Capitolul XXVI. Din nou pe Azotee

Louisei Pointdexter îi era greu să lupte cu simţământul ce pusese stăpânire pe ea. La început crezu că prin puterea voinţei va izbuti să-şi înăbuşe durerea din inimă, că voioşia ei dintotdeauna are să o ajute. Dar zilele treceau fără să-i aducă nici o alinare: Maurice Gérald îi stăpânea prea mult inima. Erau clipe când îl ura sau, mai bine zis, se străduia să-l urască. Atunci i se părea că ar putea ea însăşi să-l ucidă fără nici o părere de rău. Dar toate acestea erau stări trecătoare. Cu cât se gândea mai mult, cu atât îşi dădea mai bine seama că şi dacă i-ar fi fost cel mai aprig duşman, tot n-ar fi încetat să-l iubească. Era peste puterile ei să-l dispreţuiască, să-l urască! Acum nu se mai străduia decât să fie cât mai nepăsătoare faţă de el. Zadarnice strădanii! Zi de zi urca aproape la fiecare ceas sus, pe azotee, şi se uita în lungul drumului. Mai mult. În ciuda hotărârii de a-l evita cu orice chip pe omul care o făcuse nefericită, rătăcea fără ţintă pe mustang prin prerie şi prin orăşel, doar-doar îl va întâlni.

La trei zile după ce-şi văzuse pentru prima oară rivală, Louise o zări din nou de pe azotee. Tânăra mexicană era însoţită de acelaşi călăreţ, ca şi data trecută. Omul ducea un coşuleţ la fel. Louise îi urmări cu privirea, tremurând de gelozie şi pizmuind-o amarnic pe aceea care i-o luase înainte în grija ei faţă de rănitul ţintuit la pat. Între timp mai aflase câte ceva despre ea. Se numea dona Isidora Covarubio de Los Lanos şi era fiica unui mare proprietar de pe Rio Grande şi nepoata unui plantator de pe Leona. Trecea drept o tânără excentrică, pricepută în mânuirea lassoului şi capabilă să îmblânzească orice mustang sălbatic, afară doar de propriile ei capricii. Iată părerea americanilor din settlement despre senorita mexicană. Departe de a o linişti, aceste lucruri avură darul să sporească şi mai mult gelozia Louisei. Tânăra creolă socotea că asemenea însuşiri trezesc admiraţia bărbaţilor faţă de frumoasa mexicană şi se îndoia că Maurice Gérald ar fi o excepţie.

Mai trecură câteva zile, dar fata cu lassoul nu se mai arătă. „Acum s-a vindecat – chibzuia creola în sinea ei – şi nu mai are nevoie de prea multă îngrijire”. Cugetând astfel, stătea pe azotee, privind în depărtare.

Era dimineaţă, curând după răsăritul soarelui, când se ivea de obicei călăreaţa. Deodată Louise încremeni: îl zări cu uimire pe Maurice Gérald. Călărea domol şi se ţinea în şa cu oarecare stângăcie. De cum îl recunoscu, se piti după parmaclâc. Un strigăt surd îi scăpă din piept. Nu era un strigăt de mirare, nici un strigăt de milă la vederea palorii de pe chipul mustangerului şi a braţului rănit. Era geamătul unei inimi copleşite de suferinţă.

Rănitul se înzdrăvenise şi nu mai avea nevoie de o soră de caritate. Acum se ducea el însuşi la ea. La adăpostul florilor de iucca, Louise urmărea cu înfrigurare orice mişcare a mustangerului. Simţi o mică uşurare când băgă de seamă că a aruncat câteva priviri spre Casa del Corvo şi fu de-a dreptul bucuroasă atunci când îl văzu oprindu-se în marginea crângului şi scrutând în direcţia haciendei.

O clipă îi licări în inimă speranţa că se gândeşte la ea. O bucurie trecătoare, căreia îi luă locul îndată aceeaşi amară tristeţe. Desigur, se ducea să o vadă pe dona Isidora Covarubio de Los Lanos. Ce-i drept, peste numai un ceas făcea cale întoarsă. Totuşi putea foarte bine să se fi întâlnit cu mexicana în crâng. Ce însemnătate mai avea faptul că mustangerul privi din nou spre haciendă şi din nou se opri în marginea crângului, cu ochii aţintiţi în direcţia Casei del Corvo? Asta nu putea să fie decât perfidie – numai astfel îşi explică Louise purtarea lui. Nu urmărea decât să-i zgândăre rănile inimii. De ce oare atâta cruzime? De ce s-a mai oprit să se uite spre haciendă, când mai avea pe buze sărutările fierbinţi ale Isidorei?