CAPITOLUL LVIII. SĂRUTAREA OTRĂVITĂ

Asurzitorul concert ţinu încă vreo zece minute. Iapa necheza ca înjunghiată, iar câinele îi ţinea isonul cu urlete jalnice. Totul se auzea până hăt departe în jur. Şi întrucât Zeb Stump nu putea să fi ajuns cine ştie unde, bineînţeles că auzi tot tărăboiul. Dar Maurice mai avea un apărător care păzea cu străşnicie uşa colibei. Era Tara. Câinele se uita cu aceeaşi neîncredere la acest musafir nepoftit. Mişcările mexicanei i se părură duşmănoase şi se lungi în prag, la picioarele lui Phelim.

Isidora nu voia să dea buzna înăuntru. Aştepta. Un atât de furtunos preludiu trebuia să aibă un final corespunzător. Intrigată la culme, aştepta cu răbdare. Nedumerirea şi neajutorarea îi stăruiră pe faţă, până ce un uriaş, într-o haină decolorată şi cu o armă lungă în spinare, se ivi între copaci.

Zărind-o pe Isidora, uriaşul mormăi ceva printre dinţi, dar din pricina larmei nu înţelegeai ce spune. Apoi se îndreptă spre iapă, îi ridică degrabă coada şi o scăpă de îngrozitoarea-i caznă.

Se făcu linişte. Dar Isidora era la fel de nedumerită.

Mulţumirea lui Phelim pieri ca prin farmec. Stump se îndreptă ameninţător spre colibă. Nici prezenţa frumoasei senorite nu-i stăvili torentul de ocări.

— Eh, gogomanule! Nătărău irlandez ce eşti? De ce, mă rog, m-ai chemat? Tocmai luasem la ochi un curcan straşnic, pe puţin de opt kile. Afurisita de iapă cu nechezatul ei l-a speriat înainte să apăs pe trăgaci. Gata, acum; s-a zis cu mâncarea noastră!

— Păi singur mi-ai poruncit, mister Stump, că dacă se, apropie cineva de colibă…

— Of, tontule! Ce, a fost vorba de vreo femeie? Cap sec ce eşti!

— De unde să ştiu că-i femeie? De-ai fi văzut cum se ţinea în şa! Să juri că-i bărbat!

— Ei şi? Toate mexicancele sunt călăreţe neîntrecute. Eu am văzut-o de câteva ori pe senorita, ba am şi auzit despre dânsa. Nu ştiu ce-a adus-o încoace. Şi nici nu cred să ne poată lămuri, fiindcă nu vorbeşte decât spaniola. Iar eu, unul, nu pricep boabă spanioleşte şi nici nu vreau să pricep!

— Te înşeli, mister Stump. Ciripeşte şi englezeşte… Este, senora?

— Prea puţin – spuse fata, care până atunci ascultase totul în tăcere.

— Oho! Exclamă Zeb, un pic stânjenit. Iertare, senorita, vorbeşti englezeşte? Cu atât mai bine. Atunci, lămureşte-mă, ce te-a adus aici? Sper că nu te-ai rătăcit.

— Nicidecum, senor… – Spuse fata, cu oarecare nehotărâre în glas.

— Atunci?

— Eu, senor… Asta-i casa lui don Maurice Gérald?

— Asta. Deşi cam greu poţi numi casă o asemenea colibă. Vrei să-l vezi pe stăpânul ei?

— O, da, senor! De asta am venit.

— Ei, ce să zic! N-am nimic împotrivă. Doar nu vii cu gânduri rele, nu? Mă întreb numai: e nimerit să-i vorbeşti acum? Acum nu-şi dă seama de nimic: dumneata ori talpa lui de la cizmă, totuna!

— E bolnav? I s-a întâmplat vreo nenorocire? Cerberul ăsta n-a vrut să-mi spună…

— Da, n-am vrut să-i spun! Se împăuna Phelim, auzind că a fost numit cerber.

— E rănit – adeveri Zeb. Acum delirează niţel, dar cred că nu e nimic grav. Nădăjduiesc să se facă bine cât de curând.

— O, sir, aş putea să-l ajut, să-l îngrijesc. Bietul de el! Lasă-mă să-l îngrijesc. Îi sunt prietenă devotată.

— Bine. Nu văd nimic rău în asta. Se şi spune că-i treaba femeilor să îngrijească bolnavii. Eu, unul, de când mi-am îngropat bătrânica pe malul lui Mississippi, n-am fost bolnav şi n-am avut prilejul să verific. Spui că-i eşti prietenă şi că vrei să-l îngrijeşti? Poftim, intră şi rămâi lângă el până la întoarcerea noastră. Numai bagă de seamă să nu sară din pat. Şi nu-l lăsa să-şi rupă bandajele.

