CAPITOLUL LIX.ÎNTÂLNIREA DIN COLIBĂ

Ziua în care Louise Pointdexter îl eliberase pe Miguel Diaz din strânsoarea lassoului fusese o zi neagră pentru ea. Poate cea mai neagră zi din viaţa ei.

Durerea pierderii lui Henry se contopea cu grijă pentru omul iubit şi gelozia îi sporea şi mai mult durerea. Scrisoarea Isidorei către Gérald – iată motivul geloziei ce-o stăpânea. Scrisoarea arăta că relaţiile dintre Maurice Gérald şi mexicană erau mult mai intime decât spunea el. Aşadar, Maurice minţea. Altfel, de ce s-ar fi apucat femeia aceea să-i scrie despre simţămintele ei? Scrisoarea nu făcea nici cea mai mică aluzie la prietenie. Fiecare cuvânt vădea o dragoste pătimaşă.

Şi-apoi şi întâlnirea astea.

— Ce-i drept, ea îl ruga. Dar nu era decât cochetăria unei femei sigure de sine. Ultimele cuvinte ale scrisorii sunau de-a dreptul ca o poruncă: „Vino, te aştept!”

Louise mototoli scrisoarea în pumn.

— Da, acum îmi dau seama! Exclamă ea, cu aprindere. Nu-i prima oară când el îi răspunde la o asemenea rugăminte. Şi nu-i prima oară când s-au întâlnit… „pe dealul din spatele casei unchiului meu”. Va să zică acolo se întâlneau.

După ceasuri îndelungi de frământare, creola se potoli şi începu să judece mai liniştit. Citi din nou scrisoarea. Îi mai rămânea o speranţă: poate că Maurice Gérald nu se afla în settlement!

În împrejurarea de faţă îi era greu să verifice acest lucru, dar nu avea încotro. Îndată ce se întunecă, pornii călare spre settlement. Se opri în faţa tavernei.

Orăşelul era pustiu în seara aceea. Oamenii erau plecaţi fie pe urmele crimei, fie împotriva comancilor. Singur Oberdoofer ştia de venirea Louisei.

Aflând că nu-i singura care se interesează de Maurice-Mustangerul şi că o altă femeie a întrebat înaintea ei aceleaşi lucruri, Louise întoarse calul şi porni deznădăjduită spre Casa del Corvo. Toată noaptea nu-şi găsi liniştea, în răstimpuri, când o fura somnul, o chinuiau, coşmarurile.

Dimineaţa îi aduse o hotărâre îndrăzneaţă, aproape disperată. Louise Pointdexter nu vedea altă soluţie decât să plece la coliba de pe malul lui Alamo. Nu era nimeni care să o oprească ori să-i spună: „Nu face asta!”

Cercetările legate de crimă continuaseră toată noaptea şi nimeni nu se întorsese în settlement.

Louise ţinea să afle adevărul. Una din două: adevărul acesta sau îi va dărui pacea, sau îi va sfărâma inima. Mai bine aşa decât chinul îndoielilor! Nici bătrânul Pointdexter n-ar fi fost poate în stare să o facă să renunţe la hotărârea ei.

La răsăritul soarelui ieşi pe porţile Casei del Corvo şi apucă în goană spre largul preriei, pe o cărare binecunoscută. Douăzeci de mile despărţeau hacienda de coliba singuratică a mustangerului. După nici două ceasuri ajunse la ţintă. Deznădejdea o părăsise şi speranţa îi licărea în inimă. Palide licăriri care pieriră de cum păşi pragul colibei… Un strigăt înăbuşit îi scăpă din piept.

Părea strigătul cel de pe urmă al unei inimi sfâşiate de suferinţe.

În colibă se afla o femeie.

Totul deveni limpede pentru tânăra creolă… Avea în faţă pe femeia care scrisese scrisoarea de dragoste. Ei doi tot se întâlniseră.

E greu de zugrăvit în cuvinte durerea Louisei.

Deopotrivă de nedesluşite şi de chinuitoare erau şi gândurile Isidorei. Mexicana pricepuse din prima clipă că nu are loc în inima lui Maurice. Bolnavul îndrugase atâtea lucruri, încât crudul adevăr îi apăruse limpede. Femeia care-i luase locul în inima mustangerului se afla în prag.

Stăteau amândouă faţă-n faţă, cu ochii arzând. Amândouă îndrăgostite de acelaşi bărbat, amândouă chinuite de gelozie, amândouă în preajma lui, dar, vai, fără ca el să-şi poată da seama de prezenţa nici uneia. Fiecare o socotea fericită pe rivala ei. Louise nu auzise acele cuvinte capabile să-i dăruiască liniştea, cuvinte care răsunaseră neîncetat până atunci în urechile Isidorei, sfâşiindu-i inima.

Femeile se duşmăniră muteşte. Nu schimbară nici o vorbă între ele şi nici nu-şi cerură lămuriri – nu era nevoie de nici o lămurire. Există împrejurări când orice lămurire e de prisos. De amândouă părţile – duşmănie şi dragoste jignită, priviri arzătoare şi cute de dispreţ adunate în colţul gurii.

Totul ţinu doar douăzeci de secunde. Louise Pointdexter se întoarse să plece. În coliba lui Maurice Gérald nu era loc pentru ea.

Isidora ieşi şi ea, aproape călcându-şi rivala pe poala rochiei. Acelaşi gând îi stăruia în minte: în coliba lui Maurice Gérald nu era loc pentru ea! Amândouă păreau dornice să plece cât mai repede. Calul sur se afla mai aproape, mustangul Louisei mai departe. Isidora sări cea dintâi în şa. Când trecu prin faţa Louisei, ea tocmai punea piciorul în scară. Rivalele se fulgerară din nou cu privirea. Niciuna dintre ele nu era triumfătoare. Dar nici îndurare nu le citeai în ochi.

Privirea creolei era plină de tristeţe, de mânie şi de uimire. Un vulcan de furie neputincioasă clocotea în privirea Isidorei.