Capitolul XXVIII. Fericirea interzisă

De când apăruseră coloniştii europeni în Texas, relaţiile lor cu indienii deveniseră subiectul cel mai palpitant de discuţie şi un necurmat prilej de emoţii. Fie că indienii, stăpânii de drept ai acestor pământuri, porneau război deschis împotriva cotropitorilor, fie că se statornicea o perioadă de acalmie, tot timpul se vorbea despre ei. Coloniştii discutau despre primejdiile care îi ameninţă ori se întrebau dacă triburile de piei-roşii au lăsat pentru multă vreme din mână tomahawkurile lor. Problema asta era dezbătută pretutindeni şi oricând, la dejun, la prânz sau la cină. În hacienda plantatorului ori în coliba vânătorului de mustangi, cuvintele „urs”, „puma”, „pecari18” se rosteau mult mai rar şi cu o teamă infinit mai mică decât cuvântul „indian”.

O veste primită din fort întări zvonul despre o asemenea primejdie. Era la vreo două săptămâni după picnic. De dimineaţă, în timp ce familia plantatorului se afla încă la micul dejun, un curier sosi din fort şi înmână un plic oficial lui Pointdexter.

— Veşti proaste! Exclamă plantatorul, citind hârtia în grabă. De vreme ce însuşi maiorul a ajuns la convingerea asta, înseamnă că aşa e.

— Ceva rău, tată? Întrebă Louise, împurpurându-se. Şi în acelaşi timp se gândea: „Oare ce-i scrie maiorul? Ieri l-am întâlnit în crâng şi m-a văzut cu… Oare despre asta îi scrie? Dumnezeule, dacă află tata?!”…

— Tribul comancilor înaintează spre drumul militar”, iată ce ne anunţă maiorul! Rosti Pointdexter.

— Asta-i tot? Făcu Louise, răsuflând uşurată, de parcă n-ar fi fost vorba de nimic. Ne-am speriat degeaba. M-am temut de cine ştie ce grozăvii!

— Degeaba? Ce tot îndrugi, draga mea?!

Louise era de altă părere, dar nu răspunse.

— Maiorul e sigur că indienii au pornit război? Întrebă Callhown. E sigur, unchiule?

— Spune că înainte nu dădea prea multă importanţă acestor zvonuri. Ieri noapte a picat însă în fort Pisica Sălbatică, căpetenia seminolilor, însoţit de câţiva reprezentanţi ai tribului. Ei i-au dat de ştire că în satele comancilor s-au ridicat stâlpi vopsiţi şi că de o lună încoace nu mai conteneşte dansul războinicilor în jurul stâlpilor. Pe alocuri au şi pornit la luptă şi pot să apară în orice clipă în împrejurimile settlementului.

— Pisica Sălbatică? Făcu Louise. Parcă poţi avea încredere într-un trădător ca el? Coloniştii ar trebui să-l socotească un duşman, aşa cum îl socotesc şi cei din tribul lui.

— Ai dreptate, fata mea. Maiorul scrie la fel. Ne sfătuieşte să fim totuşi prevăzători. Acest netrebnic va trece fără îndoială de partea comancilor când va crede că a sosit momentul potrivit. Da, ce să-i faci! Urmă plantatorul, punând scrisoarea deoparte. După ce sorbi din cafea şi muşcă dintr-o napolitană, continuă: Să sperăm că dacă ies la drumul militar şi vin încoace, comancii vor da înapoi în faţa zidurilor Casei del Corvo.

În clipa aceea, în pragul sufrageriei unde şedeau adunaţi cu toţii, se ivi un negru cu chipul numai zâmbet.

— Ce este, Pluto? Întrebă stăpânul casei.

— Nimic, mister Woodley. Voiam doar să-i spun lui miss Louise c-am pus şaua pe cal. Mustangului nu-i place pietrişul din curte, e nerăbdător să calce iarba moale a preriei.

— Te duci la plimbare, Louise? Întrebă plantatorul, cu o vădită nemulţumire.

