Capitolul V. Coliba vânătorului de mustangi

Pe întinderea vălurită a preriei, străbătută de Rio de Nueces, care-şi adună apele din sute de pâraie şi pârâiaşe, stau risipite, asemenea unor insuliţe, crânguri de stejari şi de aluni.

O pădure verde şi deasă însoţeşte malul râului, dar prin preajmă afli mai adesea hăţişuri, unde, alături de salcâmi, cresc cactuşi, aloes sălbatici, balsamul de Copay, iucca6 lemnoasă şi parfumata gardenie cu florile ei albe ca de ceară. Fuchiera7 cea zveltă, cu floarea-i purpurie ca un drapel, se înalţă mult deasupra tufişurilor din jur.

Un botanist sau un pătimaş al naturii sălbatice găseşte aici o sumedenie de lucruri interesante. În schimb, pe un agricultor locurile nu l-ar atrage câtuşi de puţin: el ştie prea bine că toate aceste minunate plante îşi trag seva dintr-un pământ sărac.

Există însă şi locuri cu pământ roditor, unde cresc aluni, ulmi, stejari de mai multe soiuri, iar ici-colo, plopi şi chiparoşi.

Omul civilizat nu pătrunsese încă în aceste ţinuturi singuratice şi doar comancii8 rătăceau pe potecile întortocheate ale pădurilor.

Nicăieri în întreg Texasul nu poţi întâlni atâţia cerbi şi antilope sperioase. Pe aici îţi răsar la tot pasul în faţă.

Păsări minunate însufleţesc priveliştea. Pasărea Kelli îşi ia zborul spre înaltul cerului, vâslind fără grabă din aripi, acvila regală pluteşte maiestuos în văzduh; curcanul sălbatic, cu silueta lui uriaşă, stă în marginea crângului de aluni, perpelindu-şi la soare pieptul cu pene strălucitoare; printre ramurile arţarului se zăreşte coada lungă ca o foarfecă a păsării-croitorese, cunoscută printre vânătorii din partea locului sub numele de pasărea-paradisului.

Fluturi nemaipomenit de frumoşi colindă prin văzduh cu aripile larg desfăcute ori poposesc pe câte o floare, contopindu-se cu forma şi culorile ei. Uriaşe albine de catifea zumzăie prin tufişurile în floare, luptându-se pentru sucul dulce cu colibriul, faţă de care aproape că nu se lasă mai prejos ca mărime.

Dar luaţi aminte: în mijlocul acestei naturi minunate sălăşluiesc duşmanii cei mai cruzi ai omului. Nicăieri în întreaga Americă de Nord nu atinge şarpele cu clopoţei dimensiunile de aici; îl întâlneşti prin aceleaşi locuri unde trăieşte şarpele veninos cunoscut sub denumirea indiană de „mocassin”. Tarantulele, scorpionii şi miriapodele veninoase ameninţă viaţa omului la fiece pas.

Pe malurile împădurite rătăcesc ocelotul-pătat9, puma şi jaguarul – tigrul acestor locuri, cam până pe aici răspândit spre nord.

Prin marginea hăţişurilor se arată lupul texan, slab, singuratic şi posac, în vreme ce fricosul coiot, o rubedenie de-a lui, se aţine numai la şes, la loc deschis, întovărăşindu-se în haite.

Tot aici, în prerie, pe păşunile-i grase, trăieşte cel mai nobil şi mai minunat dintre toate animalele, cel mai inteligent dintre toţi prietenii patrupezi ai omului – calul. Trăieşte sălbatic şi liber, neîntinat de toanele acestuia. El nu cunoaşte zăbala, nici şaua.

Numai că şi pe aceste depărtate meleaguri se întâmplă uneori să-şi piardă libertatea. Aşa, bunăoară, aici a fost prins şi îmblânzit un minunat cal sălbatic – un mustang rotat, care s-a nimerit să cadă chiar în mâinile lui Maurice-Mustangerul, faimosul vânător de cai.

Pe malul râului Alamo, unul din afluenţii lui Rio de Nueces, se afla o aşezare modestă şi pitorească, aşa cum se întâlnesc adesea în Texas.

