CAPITOLUL LXVIII.O EXPEDIŢIE NEIZBUTITĂ

Expediţia împotriva comancilor nu ţinu decât trei-patru zile. În acest timp se află că indienii din valea dinspre apus erau cu desăvârşire paşnici – nici pomeneală să se pregătească de luptă. Aşa-zisele lor atacuri asupra oamenilor din settlement erau pur şi simplu isprăvile unor tineri dornici cu orice preţ să se vitejească.

Indienii căzură în mâna unui mic escadron de puşcaşi călare, în împrejurimile orăşelului San-Saba, unde se văzură nevoiţi să-şi părăsească podoabele şi să scape cu fuga.

Întrucât comancii trecuseră dincolo de zona neutră, celor trimişi împotriva lor nu le rămase altceva de făcut decât să se întoarcă şi să aştepte noile ordine ale comandantului militar.

Asta aduse o mare dezamăgire printre tinerii setoşi de fapte eroice. Aflând totuşi că, în lipsa lor, indienii au apărut de asemenea şi spre răsărit, de cealaltă parte a Leonei, prinseră curaj, sperând într-o nouă expediţie. Dar şi de astă dată îi aştepta o dezamăgire.

Detaşamentul de tineri pornit să o salveze pe Isidora se întoarse fără să fi dat de urma indienilor în împrejurimile lui Alamo. Se putea presupune că apariţia lor lângă coliba mustangerului nu era decât o mistificare. Nu indienii o atacaseră pe Isidora, ci nişte albi travestiţi în indieni.

În sprijinul acestor bănuieli, membrii detaşamentului aduseră dovezi de netăgăduit: peruci din păr de cal, pene de cocoş vopsite în verde şi roşu, pantaloni din piele de cerb şi câteva cutii de vopsele – toate găsite în scorbura unui plop bătrân.

Nici vorbă deci de o nouă expediţie împotriva indienilor. Setoşii de fapte eroice erau nevoiţi să-şi potolească avântul şi să se mărginească la o viaţă paşnică.

Deşi se afla departe de orice aşezare civilizată, nu se putea spune că viaţa fortului Indge se scurgea monoton. În primul rând era apariţia în fort a unei tinere de o frumuseţe nemaivăzută. În al doilea rând, dispariţia misterioasă a fratelui ei, precum şi bănuiala că a fost ucis. Apoi, apariţia şi mai misterioasă a călăreţului fără cap, apoi istoria cu oamenii albi travestiţi în indieni şi, în sfârşit, vestea că omul bănuit de uciderea lui Henry Pointdexter a fost prins şi se află la închisoare, într-o stare de nebunie furioasă.

Numele Isidorei Covarubio de Los Lanos – frumoasă şi excentrica mexicană – deveni subiectul preferat de discuţie. Se spunea că e amestecată într-un fel în această misterioasă poveste care tulbură toată lumea.

Întâmplările petrecute pe Alamo: mustangerul găsit bolnav în coliba lui, osândirea lui la spânzurătoare, amânarea acestei sentinţe mulţumită intervenţiei Louisei Pointdexter, apoi judecata, amânată şi ea mulţumită intervenţiei hotărâte a vânătorului Zeb Stump – toate acestea tulburaseră adânc orăşelul. Discuţiile şi zvonurile nu mai aveau sfârşit.

Discuţiile cele mai însufleţite se purtau în jurul vinovăţiei sau nevinovăţiei mustangerului, acuzat de uciderea lui Henry Pointdexter.

— După mine, unul – rosti căpitanul Sloman, înclinat ca întotdeauna să filosofeze – Maurice-Mustangerul nu-i în stare de o asemenea crimă. Cred că-l cunosc destul de bine, ca să-mi susţin părerea.

— Totuşi – observă Crossman – nu puteţi nega că toate aparenţele sunt împotriva lui. Aproape că nu există nici o îndoială în ce priveşte vinovăţia mustangerului.

Crossman nu-l simpatizase niciodată pe tânărul irlandez. Într-un timp i se năzărise că nepoata comisarului, cea mai frumoasă fată din fort, îi acordă acestuia prea multă atenţie.

— Nu sunt de aceeaşi părere – răspunse Sloman.

— Tânărul Pointdexter a fost ucis, asta e cert. Indiscutabil. Cine ar fi putut să facă asta? Callhown jură că a auzit o ceartă între ei doi.

— Nepreţuitul său văr poate să jure orice, dacă asta i-aduce vreun folos – interveni dragonul Hencock. În plus, neînţelegerile pe care le-a avut cu mustangerul pun sub semnul întrebării afirmaţiile lui. Căci acesta e adevărul, nu? Să zicem că între tânărul Pointdexter şi mustanger a avut loc o ceartă – continuă ofiţerul. Şi ce-i cu asta? Asta nu-i o dovadă că ne aflăm în faţa unei crime.

— Presupui că mustangerul l-a ucis pe tânărul Pointdexter într-o luptă cinstită?

— Tot ce se poate. Dar de ce s-au certat? Stărui Hencock. Am auzit că tânărul Pointdexter era în relaţii de prietenie cu mustangerul, în ciuda neînţelegerii dintre acesta şi Callhown. Atunci de ce s-au certat?

— Ciudată întrebare, locotenent Hencock! Făcu ofiţerul de vânători. Oare bărbaţii se pot certa dintr-o altă cauză decât…

— Din cauza unei femei? Îi întregi vorba dragonul. Dar din cauza cărei femei, nu pot să-mi dau seama. Doar n-o fi la mijloc sora tânărului Pointdexter!

