Capitolul XXXIV. Intenţii „cavalereşti”

Încotro o pornise Casey Callhown? De bună seamă că nu spre odaia lui. Putea oare somnul să se lipească de un om chinuit ca el? Căpitanul intră în odaia vărului său, Henry Pointdexter. Se duse glonţ la Henry, fără să mai piardă vremea să ia o lumânare. De altfel, luna lumina îndeajuns şi nici nu avea nevoie de lumânare.

Desluşeai uşor liniile mobilei simple: un lavoar, o masă nu prea mare, două scaune şi patul cu un polog de muselină care te ferea de vizita nesuferită a ţânţarilor. Callhown ridică pologul şi se grăbi să-l trezească pe tânărul care dormea fără grijă:

— Scoală, Henry! Strigă el, scuturându-l cu putere de umăr.

— A-a! Tu eşti, Casey? Ce este? Sper că n-au năvălit indienii?!

— E mai rău. Mult mai rău. Scoală şi hai cu mine! Grăbeşte-te, altfel va fi prea târziu. Vino să vezi ruşinea familiei noastre! Pentru numele lui Dumnezeu, grăbeşte-te, altfel numele de Pointdexter va ajunge de râs în întreg Texasul!

După o asemenea prevenire, fireşte că niciunul dintre Pointdexteri n-ar mai fi avut poftă de somn. Tânărul sări în picioare şi se uită nedumerit la vărul său.

— Nu-ţi mai pierde vremea cu îmbrăcatul! Îl zori căpitanul, tulburat. Hai repede! Repede, te rog!

În câteva clipe, Henry îmbrăcase costumul simplu pe care îl purta de obicei şi o porni în urma căpitanului.

— Ce s-a întâmplat, Casey? Întrebă el, când Callhown îi dădu să înţeleagă prin semne că trebuie să se oprească. Lămureşte-mă, ce înseamnă toate astea?

— Uită-te singur! Vino mai lângă mine şi uită-te! Priveşte printre copacii ăştia, în direcţia unde îţi priponeşti tu luntrea. Ce vezi?

— Văd o siluetă în alb… parcă ar purta rochie. Da, e o femeie.

— Ai dreptate, e o femeie. Şi cine crezi că e?

— Habar n-am! Tu ştii, Casey?

— Iar alături se vede o altă siluetă, în haine de culoare închisă.

— Pare un bărbat. Da, chiar aşa.

— Şi cine crezi că e?

— De unde să ştiu, Cas? Tu ştii?

— Da, ştiu. Bărbatul e Maurice-Mustangerul.

— Dar femeia?

— Este Louise, sora ta, în braţele lui.

În aceeaşi clipă, tânărul Henry se aruncă înainte.

— Stai! Îl opri Callhown, prinzându-l de braţ. Uiţi că eşti neînarmat, spre deosebire de mustanger! Ştiu bine că-i înarmat. Ţine! Urmă el, întinzându-i pumnalul şi revolverul lui. Mă gândeam să mă folosesc eu însumi de ele, dar mi-am zis că e mai nimerit să o faci tu, fratele şi apărătorul surorii tale. Haide, Henry! Numai vezi să n-o nimereşti cumva pe ea; du-te tiptil până lângă ei, că n-are rost să-l mai previi. Găureşte-i burta şi, dacă cele şase gloanţe nu-i vin de hac, atunci înfige şi pumnalul. Eu stau în apropiere să-ţi sar în ajutor.

Henry Pointdexter nu avea nevoie de aceste sfaturi mârşave. Se năpusti numaidecât înainte, dornic să salveze cinstea surorii sale.

— Ticălosule! Izbucni el. Dă-te la o parte, Louise, lasă-mă să-l împuşc! Dă-te la o parte, surioară, ascultă-mă odată!

În loc să scoată revolverul şi să se apere, Maurice se străduia să se desprindă din braţele fetei, temându-se doar pentru ea. Fata însă se lipea şi mai strâns de el. Dacă ar fi tras asupra mustangerului, Henry ar fi primejduit şi viaţa surorii sale. Şovăi şi nu apăsă pe trăgaci. Clipa aceasta fu salvatoare pentru toţi. Lăsându-şi iubitul, Louise prinse braţul fratelui ei: ştia că de Maurice nu are de ce se teme şi că trebuie să-l stăpânească doar pe Henry.

— Fugi, fugi! Strigă ea spre mustanger, străduindu-se să-şi potolească fratele. Henry nu cunoaşte adevărul, am să-i explic eu singură totul. Fugi, Maurice! Repede, salvează-te!

— Henry Pointdexter! Rosti tânărul irlandez, care era gata să dea ascultare acestui sfat. Mă socoteşti pe nedrept un ticălos. Dă-mi un răgaz şi dacă mă voi dovedi nedemn de respectul şi dragostea surorii tale, poţi să mă împuşti în văzul tuturor ca pe un coiot fricos. Până atunci, rămâi cu bine!

Furia lui Henry, care se smucea din braţele surorii sale, slăbea din ce în ce mai mult: cuvintele mustangerului îl liniştiră. Împotrivirea lui era tot mai slabă şi, în clipa când Maurice se aruncă în apa râului, îndreptându-se înot spre malul celălalt, el îşi lăsă braţele de-a lungul corpului.

— L-ai judecat greşit, frate. Te-asigur că nu-l cunoşti! Exclamă Louise. O, Henry, de-ai şti ce om minunat este! Nu va îngădui niciodată să fiu jignită şi cu atât mai puţin ar fi în stare să mă jignească el. Mi-e cu neputinţă să nu-l iubesc şi nu-mi pasă că e un simplu mustanger!

— Louise. Spune-mi adevărul, vorbeşte-mi ca şi cum ai vorbi cu tine însăţi. Îmi dau seama că-l iubeşti pe omul acesta. Spune-mi adevărul: s-a purtat cavalereşte faţă de tine? N-a abuzat de încrederea ta?

— Nu, nu, nu! Îţi jur! Henry, de ce l-ai jignit? N-o merită câtuşi de puţin!

— L-am jignit, eu?!

— Da, Henry, l-ai jignit într-un mod grosolan şi nedrept.

— Sunt gata să-i cer scuze, plec să-l ajung din urmă şi-i cer scuze pentru că nu m-am putut stăpâni. Dacă tu-mi spui adevărul, surioară, atunci trebuie să fac acest lucru. Ştii doar că eu l-am simpatizat din prima clipă când l-am văzut. Hai, Louise, acum du-te în odaia ta şi culcă-te. Mă grăbesc să ajung la hotel, poate că-l mai găsesc acolo. N-am linişte până nu-mi îndrept greşeala.

În clipa când fratele şi sora treceau pragul casei, în urma lor se ivi o a treia siluetă, care până atunci stătuse pitulată între tufe. Era Casey Callhown. Şi el se gândea la mustanger.