CAPITOLUL LX.DENUNŢUL

Sub soarele care scânteia orbitor în unda râului Alamo, Isidora îşi urma calea, pradă gândurilor negre. Dorul de răzbunare îi sfâşia sufletul.

Şi tocmai asta o scăpă din ghearele deznădejdii.

Se opri în marginea unui povârniş abrupt, umbrit de chiparoşi uriaşi. Umbra lor posomorâtă îi alina durerea mai mult decât soarele strălucitor.

„Trebuia s-o ucid acolo, pe loc, N-ar fi bine să mă întorc şi să o provoc, să ne înfruntăm pe viaţă şi pe moarte? Şi dacă o ucid, ce câştig? Doar n-am să-i pot întoarce inima spre mine. I-am pierdut dragostea pentru totdeauna! Singur chipul ei trăieşte în inima lui. Mie nu mi-a mai rămas nici o scânteie de speranţă. Nu, el trebuie să moară! Din pricina lui sunt nefericită! Şi dacă-l ucid pe el, ce-o să devină viaţa mea? Un chin de nesuportat! Dar azi, acum… Asta nu-i chin? Nu, nu pot să mai rabd. Numai răzbunarea o să-mi aducă liniştea. Nu numai ea, ci şi el, amândoi trebuie să moară… Nu acum, abia în clipa când va putea să-şi dea seama de mâna cui a murit! Da, să simtă toată cruzimea răzbunării mele! Sfântă fecioară, dă-mi putere să mă răzbun!”

Isidora înfipse pintenii în coastele calului şi urcă iute povârnişul.

Ieşind în vale, porni nebuneşte prin prerie, fără să lase calului nici un răgaz de odihnă. Simţind frâul slobod surul o apucă într-o direcţie necunoscută, dar Isidorei prea puţin îi păsa. Cu capul în piept, cufundată în gândurile cele mai negre nu vedea nimic în jur.

Abia când calul se opri în loc, îşi veni şi ea în fire. În largul câmpiei zări un grup de călăreţi.

„Să fie indieni? Nu, nu, sunt albi. Oameni din Texas!” îşi spuse ea.

Deşi nu avea nici un motiv să se teamă de ei, tânăra mexicană nu ţinea câtuşi de puţin să-i întâlnească. Altă dată nu i-ar fi evitat, dar acum, fiind atât de îndurerată, îi era lehamite de întrebări şi priviri iscoditoare.

Mai avea timp să dispară. Grupul călăreţilor nu o zărise încă. Se afundă brusc în desiş, în nădejdea că va izbuti să se facă nevăzută.

Deodată, surul scoase un nechezat prelung. Douăzeci de cai îi răspunseră. Nimic nu o împiedica nici acum să fugă. Călăreţii se vor năpusti pe urmele ei, dar oare vor reuşi să o ajungă, mai ales aici, în pădure, pe cărările pe care ea le cunoştea atât de bine?

Era gata să dea pinteni calului. Întoarse capul şi văzu că grupul călăreţilor gonea drept spre ea.

        „Tâlhari? Nu, nicidecum!” Erau prea bine îmbrăcaţi ca să fie tâlhari. Pesemne un grup de cercetaşi, în frunte cu tatăl celui ucis. Da, da, chiar aşa. Oh, Dumnezeule! Iată prilejul să se răzbune! Totul parcă i-a picat din cer! Fără îndoială, aici era mâna lui Dumnezeu!

În loc să se afunde în desiş, Isidora ieşi la vedere şi se apropie cu un aer provocator de grupul călăreţilor. Avea planul gata în minte. Smuci frâul şi se opri, aşteptându-i. După câteva clipe se văzu înconjurată de ei.

Întâlnirea nu o tulbură câtuşi de puţin. Nici gând să se sperie de oamenii care o înconjuraseră cu atâta îndrăzneală. Pe unii dintre ei îi cunoştea. Pe bărbatul în vârstă – căpetenia grupului, fără doar şi poate – nu-l văzuse niciodată, dar îşi dădu seama instinctiv cine este. Era părintele tânărului ucis şi al fetei pe care ţinea să o vadă moartă sau acoperită de ruşine. O, ce minunat prilej!

— Vorbiţi franţuzeşte, mademoiselle? Întrebă Woodley Pointdexter.

— Prea puţin, sir. Mai curând ne vom înţelege în englezeşte.

