Capitolul XXIX. El Coyot acasă la el.
Callhown se ridică de la masă aproape tot atât de brusc că şi Louise. De astă dată nu se închise la el în odaie, ci ieşi din casă. Deşi nu se restabilise pe deplin de pe urma rănilor primite în duel, se simţea mult mai bine şi făcea mici plimbări în jurul conacului. Acum, fie că era tulburat de discuţia din sufragerie, fie de vestea pe care o primise plantatorul, găsi în el destulă putere şi, sprijinindu-se într-un baston, se aventură până departe în susul râului, în direcţia fortului. Merse aşa destul de mult prin preria pustie şi arsă de soare, care începea chiar din spatele haciendei şi se întindea până în zare. Deodată se apropie de nişte hăţişuri de salcâmi, adăpostită în umbra unor copaci înalţi. Aici, pierdută în verdeaţă, se vedea o colibă, cu pereţii din şipci împlinite cu lut. Era un hacale, cum întâlneşti adesea în Texasul de sud-vest. Stăpânul ei era Miguel Diaz, mustangerul mexican. Coliba semăna întru totul stăpânului – un om crud şi pe jumătate sălbatic, care-şi merita cu prisosinţă porecla: „El Coyot”. Lupul acesta era greu de găsit în bârlogul lui – căci altfel nu puteai să numeşti hacaleul unde sălăşluia Miguel Diaz. Coliba era pentru el doar un adăpost pentru noapte. Rareori şi atât. Numai după o vânătoare izbutită îşi îngăduia Diaz să se aciueze în preajma settlementului şi să se bucure o vreme de „distracţiile” obişnuite acolo. Restul timpului şi-l petrecea în largul preriei.
Callhown avu noroc: îl găsi acasă, deşi, ce-i drept, nu era treaz. De altfel, asta era ceva obişnuit la el.
— Hei, senor! Strigă El Coyot, văzându-şi oaspetele în uşă. Ce vânt te-aduce? Nu m-am aşteptat să te văd aici, zău. Ia un scaun. Uite colo un scaun. Ha-ha-ha!
Hohotele mexicanului fuseseră stârnite de obiectul pe care el îl numea scaun. Nu era decât o ţeastă de mustang. Mai vedeai în coliba sărăcăcioasă o masă grosolană, întocmită din tulpini de iucca şi un pat la fel de primitiv din trestie – încolo nimic. Obosit de drum, Callhown urmă îndemnul gazdei şi se aşeză pe ţeasta de mustang. Fără să piardă vremea, deschise vorba îndată despre ale lui.
— Senor Diaz – începu el – am venit aici ca să…
— Senor americano! Bălmăji mahmur vânătorul de mustangi. La ce atâta pălăvrăgeală?! Caramba! Ştiu eu bine ce te-a adus încoace. Vrei să-i faci de petrecanie diavolului de irlandez, ai?
— Întocmai.
— Uite ce e, ţi-am promis: o fac pentru dumneata la prima ocazie pentru cinci sute de sunători. Ehei, Miguel Diaz îşi ţine cuvântul! Mai aşteaptă niţel, că până acum nu mi-a picat în mână. Drace! Ca să-i vii unuia de hac aşa cum scrie la carte, se cere pricepere, păi ce crezi! Nici aici, în prerie, nu poţi omorî fără să laşi urme şi dacă-i vorba să se găsească vreo urmă, apoi atunci n-o să-ţi fie moale. Dumneata, senor, uiţi că sunt mexican. Dacă eram american ca dumneata, totul ar fi fost floare la ureche. Spuneam că ne-am luat la ceartă şi gata, scăpăm cu obrazul curat. Pe când aşa, cu noi, mexicanii, e groasă rău. La noi, dacă faci să curgă sânge, se cheamă că ai săvârşit o crimă. Şi pe urmă, voi, americanii, la judecata voastră prostească, cu cei doisprezece judecători „cinstiţi”, hotărâţi degrabă: „La spânzurătoare cu el!”. Îl urăsc pe irlandez cât îl urăşti şi dumneata, dar n-am de gând să dau de bucluc. Trebuie să aştept să-mi vină bine!
— Acum ar fi momentul! Se grăbi Callhown. Spuneai că ţi-ar fi uşor s-o faci, dacă ar începe ceva cu indienii.
— Da, am spus-o. Ei, dacă-ar fi aşa…
— N-ai aflat nimic?
— Ce să aflu?
— Cum, ce? Comancii sunt pe picior de război.
— Caramba! Strigă El Coyot, sărind în mijlocul colibei de pe patul de trestie. Sfântă fecioară, adevărat, senor?
— E adevărul adevărat! Adineauri am primit vestea, însuşi comandantul fortului m-a înştiinţat.
— Ei, dacă-i aşa… – Făcu mexicanul, gânditor. Dacă-i aşa, atunci don Mauricio poate să-şi ia adio de la viaţă. Comancii au voie să-l omoare, ha-ha-ha!
— Eşti sigur?
— Eram mai sigur dacă pentru scăfârlia lui mi se numărau o mie de dolari, în loc de cinci sute.
— Merită.
— Cât?
— O mie de dolari.
— Promiţi?
— Promit.
— Eh, atunci or să-l calce „comancii”, senor căpitan. Întoarce-te acasă şi dormi liniştit. Cum se iveşte prilejul, duşmanul dumitale o să rămână fără păr. Înţelegi ce vreau să spun?
— Da, înţeleg.
— Ai grijă numai de pregăteşte mia de dolari.
— Banii te-aşteaptă.
— Drace! Umflu bănetul ăsta în doi timpi şi trei mişcări! Preasfântă fecioară! Se însufleţi mexicanul, de cum plecă oaspetele. Ce noroc! Să te procopseşti cu un miar, ca să vii de hac unui om, căruia şi aşa voiam eu să-i fac felul! Comancii sunt pe picior de război? Păi dacă-i aşa, să-mi pregătesc şi eu straiele pentru mascarada asta. De mult stau degeaba, că-n toţi anii ăştia de pace cu indienii nu le-am folosit niciodată.
