Capitolul XXV. Un dar care nu ajunge la destinaţie

Cufundată în gânduri amare, Louise rămase pe azotee, urmărind călăreaţa şi pe însoţitorul ei, care se depărtau. Abia dispărură în crâng şi dintr-acolo se ivi un alt călăreţ, care se îndrepta neîndoielnic spre haciendă. Chipul Louisei se lumină deodată: era bătrânul vânător Zeb Stump.

        „Ce fericire! Am atâta nevoie de el! Exclamă fata, răsuflând uşurată. Cine ştie, poate că-mi aduce vreo veste. Zeb trebuie să o cunoască. Dar, după cele întâmplate, nu strică să fiu prevăzătoare chiar şi cu el. O, dacă eram sigură că Maurice mă îndrăgeşte, nu-mi mai păsa de nimic. Cât de groaznică-i pentru mine nepăsarea ce-mi arată! Şi când te gândeşti că se poartă astfel cu mine, Louise Pointdexter! Nu, aşa nu se mai poate: trebui să scap de povara asta, fie şi cu preţul fericirii mele”…

Între timp, Zeb Stump se apropiase şi oprise calul în faţa casei.

— Dragă mister Stump – îl întâmpină bucuroasă Louise – nici nu ştii cât mă bucur să te văd! Hai, vino sus. Te pricepi straşnic la căţărat, aşa că scara e un fleac pentru dumneata. Aici e o privelişte minunată şi n-o să-ţi pară rău de osteneală.

— Dacă te văd pe dumneata, miss Louise, mă socot răsplătit împărăteşte. O clipă numai. O duc pe bătrânica mea la grajd şi vin.

Negrul Pluto, care răsărise ca din pământ, luă frâul din mâna vânătorului şi plecă cu calul spre grajd. Zeb Stump urcă pe azotee, sărind câte două-trei trepte o dată. Tânăra gazdă îl salută bucuroasă pentru a doua oară şi-l duse într-un colţ mai retras. Bătrânul îi simţi din prima clipă tulburarea şi înţelese că n-a fost poftit sus ca să admire frumuseţea priveliştii.

— Spune-mi, te rog, mister Stump, fiindcă dumneata cred că ştii totul – începu Louise, atingându-i braţul şi privindu-l întrebător în ochi. Cum se simte? E rănit grav?

— Mă întrebaţi de mister Callhown?

— Nu, nu. Starea lui mi-e cunoscută. Nu de el vorbesc.

— După câte ştiu, sunt doi răniţi şi unul e Maurice-Mustangerul. De el mă întrebaţi?

— Da, de el. Înţelegi, deşi s-a certat cu vărul meu, nu pot fi indiferentă faţă de omul acesta. Maurice Gérald mi-a salvat viaţa de două ori. Spune-mi, e rănit grav?

Vorbele creolei vădeau atâta tulburare, încât orice glumă ar fi fost nelalocul ei. Şi Zeb se grăbi să-i răspundă:

— Nu-i nici o primejdie. Un glonţ i-a străpuns piciorul ceva mai sus de gleznă. O rană care te sâcâie taman cât o zgârietură. Un alt glonţ l-a nimerit în braţul stâng, dar asta nu-i mare lucru. Hm, în schimb a pierdut destul sânge! Altminteri, se simte bine şi peste câteva zile o să se dea jos din pat. El spune că dacă ar da o raită călare prin prerie, s-ar lecui mai iute decât pot să-l lecuiască toţi doctorii din Texas. Şi eu gândesc la fel. Numai că, până una alta, chirurgul fortului, care-l îngrijeşte, îl ţine la pat.

— Unde e?

— La hotel. Acolo unde s-a petrecut toată povestea.

— Aud că la Oberdoofer nu se stă prea bine. O fi având nevoie de o mulţime de lucruri… O clipă, mister Stump, mă întorc îndată. Aş vrea să-i trimit câte ceva. Faci asta pentru mine, nu-i aşa? Sunt convinsă.

Fără să-i mai aştepte răspunsul, Louise coborî scara într-un suflet. Se întoarse cu un coş în mână:

— Dragă Mister Stump, fii bun şi du-i asta lui mister Gérald. Am pus aici nişte vin, dulceaţă şi alte lucruri. Când eşti bolnav, simţi nevoia să te răsfeţi şi mă îndoiesc să găsească la hotel ceva bun. Dar să nu-i spui cine te-a trimis. Să nu spui la nimeni. Ai să păstrezi taina, doar eşti uriaşul nostru cel bun!

