu era uşor: calul alerga mâncând pământul, frâul alunecase şi nu puteam să-l ajung.

Atunci m-am căznit să apuc cureluşa zăbalei, fără să iau seama încotro mă duce calul. O creangă m-a izbit cu putere peste faţă. Am priceput că nu mă mai aflu la loc deschis şi că m-am înfundat în desiş. Mi-am îndreptat toată atenţia asupra crengilor ghimpoase ale salcâmilor, înlăturându-le din cale, fiindcă puteau să mă azvârle din şa. Am izbutit să mă apăr de ele, deşi mâinile mi-erau zgâriate şi însângerate.

Deodată, o creangă groasă mi-a barat drumul. Ţinea de un copac uriaş şi se întindea jos de tot deasupra pământului. Mi-ajungea aproape în dreptul pieptului. Calul, speriat, a dat buzna spre ea. După aceea nu ştiu ce-a mai fost. Dumneavoastră, cred, ştiţi mai bine ca mine. Am rămas întins la pământ, acolo, sub copac, cu o zdrelitură la frunte şi o umflătură la genunchi.

Abia după vreo două ceasuri, când mi-am venit în fire, mi-am dat seama de starea în care mă aflam.

Când mi-am venit în fire, am văzut soarele sus pe cer şi un stol de corbi rotindu-se deasupra mea. Mă chinuia setea. Am hotărât să plec după apă. Am vrut să mă ridic şi mi-am dat seama că nu pot face nici un pas. Abia mă ţineam pe picioare. În acelaşi timp înţelegeam că dacă rămân pe loc înseamnă să mor.

Şi iată, printr-un efort uriaş, am pornit-o la drum. Ghiceam că undeva prin apropiere trebuie să curgă un pârâu. Când târâş, când sprijinindu-mă într-o cârjă ca vai de lume, săgetat la fiece mişcare de o durere care mă seca la inimă, am ajuns la pârâu. Am băut până mi-am potolit setea şi am adormit.

Când m-am trezit, m-am pomenit înconjurat de coioţi. Era limpede ce pândeau. Într-adevăr au început să se apropie şi curând s-au năpustit asupra mea. Din fericire aveam la mine un cuţit de vânătoare şi m-am putut apăra. A urmat o luptă cumplită.

Bineînţeles, aş fi căzut pradă spurcatelor dihănii, fără o întâmplare fericită: Tara, câinele şi prietenul meu credincios, mi-a venit din senin în ajutor. Pesemne rătăcise mult prin pădure căutându-mă. A picat la timp ca să mă scape din ghearele morţii. Câinele a sfâşiat beregata la vreo câţiva coioţi şi ceilalţi au luat-o la sănătoasa.

Istovit, am adormit sau, mai bine zis, am căzut în nesimţire. Când mi-am venit în fire, am putut să judec situaţia şi m-am hotărât să trimit o veste la colibă, folosind câinele drept poştaş. Am aşternut cu mare caznă câteva cuvinte pe o carte de vizită.

Deşi servitorul meu nu ştie să citească, eram convins că-şi va da seama de la cine e vestea, mai ales după cartea de vizită. S-ar fi dus la cineva să-l lămurească, mai ales că acele câteva cuvinte erau scrise cu sânge.

Am înfăşurat cartea de vizită într-o bucăţică de piele tăiată din căptuşeala pălăriei şi am prins-o de zgarda câinelui. Rămânea lucrul cel mai greu de făcut: să o conving pe Tara să plece şi să mă lase acolo. Până la urmă am izbutit. Scrisoarea mea a ajuns la destinaţie, lucru despre care, ce-i drept, abia ieri am aflat.

După plecarea câinelui, un jaguar – cea mai cumplită fiară de pradă de pe meleagurile noastre – s-a furişat spre mine. Cum s-a sfârşit această groaznică întâlnire nu ştiu – m-a doborât febră şi mi-am pierdut cunoştinţa. Despre asta să vă povestească Zeb Stump, salvatorul meu. Sper să se întoarcă la timp să-şi facă depoziţia.

Întâmplarea a rămas o taină de nedezlegat pentru mine.

Nu-mi aduc aminte de nimic. Am avut nişte coşmaruri istovitoare şi câteva visuri de fericire. Abia ieri mi-am recăpătat puterile şi limpezimea judecăţii. M-am trezit între zidurile închisorii şi învinuit de crimă.

Mai mult nu am ce să spun.

Mărturia simplă şi sinceră a acuzatului făcu o profundă impresie asupra celor de faţă. Majoritatea nici nu se mai îndoia de nevinovăţia mustangerului. Dar tot ce spusese el nu erau decât vorbe. Ca să fie scos de sub orice învinuire, era nevoie de martori. Unde era martorul de care depindeau atâtea lucruri? Unde era Zeb Stump?

Ochii se aţintiră întrebător spre zare, încotro albastrul de safir al cerului se contopea cu verdele de smarald al preriei.