Capitolul XXVII. Mărturisirea
Louise Pointdexter stătea pe azotee, chinuită de gelozie. În ajun îşi jurase să nu mai urce niciodată aici, dar îşi calcă jurământul chiar a doua zi, mai înainte ca soarele să soarbă folia ce arginta ierburile preriei. Se uita cu încordare în lungul drumului şi, întocmai ca în ajun, îl zări pe mustanger trecând. Se pitulă îndată după parmaclâc. Mustangerul aruncă o privire spre haciendă, apoi se opri în marginea crângului, cătând aţintit în direcţia Casei del Corvo. Inima zvâcnea cu putere în pieptul tinerei creole, plină de nădejde şi teamă. Era gata să se arate, dar teama birui şi, după o clipă, pierdu călăreţul din ochi. Unde se ducea? Se ducea să o întâlnească pe Isidora, desigur. Mai putea oare să se îndoiască? Lucrurile trebuiau lămurite fără nici o întârziere.
Nu trecură nici douăzeci de minute şi pe drum apăru un cal bălţat, ca o blană de leopard. Inima geloasei creole nu putuse să mai îndure chinurile îndoielii. Oricare ar fi fost adevărul, era de preferat bănuielilor cumplite ce-o canoneau. Şi Louise se hotărâse să afle adevărul.
Porni spre crângul în care abia se afundase mustangerul. Salcâmii aşterneau umbre tremurătoare pe drum. Calul înainta aproape fără zgomot prin iarba înaltă şi mătăsoasă, dar fata se temea să nu nimerească cu copita în vreo piatră. Nu slăbea crângul din ochi. Curând urcă pe o colină, de unde zări o casă înconjurată de copaci înalţi. Era conacul lui Silvio Martinez, unchiul Isidorei – o ştia prea bine. Jos, în preria netedă ca în palmă, se vedeau şi alte aşezări, dar privirea întrebătoare a creolei stătea aţintită doar spre conacul din vale şi spre drumul ce ducea într-acolo. Călăreţul nu se zărea. „Cine ştie, poate că senorita i-a ieşit înainte, sau poate că Maurice e înăuntru. Unde or fi acum? În crâng, ori în casă? Şi dacă-s în casă, oare don Silvio ştie?”
Un nechezat răsunător şi un tropot de copite izbind în piatră curmară gândurile Louisei. Era mustangerul; urca povârnişul râpos, drept spre ea.
— Bună ziua, miss Pointdexter! Vorbi Maurice, apropiindu-se. Sunteţi singură?
— Singură, sir. De ce n-aş fi singură?
— E drept, mi s-a spus că vă place să vă plimbaţi singură.
— Mi se pare că şi dumitale îţi place să te plimbi singur, mister Gérald. Oare mă înşel?
— Aveţi dreptate, îmi place să umblu de unul singur, mă cam feresc de oameni. Am ghinionul să locuiesc de o bucată de timp la tavernă, la hotel, cum îi zice pompos patronul. Acolo e o hărmălaie de nedescris şi asta mă oboseşte. Plimbările prin locurile liniştite, la umbra salcâmilor, mă odihnesc, mă desfată. Nu sunteţi de aceeaşi părere?
— Dumneata ştii mai bine. Doar ieşi des la plimbare.
— Des? E a doua oară. Abia m-am dat jos din pat, după boală. Iertaţi-mă, miss Pointdexter, de unde ştiţi că am mai trecut pe aici?
— O! Făcu Louise, încurcată. Cum să nu ştiu? M-am obişnuit să-mi petrec aproape toată vremea pe azotee. Acolo, sus, e minunat, mai ales dimineaţa. Nu se putea să nu te văd trecând. Dar când ajungeai sub salcâmi, te pierdeam din ochi.
— Va să zică m-aţi văzut?
— Desigur. Doar drumul e-n apropierea casei noastre. Am văzut trecând şi o tânără lady şi-am admirat-o cu câtă iscusinţă a aruncat lassoul de gâtul unei biete antilope. Sunt convinsă că era fata de care mi-ai vorbit.
— Isidora?
— Da, Isidora.
— Tot ce se poate. A stat câtva timp aici, la un unchi al ei.
— Şi-a fost foarte atentă cu mister Maurice Gérald, nu?
— Da, într-adevăr, foarte atentă. Încă n-am avut posibilitatea să-i mulţumesc. Cu toată prietenia ce-mi poartă, nu-i îndrăgeşte pe străini şi nu s-ar învoi în ruptul capului să calce pragul lui mister Oberdoofer.
— Pesemne că-i place mai mult să vă întâlniţi aici, la umbra salcâmilor.
— N-am văzut-o de multă vreme şi n-am s-o văd încă vreo câteva luni, fiindcă a plecat pe Rio Grande.
— Adevărat, mister Gérald? Nu te-ai întâlnit niciodată cu ea de când a plecat de la unchiul ei?
— Nu – rosti Maurice, mirat. Între timp am aflat că a rămas aici numai ca să-mi trimită tot felul de bunătăţi. Sincer vorbind, mi-au prins de minune în perioada cât am zăcut la pat. Bucatele lui Oberdoofer sunt ca vai de lume, ca să nu mai spun despre felul cum s-a purtat cu mine. Dona Isidora m-a răsplătit cu dărnicie pentru serviciul neînsemnat pe care i l-am făcut cândva.
— Un serviciu? Pot să ştiu şi eu despre ce-i vorba, mister Gérald?
— O, desigur! Am scăpat-o pe dona Isidora din mâinile bandiţilor. Bandiţii o atacaseră pe drumul dinspre Rio Grande spre Leona şi, dacă nu soseam la vreme, cu greu ar fi izbutit să le scape.
— Şi dumneata numeşti asta un serviciu neînsemnat? Eşti foarte modest, mister Gérald. Dacă ar fi făcut cineva pentru mine aşa ceva…
— Cum l-aţi fi răsplătit? Întrebă mustangerul, cuprins de o vădită tulburare.
— I-aş fi dăruit dragostea mea! Murmură Louise.
— Atunci – şopti Maurice, aplecându-se spre ea – mi-aş da bucuros jumătate din viaţă ca să cădeţi în mâinile bandiţilor şi cealaltă jumătate ca să vă scap de ei.
— Adevărat, Maurice Gérald? Nu glumi cu mine! Doar nu sunt un copil. Spune-mi adevărul! Gândeşti cu adevărat tot ce mi-ai spus?
— Da, e adevărul adevărat. Vă jur! Mărturisirea mustangerului umplu inima Louisei de fericire.