— Poţi să te bizui pe mine, sir. Voi face tot ce-mi stă în putinţă. Spune-mi, ce s-a întâmplat? Indienii sunt de vină? Indienii doar nu se află prin apropiere! S-a certat cu cineva?

— Ştiu tot atât de puţin ca şi dumneata, senorita. Se pare că s-a luptat cu un lup. Greu de spus ce-a păţit la picior, însă lupul n-are nici un amestec aici. L-am găsit ieri seară, departe, în nişte hăţişuri. Stătea în apă până la brâu, iar pe mal tocmai se pregătea să sară asupra lui o fiară tărcată, căreia voi, mexicanii, îi spuneţi jaguar. L-am scăpat din această mică încurcătură. Încolo nu ştiu nimic, e o mare taină! Şi-a pierdut cunoştinţa şi acum nu poţi scoate nimic de la el. Nu ne rămâne altceva de făcut decât să aşteptăm.

— Eşti convins că nu-i nimic grav, sir? Rănile nu-s primejdioase?

— Nu-ţi face gânduri. Are niţică fierbinţeală, încolo, mai nimic. Rănile nu-s decât nişte simple zgârieturi. Peste o săptămână e sănătos tun.

— O, am să-l îngrijesc cu atâta drag…

— Eşti foarte bună, numai că… vezi…

O îndoială îl fulgeră pe Zeb. Un gând neaşteptat îi trecu prin minte. Şi gândul acesta aduse alte gânduri. „Pesemne că fata asta îi trimitea bunătăţi la tavernă – îşi spuse vânătorul. E îndrăgostită lulea de Maurice, asta-i limpede ca lumina zilei. Cealaltă, la fel. Şi-i tot atât de limpede că Maurice se gândeşte la cealaltă, nu la asta. Ar fi grozav s-o înduplec pe frumoasa asta cu ochii negri să nu intre la el, ca să n-audă cuvintele pătimaşe pe care le tot îndrugă Maurice!”

— Vai, miss! Glăsui Zeb în cele din urmă, văzând nerăbdarea mexicanei. N-ar fi mai bine să te duci frumuşel acasă şi să te-ntorci când se va însănătoşi? Acum nici n-o să te recunoască. Nu-i nevoie să-l îngrijeşti, că nu-i rău bolnav şi nici n-are de gând să dea ortul popii.

— Nu-i nimic dacă nu mă recunoaşte. Ţin să-l văd negreşit. Dacă are nevoie de ceva? Am să-i fac orice.

— Eh, văd că te-ai hotărât să rămâi, nu? Murmură Zeb, îngândurat. Voia dumitale! Numai să nu te superi de ce-o să auzi. El tot îndrugă despre un omor şi altele la fel. Asta e firesc la un om care aiurează, ba plin şi de răni. O să mai auzi şi altele. Poate să vorbească de o femeie, că tot timpul pomeneşte de ea!

— O femeie?

— Da, o femeie. O să-i spună şi numele.

— Numele? Ce nume, senor?

— E sora lui, sunt convins.

— Despre mister Maurice vorbeşti, mister Stump? Întrebă Phelim.

— Ţine-ţi gura, nătângule! Nu te-amesteca unde nu-ţi, fierbe oala. Treaba asta nu-i de nasul tău. Hai să ne plimbăm puţin. Când urcam malul, am omorât un şarpe şi l-am lăsat acolo. Dacă nu l-o fi şterpelit cineva, să-l iei şi să-l aduci încoace.

— Un şarpe? Un şarpe cu clopoţei?

— Păi sigur.

— Doar n-o să te-apuci să-l mănânci, mister Stump. Te otrăveşti!

— Of, multe mai ştii! N-a rămas pic de venin în el. I-am retezat capul, aşa că s-a zis cu veninul.

— Ptiu! Să ştiu că mor de foame, n-aş pune în gură nici o bucăţică din scârnăvia asta.

— N-ai decât să mori. Cine te sileşte să mănânci? Eu vreau s-aduci şarpele, atâta tot. Haide, fă ce ţi-am spus! Numai bagă de seamă să nu înghiţi cumva şarpele! Cu cap cu tot!

— Mister Stump, nici nu m-am gândit să-ţi ies din cuvânt. Phelim O'Neill îţi va îndeplini porunca întocmai! Sunt gata să înghit şi şarpele! Sfinte Patrick, iartă-mă pe mine, păcătosul!

— Lasă trăncăneala! Să mergem. Phelim amuţi şi porni supus spre pădure, în urma vânătorului.

Isidora intră în colibă. Se apropie de patul bolnavului şi-i acoperi fruntea fierbinte şi buzele arse cu sărutări pătimaşe. Deodată se trase îndărăt, ca muşcată de un scorpion. Ceea ce o făcu să se tragă înapoi era însă ceva mai cumplit decât veninul scorpionului: un cuvânt – un singur cuvânt.