— Mai ştii! Mormăi Sloman, ridicând cu înţeles din umeri.

— Nemaipomenit! Exclamă Crossman. Cine şi-ar putea închipui că un simplu mustanger ca el s-ar încumeta să viseze la miss Pointdexter? E absurd!

— Dumneata, Crossman, eşti un aristocrat prea înfocat. Nu ştii că dragostea nesocoteşte asemenea fleacuri, cum ar fi obârşia unui om? Nu susţin nimic, întrucât cearta putea s-aibă şi altă cauză decât miss Pointdexter. La noi, în settlement, există şi alte tinere pentru care merită să înfrunţi pe cineva. Fără să mai vorbesc de încântătoarele fiinţe – care ne-au fericit – prin prezenţa lor în fort.

— Căpitane Sloman! Îl întrerupse brusc locotenentul de vânători. Trebuie să-ţi spun că judeci destul de ciudat pentru un om cu educaţia dumitale. Doamnele din garnizoana noastră nu-ţi pot fi recunoscătoare pentru asemenea aluzii.

— Ce aluzii, sir?

— Crezi că s-ar găsi vreuna care să accepte să stea de vorbă cu omul acesta?

— Cu cine? Eu m-am referit doar la două dintre doamne.

— Mă-nţelegi destul de bine, Sloman, după cum te înţeleg şi eu. Doamnele noastre, fii sigur, nu vor fi măgulite aflând că numele lor e pomenit alături de numele acestui aventurier, hoţ de cai şi suspect de o crimă!

— E greu să-l suspectezi de crimă pe Maurice-Mustangerul. Nu-i nici hoţ de cai şi nici aventurier. Am avut prilejul să-l cunosc mai bine decât dumneata pe tânărul irlandez şi pot spune că nu-i cu nimic mai prejos decât oricare dintre noi în ce priveşte educaţia. Aşadar, doamnele noastre n-au de ce să-l evite. Şi pentru că a venit vorba, mă gândesc că unele dintre ele n-ar zice ba să-l cunoască mai îndeaproape, dacă s-ar ivi prilejul. După cum am băgat de seamă, în prezenţa doamnelor noastre Maurice-Mustangerul se purta cu modestia unui adevărat gentleman. În plus, mă îndoiesc că l-a interesat vreodată vreuna dintre ele.

— Adevărat? Ce fericire! Atunci nu poate fi un rival pentru noi!

— Chiar aşa – rosti liniştit căpitanul de infanterie.

— De unde să ştim? Spuse cu tâlc locotenentul Hencock. De unde să ştim cauza certei dintre ei şi Callhown şi dacă această ceartă a avut într-adevăr loc? Nu cumva e amestecată aici şi acea preafrumoasă senorita, despre care se vorbeşte atât? Cele auzite despre femeia asta mă fac să cred că bărbaţii sunt în stare să se înjunghie din pricina ei. Maurice-Mustangerul e la închisoare. Caraghiosul lui de servitor îi ţine de urât. Interesantă măsura maiorului de a dubla paza. Ce să însemne asta, căpitane Sloman? Dumneata poţi să ne lămureşti mai bine decât alţii. A încercat cumva să evadeze?

— Nu, nu cred – răspunse ofiţerul de infanterie. Mai ales că, bolnav cum e, nici nu ştie pe ce lume se află. Adineauri am fost la el. Are minţile rătăcite. Nici nu s-ar recunoaşte dacă s-ar uita în oglindă.

— Are minţile rătăcite? Ce vrei să spui? Se interesă Hencock.

— Îl chinuie febra.

— Iată, dar, de ce s-a dublat paza! Foarte ciudat! Pesemne că maiorul însuşi şi-a cam pierdut minţile. Sau poate că e un ordin… un ordin de-al maioresei! Ha-ha-ha!

— Ce-o fi însemnând asta? Se teme bătrânul maior să nu evadeze?

— Nu, nu cred. De cu totul altceva se tem ei… Vreau să spun că pentru Maurice-Mustangerul ar fi mai primejdios să se afle în afara zidurilor închisorii. De vreo câteva zile s-au ivit în orăşel nişte indivizi foarte ciudaţi, care tot trăncănesc despre judecata lui Lynch, Ori se regretă amânarea sentinţei, ori s-a găsit cineva care caută să influenţeze opinia publică. Mare noroc a avut mustangerul de bătrânul vânător Zeb! Iată ce înseamnă un adevărat prieten! Bine că s-a întors şi detaşamentul nostru, fiindcă putem întări paza. O zi dacă mai întârzia şi Maurice Gérald n-ar mai fi fost printre cei vii. Acum însă totul e-n ordine. Mustangerul va fi judecat după dreptate.

— Şi pe când judecata?

— De îndată ce se înzdrăveneşte şi are mintea limpede.

— Bine, dar asta poate să dureze săptămâni întregi.

— Totul poate să se isprăvească în câteva zile, ba chiar în câteva ceasuri. Fiziceşte nu se simte rău. Dar se vede că a trecut printr-un mare zbucium sufletesc. E posibil să intervină o schimbare chiar în cursul zilei de azi. Rangerii doresc să apară înaintea judecăţii de îndată ce-şi va veni în fire.

— Poate că va izbuti să se apere de învinuirea ce i se aduce! O nădăjduiesc! Spuse Hencock.

— Eu, unul, mă cam îndoiesc – zise Crossman.

— Eu sunt convins de asta – rosti Sloman. Vom trăi şi vom vedea.