Era o colibă ridicată din tulpini de iucca lemnoasă, despicate în două şi înfipte în pământ, având învelişul din frunzele în formă de lance ale aceleiaşi plante. Împotriva obiceiului din Texas, spaţiile dintre tulpini nu erau împlinite eu lut. Piei de cal, prinse în spini de agava mexicană, în loc de cuie, căptuşeau pereţii pe dinăuntru. Vegetaţia bogată de pe malurile abrupte ale râului oferise tot ce trebuia pentru ridicarea colibei. Aici creşteau hăţişuri de iucca, agave şi alte plante fără rod. În schimb, în apropiere râdea o vale verde, cu o minunată pădure de duzi, aluni şi stejari.

Văi cu păşuni grase tăiau pădurea spre malul râului. Pe fundul uneia dintre ele, înconjurată de verdeaţa de smarald a ierburilor, se afla coliba înfăţişată mai sus.

Ascunsă de frunzişul copacilor, coliba putea fi văzută numai dinspre râu şi numai din faţă. Simplitatea construcţiei, ca şi culorile-i şterse o făceau aproape neobservată.

Nu era mai mare decât cortul unui negustor de mărunţişuri şi uşa era singura ei deschizătură, asta dacă nu punem la socoteală coşul vetrei micuţe de lângă unul dintre pereţi. Uşa se înfăţişa pe cât de simplă pe atât de originală: o ramă de lemn, pe care stătea întinsă o piele de cal, prinsă în laţuri din aceeaşi piele.

În spatele colibei se vedea un şopron acoperit cu frunze de iucca şi cu o mică îngrăditură din prăjini lungi, închingate la capete de trunchiurile copacilor din apropiere.

Tot cu prăjini era împrejmuit un loc de vreo sută de metri pătraţi, aflat între colibă şi peretele văii: ţarcul pentru caii sălbatici.

În ţarc stăteau închişi vreo zece cai, poate şi mai mulţi. Ochii lor sălbatici şi speriaţi, ca şi mişcările lor smucite spuneau lămurit că sunt prinşi de curând şi că nu îndură lesne silnicia.

Coliba nu era lipsită de confort. Piei moi şi strălucitoare, de cele mai felurite culori – negre, murgi, bălţate sau albe ca zăpada – stăteau aşternute peste tot.

Mobila era cât se poate de primitivă: un pat pe două capre, cu o piele de cal întinsă deasupra, două scaune grosolane şi o masă la fel de grosolană, din lătunoaie de iucca. Atâta tot. Într-un colţ se vedea ceva care aducea cu un al doilea pat.

Un raft cu cărţi, un toc, cerneală şi hârtie de scris, iar pe masă – un ziar. Toate acestea păreau neaşteptate în această colibă umilă.

Vreo câteva lucruri aminteau însă clar de civilizaţie: o minunată ladă de piele, o puşcă cu două ţevi, un pahar de argint filigranat, un corn de vânătoare şi un harapnic. Pe podea stăteau aruncate nişte mărunţişuri gospodăreşti, cele mai multe din tablă; într-un ungher se vedea o damigeană pântecoasă, într-o împletitură de răchită, plină pesemne cu o băutură ceva mai acătării decât apa râului Alamo.

În rest, nu observai nimic deosebit. O şa mexicană cu oblâncul înalt, un frâu cu zăbală împletit din păr de cal, hăţuri din aceeaşi împletitură, două-trei serapéuri, câţiva colaci de funie – tot lucruri care se potriveau pe deplin cu interiorul colibei. Iată cum arăta culcuşul lui Maurice-Mustangerul.

În mijlocul colibei, pe unul din cele două scaune, şedea cineva – după toate aparenţele un servitor. Era un grăsan cu o chică roşcată şi cu faţa deopotrivă de aprinsă, în nişte pantaloni bufanţi de catifea reiată şi cu jambiere la fel. Haina lui de catifea, cândva de un verde-închis, dar acum tare decolorată, încât devenise aproape cafenie, avea o mulţime de buzunare de toate mărimile. Purta o pălărie cu borurile aduse în sus, pusă puţin pe o sprinceană, o cămaşă de pânză grosolană, cu un fular roşu de stambă legat neglijent peste guler, ghete irlandeze în picioare. De altfel, nu numai îmbrăcămintea, dar întreaga înfăţişare, gesturile trădau în omul acesta un irlandez.

