Capitolul L.Lupta cu coioţii

Umbrele liliachii ale înserării începură să pogoare când, după un drum chinuitor prin hăţişurile ghimpoase, rănitul izbuti să ajungă în sfârşit la pârâu.

După ce-şi potoli setea, se întinse pe iarbă. Durerea din picior se mai potolise. Nu se mai gândea la nimic, se simţea istovit. Corbii zburau spre culcuşurile lor de noapte. O boare răcoroasă legăna frunzişul zimţat al arţarilor. Toropit, tânărul greu încercat se cufundă într-un somn adânc. Nu dormi mult. Se deşteptă din pricina rănilor, care se făceau din nou simţite.

Nu se temea de lupul preriei – o fiară laşă, care se năpusteşte numai asupra leşurilor. Nici nu-i trecea prin minte că moartea îi dă târcoale.

Noaptea i se părea o veşnicie. Abia aştepta zorile. Într-un târziu se arătară zorile, dar asta nu-i aduse nici o bucurie. O dată cu lumina apărură şi corbii, şi umbrele lor sumbre se perindau din nou pe deasupra lui. Începu să-l chinuie foamea. Trebuia să găsească ceva de mâncare. Prin apropiere se afla un desiş de aluni, dar alunele erau prea sus, la vreo şase picioare de pământ. Rănitul se apropie de o tufă, deşi fiecare mişcare îi pricinuia dureri îngrozitoare. Cu ajutorul cârjei dădu jos vreo câteva alune şi le ronţăi la iuţeală.

Ce să facă? Să plece, era cu neputinţă. Durerile îl secau la inimă la cea mai mică mişcare. Nefericitul tânăr aproape nici nu mai spera să primească vreun ajutor. Strigase până răguşise. Zadarnic. În ciuda acestui lucru, din când în când tot mai scotea câte un strigăt slab. Erau licăririle lui de speranţă, în luptă cu deznădejdea. Nu avea de ales. Trebuia să rămână pe loc. De îndată ce se lămuri cum stau lucrurile, se întinse liniştit pe iarbă, hotărât să se înarmeze cu răbdare, atât cât va putea.

Din vreme în vreme, câte un geamăt îi scăpa din piept. Istovit de durere, nici nu mai băga de seamă ce se petrece în jur. Corbii se roteau ca şi mai înainte pe deasupra lui. El însă se obişnuise şi nu se mai sinchisea de ei nici atunci când vreunul se lăsa jos de tot, atingându-i creştetul cu bătaia aripilor.

Dar asta ce-o fi? Auzea nişte zgomote noi…

Un lipăit mărunt de picioare îi ajunse la ureche dinspre malul nisipos al pârâului. Un lipăit însoţit de o răsuflare sacadată. Rănitul se uită să vadă ce se petrece. „A, coioţii!” gândi el, zărind o haită întreagă de lupi care se foiau încoace şi încolo pe mal.

Până acum nu-l cuprinsese spaima: aceste fiare pline de laşitate, nu-i stârneau decât scârbă.

De obicei, ele nu atacă omul, dar e destul să-l simtă slab şi lipsit de apărare, că se obrăznicesc îndată. Rănitul era zdrelit de ghimpii cactuşilor şi sângera abundent. Mirosul de sânge aţâţă coioţii. Rănitul nu se mai îndoia: puseseră ochii pe el. Nu avea altă armă decât cuţitul de vânătoare, care, din fericire, îi rămăsese la cingătoare. Puşca şi revolverul rămăseseră în coburii şeii. Scoase cuţitul, se propti în genunchiul drept şi se pregăti să se apere. O clipă de şovăială şi ar fi fost pierdut. Lacomi şi scoşi din minţi de mirosul sângelui, coioţii se năpustiră asupra pradei. Şase dintre ei îşi înfipseră colţii în mâinile, picioarele şi trupul rănitului.

Încordându-şi toate puterile, lovind în dreapta şi-n stângă cu cuţitul de vânătoare, tânărul izbuti să-i alunge. Unul sau doi dintre coioţi se depărtară cu urlete sălbatice. Lupta deveni disperată. Câteva fiare căzură ucise. Dar soarta lor nu oprea haita. Alţii se năpusteau şi mai înverşunaţi asupra prăzii. Sfârşitul tânărului părea aproape. Coioţii se îmbulzeau lacomi de-a valma. Rănitul izbea cu cuţitul, dar braţele i se muiau din ce în ce şi loviturile şi-atingeau tot mai rar ţinta. Cu fiece clipă, puterile îl părăseau. Stătea faţă în faţă cu moartea.

În aceste clipe de disperare, scoase un nou strigăt. Ciudat: nu era un strigăt de deznădejde, ci de bucurie, totul se potoli pentru un timp. Apoi se auzi un tropot de cal, însoţit de lătratul răsunător al unui câine. Rănitul continua să strige după ajutor. Calul părea foarte aproape şi călăreţul nu se putea să nu-i audă strigătele. Dar nu veni nici un răspuns. Călăreţul trecu mai departe. Tropotul calului era din ce în ce mai slab. Nefericitul tânăr căzu din nou în ghearele deznădejdii.

În acelaşi timp, prinzând curaj, fiarele se întoarseră asupra prăzii. Din nou se încinse lupta. Sleit de puteri, tânărul se credea pierdut şi se apăra în neştire.

Deodată, coioţii îi dădură pace: de astă dată se ivise un apărător. Călăreţul trecuse mai departe, dar iată că-i sărea câinele în ajutor. Un câine uriaş. Se aruncă în salturi prin hăţişuri şi se îndreptă ca o săgeată spre locul luptei, lătrând cu putere.

— Prietene! Ce fericire! Prietene!

Câinele ieşi în marginea desişului şi se repezi asupra coioţilor. Fiarele îşi lăsară prada şi dădură speriate înapoi. Dintr-un salt, câinele înşfacă un lup, îl scutură ca pe un şobolan şi, după o clipă, îl azvârli la pământ cu beregata sfârtecată. Un altul avu aceeaşi soartă. Nici nu mai fu nevoie să răpună un al treilea: speriaţi de moarte, ceilalţi o tuliră cu coada între picioare, schelălăind şi se afundară în hăţişuri.

Tânărul, istovit, nu mai vedea nimic în jur. Întinse mâna şi, cu un zâmbet, mângâie câinele – salvatorul lui. Apoi îngăimă ceva şi îşi pierdu cunoştinţa.

Nu după mult timp îşi veni în fire. Se ridică într-un cot şi se uită întrebător în jur. Te treceau fiorii privind locul luptei. Dacă nu şi-ar fi pierdut cunoştinţa, tânărul ar fi avut sub ochi ceva şi mai îngrozitor.

În timpul cât zăcuse fără să ştie de el, apăru în poiană călăreţul fără cap. Calul coborî spre pârâu, să-şi astâmpere setea, apoi urcă malul abrupt, trecu în goană prin poiană şi dispăru în desiş. Câinele se aruncă din nou în urma călăreţului, dar curând se întoarse şi se culcă alături de rănit.

În clipa aceea, tânărul deschise ochii. Mângâie câinele, se lăsă pe spate, îşi trase poala pelerinei peste cap, ca să se apere de soarele dogorâtor şi adormi. Câinele, care stătea lungit la picioare, pirotea şi el. Din când în când se trezea şi asculta încordat ori ridica botul şi mârâia furios, alungând corbii atunci când se lăsau prea jos.

Tânărul aiura. De pe buzele lui arse de febră se desprindeau cuvinte ciudate. Ba erau pătimaşe chemări de dragoste, ba vorbe fără şir despre un omor.