— Puteţi fi liniştită în privinţa bătrânului Zeb Stump, miss Louise. Am aflat că a mai primit bunătăţi, i le-a adus un mexican. L-am întâlnit când veneam încoace. Mexicanul însoţea o tânără femeie care călărea ca un bărbat; el ţinea în mână un coşuleţ, la fel cu cel pe care mister Maurice, l-a primit de curând. Se vede că i-a dus tot felul de bunătăţi şi de astă dată.

Aceste câteva cuvinte erau pe deplin grăitoare. Totul devenise limpede ca lumina zilei: Louise Pointdexter avea o rivală. Mexicana cu lassoul era logodnica, dacă nu chiar iubita mustangerului. Coşuleţul aşezat pe parmaclâcul azoteei şi sprijinit de mâna creolei alunecă deodată în gol şi asta nu părea să fie o simplă întâmplare. Sticlele şi borcănaşele se făcură ţăndări pe lespezile de piatră ale curţii, împroşcând totul în jur.

— Ah, ce păcat! Făcu Louise, străduindu-se să nu-şi trădeze tulburarea. Ce-o să spună Florinda! Dar nu-i nimic, mister Gérald e înconjurat cu multă grijă şi nu cred să aibă nevoie şi de darul meu. Sunt tare bucuroasă că n-a fost uitat: doar îi datorez atât de mult! Te rog, mister Stump, să nu spui nimic la nimeni. Nici măcar că am întrebat de el. Vărul meu i-a fost adversar în duel şi s-ar stârni discuţii inutile. Îmi făgăduieşti, dragă mister Zeb?

— Vă jur, dacă vreţi. Am să fiu mut, miss Louise. Vă puteţi bizui fără teamă pe bătrânul Zeb.

— Ştiu. Haidem de aici. Soarele a început să ardă. Mergem jos, poate găsim nişte whisky de Monongahel, slăbiciunea dumitale. Vino!

Tânăra creolă se îndreptă cu prefăcută voioşie spre scară, fredonând un vals din New Orleans. Curând îşi luară rămas bun, căci prezenţa bătrânului vânător nu-i mai spunea nimic. Apoi se închise în odaia ei, dornică să rămână singură, cu durerea ce-i umplea sufletul. Pentru prima oară în viaţă, Louise Pointdexter cunoştea chinurile geloziei. Pentru prima oară cunoştea dragostea adevărată. Era îndrăgostită de Maurice Gérald – nu mai încăpea nici o îndoială. Iar grija acelei senorite mexicane faţă de el nu putea fi doar o simplă prietenie. Desigur, între ei doi existau legături mai strânse.

Louise nu-şi mai găsea locul. Simţea că trebuia să o vadă cu orice chip pe mexicană, să o privească în ochi. La puţin timp după plecarea lui Zeb Stump, porunci să i se pregătească mustangul. Aşa cum bănuia, pe când se apropia de fort, îşi întâlni rivală. Drumul aici era umbrit de copaci şi mexicana stătea în şa, cu vălul pe umeri. Părul bogat şi negru ca pana corbului îi încadra chipul minunat şi oacheş. Supunându-se bunei-cuviinţe, se mulţumiră amândouă să se privească în treacăt. Dar după ce se depărtară puţin, nu se putură stăpâni şi întoarseră capul. Se vede că nu numai Louise auzise de senorita mexicană, ci şi senorita ştia de ea. Gândurile Louisei deveniseră şi mai negre.

        „E frumoasă! Îşi zise ea, lăsându-şi rivala în urmă. Prea frumoasă ca să-i fie numai prietenă. El o iubeşte, sunt sigură. Numai aşa îmi explic indiferenţa lui faţă de mine. Trebuie să-l uit. Trebuie să arunc povara asta sentimentală… Să uiţi, uşor de zis. Dar oare sunt în stare? Nu trebuie să-l mai văd. Ce vină am ca să merit aceste suferinţe? O, Maurice Gérald, de ce oare te-am îndrăgit?”