CAPITOLUL LXI.LA PATUL BOLNAVULUI.

Plecarea rivalei sale o ului pe Louise Pointdexter. Era gata să o îndemne pe Lună la drum, dar se opri nehotărâtă, sub impresia celor petrecute. Cu puţin înainte intrând în colibă, dăduse ochi cu femeia aceea, care pe semne se simţea stăpână acolo. Atunci, cum să înţeleagă plecarea ei? Privirile ei pline de duşmănie şi ură? Şi de ce nu i-a citit în ochi triumfătoarea încredere a omului sigur de sine?

Privirile Isidorei nu o jigniră câtuşi de puţin pe creolă. Dimpotrivă, îi strecuraseră o tainică bucurie în suflet. Şi în loc să se afunde în prerie, Louise Pointdexter lunecă din şa şi intră din nou în colibă.

Când văzu chipul celui drag acoperit de paloare, ochii tulburi care i se rostogoleau în orbite, creola uită de orice jignire.

— Dumnezeule! Exclamă ea, apropiindu-se de pat. Rănit… Moare… Cine-i făptaşul?

Nici un răspuns – doar o bolboroseală de neînţeles.

— Maurice, vorbeşte Maurice! Nu mă recunoşti? Sunt Louise! Louise a ta! Tu singur mi-ai spus aşa: Oare mi-ai uitat până şi numele?

— Louise! Louise! Dragostea mea… – Gemu Maurice, răspunzând parcă la chemarea ei şi din nou începu să delireze.

Louise nu se simţise nicicând atât de fericită. Nici în ziua când el îi mărturisise pentru întâia oară dragostea; acolo, sub umbra salcâmului, vorbindu-i cu toată înflăcărarea inimii, nici atunci nu se simţise atât de tulburată. O, cât era de fericită!

Sărutări gingaşe acoperiră din nou fruntea dogoritoare şi buzele arse ale bolnavului.

Louise, triumfătoare, îi apăsa mâna pe inimă. Era fericită. Se temea doar ca aceste clipe de vis să nu zboare prea iute.

Şi vai, temerile ei se dovediră îndreptăţite.

Un om apăru pe neaşteptate în pragul colibei. Louise îl recunoscu numaidecât pe caraghiosul de Phelim. Într-o mână ţinea securea, iar în cealaltă un uriaş şarpe cu clopoţei.

— Sfinte Patrick! Bâigui irlandezul, scăpând şi securea şi şarpele din mâini. Pesemne că m-am prostit de tot, zău! Dumneata eşti, miss Pointdexter? Nu, nu se poate!

— Chiar eu, mister O'Neill! Nu-i frumos din partea dumitale să mă uiţi atât de repede!

— Să te uit pe dumneata? Cum aşa! Nici pomeneală! Cine te-ar putea uita, miss Louise? Uite, de când aiurează, numai de dumneata pomeneşte!

Phelim cătă cu înţeles spre pat. Un tremur de fericire o străbătu pe Louise din tălpi şi până în creştet.

— Ce-i asta? Făcu Phelim, nedumerit. Unde-i tânărul său femeia de adineauri? Naiba să mai priceapă dacă-i ceva de priceput aici! N-ai găsit pe nimeni aici, miss Pointdexter?

— Ba da!

— Aha, v-aţi întâlnit? Şi ea unde-i?

— A plecat.

— Cum, a plecat?! Nici ea singură nu ştie ce vrea, zău! Acum zece minute am lăsat-o în colibă. Şi-a scos pălăria – o pălărie bărbătească – şi s-a aşezat colea, de parcă ar fi fost la ea acasă. Hm, spui c-a plecat? Straşnic! Nu-mi pare rău de loc! E bine să te ţii cât mai departe de o asemenea femeie. N-ai să mă crezi, miss Pointdexter, dar îţi jur că mi-a pus revolverul sub nas!

— Dumnezeule! De ce?

— Pentru că n-am lăsat-o să intre în colibă. Până la urmă, tot a intrat. Mister Zeb n-a vrut s-o oprească atunci când s-a întors. Dumneaei susţinea că mister Gérald e prietenul ei şi că vrea să-l îngrijească.