— Da, tată. Mă plimb puţin.

— Eu, unul, n-aş fi de părere.

— De ce?

— Nu-mi place să pleci singură de acasă. Nu se cade.

— De ce, tată? Doar nu-i prima dată.

— Da, pleci adeseori… din păcate!

Observaţia plantatorului stârni o roşeaţă uşoară în obrajii fetei, deşi aceasta nu prea înţelegea ce vrea să spună.

— Dacă ai ceva împotrivă, renunţ, tată. Te-ai hotărât oare să mă ţii închisă în casă? Vouă, bărbaţilor, ce vă pasă! Plecaţi cu toţii după treburi. Frumoasă viaţă îmi oferi în acest Texas atât de plăcut, n-am ce zice.

— Nu m-ai înţeles, Louise. N-am nimic împotrivă să ieşi la plimbare, plimbă-te cât pofteşti, dar nu singură. Să te însoţească Henry sau Casey. Singură nu vreau să pleci. Am motivele mele.

— Motive? Ce motive?

Întrebarea-i scăpă fără să vrea şi-i păru rău că nu s-a stăpânit. Aştepta neliniştită, dar răspunsul tatălui ei îi risipi întrucâtva temerile.

— Vrei să cunoşti motivele? Nu uita că Texasul nu este Louisiana, unde o fată poate să plece liniştită de acasă şi să se plimbe pe unde pofteşte. Aici, în Texas, eşti pândită la fiece pas de primejdie. Dacă ne-am gândi, de pildă, numai la indieni…

— N-am de ce să mă tem de indieni. Nu mă depărtez niciodată mai mult de cinci mile de casă.

— Cinci mile! Făcu sarcastic căpitanul. Asta e ca şi cum te-ai depărta la cincizeci de mile. Poţi să te pomeneşti faţă-n faţă cu indienii la o sută de paşi de poarta casei, la fel de bine ca şi la o sută de mile. Din clipa când ieşi pe drumul militar, poţi să dai ochii cu ei oriunde şi oricând. Unchiul Woodley are dreptate. E o mare imprudenţă să pleci singură de-acasă!

— Crezi? Zise fata ironic, întorcându-se spre vărul ei. Te-aş ruga un singur lucru: spune-mi, în ce-ar consta ajutorul tău dacă într-adevăr mi-ar ieşi comancii în cale? Zău, mă îndoiesc foarte mult de acest ajutor… Minunat tablou: noi doi în mijlocul unui trib războinic de indieni tatuaţi! Ha-ha! Tu ai fi în primejdie, nu eu! Eu aş scăpa cu fugă, deci le rămâi tu, să se răfuiască cu tine. Să pleci la cinci mile de casă! Grozavă primejdie, n-am ce zice! Caută în tot Texasul un călăreţ capabil să mă ajungă din urmă, atunci când sunt cu dragă mea Lună! Mă îndoiesc să găseşti, Casey!

— Sfârşeşte, Louise! Interveni Pointdexter, cu asprime. Nu-mi place să te aud vorbind aşa… N-o lua în seamă, Casey! Lăsând deoparte pe indieni, află că pe aici roiesc tot felul de lepădături. Îţi interzic să pleci singură la plimbare, aşa ca până acum, te rog să nu uiţi.

— Fie, dacă vrei tu, tată – murmură Louise, ridicându-se de la masă. Nu pot să trec peste cuvântul tău. Dar să ştii c-am să mă îmbolnăvesc stând închisă în casă… Du-te, Pluto! Urmă ea, întorcându-se spre negrul rămas în uşă, cu acelaşi zâmbet pe faţă. Dă-i drumul Lunii în ţarc sau pe păşune, unde crezi tu, las-o să alerge în voie prin prerie dacă-i place. Nu mai plec nicăieri.

Fata ieşi îndată din încăpere. „Oare ce-a aflat tata? Poate că nu-s decât nişte simple bănuieli de-ale lui. Cine să-i fi spus? Oare ştie ceva de întâlnirea noastră?”