CAPITOLUL XCIX.Două împuşcături

După această nouă întrerupere a şedinţei, mai scurtă decât cea dintâi, tribunalul îşi reluă dezbaterile. Umbrele înserării pogorâseră sub coroana uriaşă a stejarului. Razele piezişe ale soarelui în asfinţit poleiau frunzişul bogat şi luminau o parte de loc. Dar nu mai erau aurii ca peste zi, ci de un roşu sinistru, prevestind parcă deznodământul.

Acum, pe banca acuzaţilor stătea Casey Callhown şi nu Maurice Gérald.

Era singura schimbare intervenită în proces. Judecătorii erau aceiaşi, juraţii – aceiaşi, mulţimea – aceeaşi. Deosebirea se vedea în atitudinea faţă de acuzat. Nimeni nu se mai îndoia de vinovăţia lui. Dovezile arătau clar acest lucru. Mai lipsea doar o singură verigă. Nu se lămurise ce anume l-a făcut pe Casey Callhown să săvârşească această crimă. De ce şi-a ucis vărul? De ce i-a retezat capul? Nimeni nu era în stare să răspundă la aceste întrebări, afară doar de însuşi ucigaşul.

Judecata luă repede sfârşit. Sentinţa hotărî: „vinovat”. Judecătorul, scoţându-şi pălăria de panama, se pregătea să-şi pună pe cap scufia neagră – simbol al osândei la moarte – ca să dea citire sentinţei.

Potrivit procedurii, i se dădu acuzatului ultimul cuvânt.

Callhown tresări. Parcă auzea un clopot de îngropăciune. Se uită sălbatic în jur. Nu găsea pic de îndurare la nimeni. Întâlni numai chipuri severe. Complicii lui – bandiţii pe care îi plătise şi care-l susţinuseră până în ultima clipă – se făcuseră nevăzuţi.

În ciuda poziţiei sociale şi a averii sale, rămăsese cu desăvârşire singur. Asta e soarta ucigaşilor. Şi deodată, deveni alt om: îngâmfarea-i obişnuită făcu loc laşităţii şi fricii. Ştia că nu mai are scăpare şi că i-a sunat ceasul. Dar iată că ochii lui stinşi prinseră viaţă. Ai fi zis că l-a luminat un gând. Voia oare să-şi arate căinţa faţă de crima săvârşită?

Ca şi cum ar fi ghicit ce se petrecea în sufletul lui, oamenii aşteptau cu răsuflarea tăiată. Până şi greierii amuţiseră.

Glasul sever al judecătorului puse capăt tăcerii:

— Acuzat, ce ai de spus în apărarea dumitale?

— N-am nimic de spus – rosti Callhown. Sentinţa e dreaptă şi merit pedeapsa.

Această zi, plină de întâmplări tulburătoare, nu prilejuise încă atâta uimire. În liniştea de sub stejar se auzi din nou glasul lui Callhown:

— E adevărat: eu l-am omorât pe Henry Pointdexter. L-am împuşcat în pădure.

Mărturia lui stârni exclamaţii de groază. Un geamăt pătrunzător se făcu auzit: era tatăl tânărului ucis.

— Ştiu că trebuie să mor – continuă Callhown, cu un calm aparent. Aşa glăsuieşte sentinţa. Şi, judecând după feţele dumneavoastră, nu aveţi de gând să schimbaţi sentinţa. În urma celor mărturisite aici, ar fi şi ciudat să mai sper ceva. Merit pe deplin această pedeapsă aspră. Totuşi nu vreau să plec din viaţă înfierat ca ucigaş. Mă întrebaţi de ce am ucis, ce m-a împins la această crimă? Ei bine, aflaţi că nici nu mi-a trecut prin minte să săvârşesc această crimă.

Mulţimea fu din nou cuprinsă de tulburare. Oamenii erau uimiţi, curioşi, neîncrezători. Tăceau. Nimeni nu-l împiedica să vorbească.

— Vă miră? Dar e foarte simplu. L-am omorât din greşeală.

Strigătele de uimire nu mai conteneau.

— Da, din greşeală. E greu să vă spun ce-am simţit în clipa când mi-am dat seama de asta. Dar mi-am dat seama mult mai târziu.

Şi Callhown ridică ochii în care se citea parcă speranţa că a trezit compătimirea celor din jur. Întâlni însă chipuri aspre şi lipsite de îndurare.

— Nu neg şi nici n-aş putea să neg că a existat un om pe care aş fi vrut să-l omor. Nu ascund nici cine este. Iată, e ticălosul din faţa mea.

Şi-l fulgeră cu o privire plină de ură pe Maurice Gérald.

Mustangerul rămase calm şi nepăsător.

— Da, am vrut să-l ucid. Aveam motivele mele. Da n-am să vorbesc aici despre asta, nu merită. Am fost convins că pe el l-am ucis. Fatalitatea a vrut să-l răpun pe vărul meu. De unde să-mi dea prin minte că javra asta de irlandez şi-a schimbat serapéul şi pălăria cu Henry? Restul îl cunoaşteţi. Am tras într-un duşman şi am răpus un prieten. Glonţul a fost mortal şi călăreţul a căzut de pe cal. Dar ca să nu am nici un fel de îndoială, am scos cuţitul – blestematul de serapé m-a înşelat şi de astă dată – şi i-am retezat capul.

Mulţimea izbucni într-un tumult, setoasă de răzbunare.

— Acum ştiţi tot ce s-a petrecut – urmă Callhown, când tulburarea se mai potoli. Dar nu ştiţi cum va sfârşi povestea asta. Mă vedeţi că mi-a sunat ceasul. Nu vreau să cobor în pământ până nu-i vin şi lui de hac! Nu pot, jur pe Dumnezeu din cer!

În mâna lui Callhown luci deodată un revolver. Răsunară două împuşcături, una după alta. Doi oameni se prăvăliră la pământ. Zăceau nemişcaţi, aproape atingându-şi creştetele. Unul dintre ei era Maurice Gérald, mustangerul, celălalt – Casey Callhown, căpitanul de cavalerie.

Mulţimea se strânse în jurul lor. Se credea că sunt morţi amândoi.

Se lăsă o tăcere încordată. Un strigăt sfâşietor de femeie spintecă văzduhul.