— Adevărat? O, ciudat, foarte ciudat! Îngână creola şi căzu pe gânduri.

— Ai dreptate, se petrec lucruri tare ciudate.

— Dragul meu Phelim, ce s-a mai întâmplat? Povesteşte-mi.

— Bine, miss, dar pentru asta trebuie să mai zăboveşti un pic. Barem scoate-ţi pălăria. Dă-mi un pic de răgaz, că nu pot să-ţi povestesc tot ce s-a petrecut de alaltăieri, aşa, una-două.

— Cine-a mai fost pe aici?

— Oho, destui! Mai întâi, un soi de măscărici. N-am curaj să-ţi istorisesc despre el, mă tem să nu te sperii, miss!

— Lasă, n-ai grijă.

— La drept vorbind, nici eu singur nu-s prea lămurit. Era un călăreţ, dar fără cap.

— Un călăreţ fără cap?!

— Şi culmea, semăna leit cu mister Maurice. Ah, de-ar fi băgat de seamă ce spaimă am tras! Nici nu mai ştiam pe ce lume sunt!

— Unde l-ai văzut, mister O'Neill?

— Sus, pe culmea povârnişului. Tocmai ieşisem în întâmpinarea stăpânului, că-mi făgăduise să fie acasă până la amiază. Întâi am crezut că-i mister Maurice. Şi deodată s-a apropiat ăla… fără cap… Eh, scoate-ţi pălăria, miss. Şi vino colea pe ladă, că stai mai bine decât pe scaun. Hai, zău. Încă n-am isprăvit…

— Spune mai departe, nu te îngriji de mine. În afară de călăreţul ăsta ciudat, cine-a mai fost pe-aici? O fi fost vreo glumă.

— De, ce să zic, bună glumă! Bătrânul Zeb zicea la fel.

— A fost şi el pe-aici?

— Da, numai că a picat după ce-au venit…

— Cine?

— Alţii, miss. Bătrânul Zeb a picat abia ieri dimineaţă. Iar ăia au dat buzna în ajun, noaptea târziu. Eu dormeam un somn dulce ca mierea. Şi ei m-au trezit.

— Cine?

— Păi cine crezi? Indienii!

— Indienii?

— Da, da, un trib întreg! Închipuieşte-ţi, miss: eu, cum spuneam, dormeam ca un prunc, când aud un foşnet, de parcă cineva ar fi rupt nişte cărţi… Sfinte Patrick, ce să fie asta?

— Nu înţeleg.

— N-auzi nimic? Ascultă! Un tropot de cal! Phelim se repezi spre uşă.

— Sfinţi mucenici! Ne-a înconjurat un detaşament de călăreţi! Sunt o mie în cap! Trebuie să-i dau de veste bătrânului Zeb! Oh, Doamne! Poate că-i prea târziu!

Înşfăcând o ramură de cactus, Phelim ieşi în goană din colibă.

— Dumnezeule! Murmură creolă. Ei sunt! Tata… Ce mă fac? Sfântă fecioară, fereşte-mă de ruşine!

Louise sări la uşă şi o încuie, dar după ce se gândi puţin, îşi dădu seama că nu are nici un rost. Cei de afară, desigur, nu aveau să se oprească în faţa unei asemenea piedici. Louise recunoscu glasurile rangerilor.

Zări o spărtură în perete şi se întrebă dacă n-ar fi mai bine să fugă. Dar era prea târziu. Tropotul se auzi şi în spatele colibei. Călăreţii înconjuraseră colibă.

La urma urmei, prezenţa ei nici nu putea să rămână o taină. Mustangul rotat aştepta afară, legat de un ţăruş: cu neputinţă să nu fi fost recunoscut. Şi mai era ceva care o oprea să fugă. Maurice se afla în primejdie şi ea trebuia să-l apere.

        „Chiar de-ar fi să-mi pierd cinstea – cugetă creola – să-l pierd pe tata, să-mi pierd prietenii, primesc, numai pe el să nu-l pierd! El e soarta mea! Am să-i rămân credincioasă chiar de-ar fi să mă acopăr de ruşine!”

Se aşeză liniştită lângă patul bolnavului, gata la orice sacrificiu, gata să-şi dea şi viaţa pentru el.