Şi dacă auzeai şi vorba grăsunului, ţi se risipea orice îndoială în privinţa obârşiei sale.

Vorba asta poţi să o auzi doar în Irlanda, în comitatul Galway. Omul nostru turuia într-una, deşi părea să fie singur în colibă. Dar nu era singur. Tolănit pe o piele de cal, în faţa focului mocnind, cu botul aproape vârât în spuză, pirotea un câine voinic, din aceia folosiţi la vânătoarea de cerbi. Şi ai fi zis că pricepe totul.

— Ce-i, Tara, comoara mea! Exclamă omul în pantaloni de catifea. Ţi-e dor de Ballibalah, ai? Mda, n-ar fi rău, acolo te-ai mai îndopa şi tu niţel. Că uite, ai ajuns de ţi se numără coastele. Ce n-aş da să fiu acum acolo, draga mea! Da' cine ştie când s-o întoarce stăpânul să ne ia cu el! Lasă, Tara, nu-i nimic, azi-mâine e musai să se ducă în settlement10, comoara mea! Mi-a făgăduit că ne ia cu el. Să ne mângâiem cu gândul ăsta până atunci. La dracu! N-am mai călcat în fort de-aproape trei luni! Poate că printre soldaţii sosiţi de curând dau peste vreunul din vechii mei prieteni. Ei şi atunci s-a zis, se lasă cu băutură, nu glumă! Este, Tara?

În loc de răspuns, câinele ridică botul şi pufni zgomotos pe nări.

— Nici acuma nu m-aş da eu în lături să-mi ud niţel gâtlejul – urmă roşcovanul, aruncând o privire lacomă spre damigeană. Numai că dumneaei e aproape goală şi tânărul nostru stăpân ar putea să bage de seamă. Şi pe urmă, nici nu se cade să bei fără să ceri voie, nu-i aşa, Tara?

Câinele ridică botul şi pufni din nou.

Roşcovanul se săltă de pe scaun şi se duse spre colţul unde era damigeana. Rămase câteva clipe cu faţa spre uşă, ascultând, apoi, ridică ispita cu împletitura de răchită, scoase dopul şi adulmecă plin de încântare.

Asta însă nu-l mulţumi pentru multă vreme.

— La dracu! Izbucni el, aruncând din nou ochii spre uşă. Cum să te ţii tare când simţi cum îţi gâdilă nările whisky-ul ăsta straşnic! Fie ce-o fi, barem o picătură, cât să-mi ud vârful limbii!

Duse damigeana la gură şi gâlgâi o duşcă bună. Plescăind mulţumit din buze, îndesă dopul, puse damigeana la locul ei, apoi se aşeză din nou pe scaun.

— Eh, Tara, hoţoaică bătrână, numai tu m-ai dus în păcat… Lasă, stăpânul n-o să bage de seamă. Şi pe urmă, curând pleacă la fort şi-acolo se aprovizionează el din nou.

Roşcovanul amuţi pentru o vreme. Se gândea oare la fapta săvârşită adineauri? Savura duşca de whisky? Cine ştie? Curând îşi dădu iar drumul la gură:

— Nu mă dumiresc de fel, ce l-o fi tot trăgând pe stăpânul nostru în settlement? Zicea că se duce cum o prinde mustangul rotat. Şi ce i-a venit, mă rog, de ţine să prindă musai calul ăsta? Hm, miros eu ceva, trebuie că e ceva la mijloc. Stăpânul zice c-o să se ţină de mustang până o să-l prindă. Numai de n-ar trebui să rămânem aici tot anul… Ei, care-i acolo? Tara se repezi la uşă, lătrând.

— Phelim! Se auzi un glas de afară. Ei, Phelim!

— E stăpânul! Murmură Phelim, sărind de pe scaun şi alergând la uşă, în urma câinelui.