— O, în englezeşte? Cu atât mai bine. Spuneţi-mi, miss, pe cine aţi întâlnit în drum? N-aţi întâlnit nişte călăreţi, n-aţi observat cumva vreo tabără?

Isidora îşi chibzuia răspunsul.

Plantatorul continua cu întrebările, deosebit de politicos:

— Permiteţi-mi să vă întreb: unde locuiţi?

— Pe Rio Grande, senor.

— Veniţi chiar de-acolo?

— Nu, de pe Leona.

— De pe Leona?

— E nepoata bătrânului Martinez – lămuri unul dintre cei de faţă. Plantaţiile lui se mărginesc cu ale dumneavoastră, mister Pointdexter.

— Da, sunt nepoata lui don Silvio Martinez.

— Acum veniţi de acasă? Iertaţi-mă, poate par sâcâitor, dar vă încredinţez, miss, că întrebările mele nu sunt o simplă curiozitate. Am motive temeinice să procedez astfel, ba mai mult decât atât.

— Da, viu de la conacul lui don Martinez – răspunse Isidora, prefăcându-se că n-a auzit ultimele cuvinte ale plantatorului. Am plecat de la unchiul meu acum două ceasuri.

— În acest caz, aţi auzit, fără îndoială, că s-a săvârşit o crimă, nu?

— Da, senor. Ieri seară, în casa lui don Silvio, unchiul meu, s-a vorbit despre asta.

— Şi azi-dimineaţă, când aţi plecat de acasă, aţi mai aflat vreo noutate în settlement?

— Am auzit doar că ucigaşul e căutat. Era vorba de detaşamentul dumneavoastră, senor?

— Întocmai… N-aţi întâlnit pe nimeni în drum, miss?

— Ba da.

— Pe cine? Fiţi bună şi vorbiţi mai amănunţit.

— Am întâlnit o femeie.

— O femeie? Răsunară câteva glasuri.

— Chiar aşa, senor.

— Cine era?

— O americancă.

— O americancă? Aici, prin locurile astea? Singură?

— Cine anume?

— Nu ştiu.

— Cum, n-o cunoaşteţi? Atunci, spuneţi-ne; cum arăta?

— Vă spun.

— Cum era îmbrăcată?

— Purta costum de călărie.

— Aşadar, era călare?

— Călare.

— Şi unde aţi întâlnit-o pe femeia despre care vorbiţi?

— De cealaltă parte a pădurii, nu prea departe de-aici.

— Încotro mergea? Există pe acolo vreo aşezare?

— O colibă.

— Şi cine e stăpânul colibei?

— Don Maurice-Mustangerul.

Un vuiet triumfător se stârni în mulţimea călăreţilor. După două zile şi două nopţi de căutări zadarnice dădeau, în sfârşit, de urma ucigaşului.

Cei care descălecaseră săriră în şa, gata să pornească.

— N-am vrea să vă obosim, miss Martinez. V-am ruga să ne arătaţi drumul spre colibă.

— Trebuie să fac un ocol pentru asta… Dar dacă v-aţi hotărât să mergeţi într-acolo, vă conduc.

Isidora străbătu din nou fâşia de pădure, de astă dată întovărăşită de grupul călăreţilor. În marginea dinspre apus a pădurii se opri. În faţa călăreţilor, până la râul Alamo, se întindea preria netedă ca în palmă.

— Uitaţi-vă! Spuse Isidora. Vedeţi un punct negru în zare? E vârful chiparosului de pe malul lui Alamo. Mergeţi într-acolo. Veţi găsi un povârniş care duce la râu. Coborâţi povârnişul şi găsiţi coliba îndată.

Cercetaşii nu-şi mai pierdură vremea cu întrebările. Uitând cu totul de călăuza lor, se avântară în direcţia chiparosului.

Un călăreţ se desprinse de grup şi rămase pe loc. El cunoştea spaniola, limba maternă a Isidorei, aproape tot atât de bine ca şi engleză, limba lui maternă.

— Spune-mi, te rog, senorita – o rugă călăreţul în spaniolă – n-ai observat calul pe care călărea femeia aceea?

— Bineînţeles că da! Oricine l-ar fi observat!

— Spune-mi cum era?

— Era un mustang rotat.

— Un mustang rotat? Oh, Dumnezeule! Gemu Casey Callhown şi porni nebuneşte în urma grupului.

Pentru Isidora era limpede: nu numai ea, ci şi omul acesta era mistuit de aceeaşi flacără cumplită. Şi numai moartea putea să o stingă.